Dovezi ale  vechimii  vieţii  pe teritoriul comunei  avem  chiar din perioade preistorice.             În anul 1886 la o surpare din malul Prutului s-a descoperit o măsea şi un dinte de mamut, (predate la Muzeul de Şiinţe Naturale din  Iaşi) ^[1] animal care a trăit pe pământ acum peste 3 milioane de ani.

Dovezi ale continuităţii vieţii omului pe aceste locuri .  Cercetările şi descoperirile arheologice  efectuate pe teritoriul comunei noastre au fost marcate şi sistematizate de Chirica Vasile şi Tanasache Marcel publicate în Repertoriul Arhelogic al Judeţului Iaşi în anul 1984 şi pentru comuna Bivolari, care ne oferă suficiente dovezi privind continuitatea  vieţuirii omului pe aceste meleaguri, în aproape toate etapele istorice.  Pe harta acestor descoperiri sunt marcate peste 20 de urme ale omului sau aşezări vechi de locuire umană.  Planşa pieselor de ceramică, cuprinde 25 de fragmente din diferite perioade istorice.^[2] (Vezi în pagina următoare) ^[3]    Lama de silex şi daltă de marnă din  eneolitic aşezări tip Horodiştea-Erbiceni, aşezare din cultura Noua din epoca bronzului (2000-1150 î.Hr) « Hallstattului » târziu şi « La Tene » din epoca fierului (1150 î.Hr.- sec.II d.Hr.) timpul civilizaţiei a 3-a Geto-Dacică sec.200 î.Hr.şi 106 d.Hr.

Aşezare Cucuteni: cultura Cucuteni tip C, cultura Dridu, ceramică locală şi de import din secolul IV e.n. şi secolul VIII – X e.n., cât şi ceramică locală  din secolele VIII-XI. Cele mai multe dovezi de locuire s-au descoperit pe văile adiacente pârâului Soloneţ, începând din zona Berariu şi  până după Rediu unde a fost vechiul sat Silişte (Siliştioara) şi odaia Rediul Blanarului. Alte dovezi  avem la Tabăra, unde a existat două table de observare  pe înălţimea din sudul satului şi o « zamcă » reprezentată de un şanţ săpat adânc cu un mare val de pământ, care  înconjura satul spre vest, de la un mal la celălalt al Prutului   (marcat cu puncte duble pe harta următoare).  În aceiaşi periodă de timp o tabără asemănătoare a făcut aramata  poloneză şi la târgul Ţuţora lângă Iaşi, unde sau petrecut multe evenimente, lupte şi nenorociri şi de multe ori, cu ajutorul acestei tabere  au scăpat şi nu au putu fi învinşi de turci şi tătari, mai ales domniile

Movileştilor 1595-1634).   Cronicarii consemnează că polonezii au reuşit în septembrie 1595 să-i apere scaunul lui Ieremia Movilă abia instalat, datorită acestui sistem de apărare.  Tot atunci bănuim că polonezii  au săpat  şanțul de la  Tabăra – Bivolari ca să le fie de siguranţă şi ajutor, la nevoie.

De unde se vede că a fost continuu menţinut şi întreţinut. Se spune că l-au folosit şi eteriştii în 1821 scăpând în acest fel de masacrul de la Sculeni şi Castelul Stânca Roznovanu.     Planșa arheologică cu piese de ceramică descoperite pe teritoriul comunei.

HARTA CU LOCALIZAREA DESCOPERIRILOR  DE  PE  TERITORIUL  COMUNEI  

Movilele medievale erau în număr mare, din care multe erau cu scop de observare şi semnalizare. La cea de după Rediu, unde a fost satul Siliştioara, s-a găsit ceramică de aspect « La Tene » din perioada colonizării romane a dacilor secolul II – III e.n.  Au fost însă multe descoperiri întâmplătoare, care nu s-au înregistrat.   Pe dealul Tarcea s-au găsit morminte de inhumaţie în poziţia chircit, obicei practicat înainte de creştinarea dacilor. În vara anului 1973 la săpăturile de pământ la barajul ultimului iaz, s-au găsit câteva morminte a căror schelete erau orientate cu faţa spre sud, alt obicei care nu este din perioada creştină a Moldovei.

 Inginerul Goroh, care conducea lucrarea a chemat pe şeful postului de miliţie, care a dat verdictul că nu prezintă interes.   Prin 1956 la surparea unor gârle, s-au descoperit 2 gropi arse, una goală  în grădina lui Ion Grosu (astăzi Vasile Ghimpu) în Bivolari şi alta plină cu circa 400 kg. seminţe de mei carbonizat, în satul Tabăra în malul gârlei din grădina lui Costea Neagu. Presupunem a fi din sec.XVI-XVII, înainte de apariţia porumbului.

Acest mei, dacă se analiza în laborator, se putea afla vechimea lui. Câte dovezi vor mai fi existând, în pământul acesta răbdător, pe care călcăm zilnic cu piciarele noastre?   

Despre seminţele de mei, se ştie că este o planta erbacee din familia gramineelor care se folosea în alimentaţia sătenilor înaintea aparţiei porumbului. Porumbul numit de italieni »grano turco », a ajuns în Moldova adus de la turci prin anii 1680 – 1700, după care cultura meiului a început  treptat să se reducă, iar a porumbului să crească rapid.  

Meiul curăţat de coajă se numea păsat (crupe), înlocuind chiar şi orezul la sarmale, pilaf şi alte mâncăruri. Măcinat se folosea la mămăligă, mălai la cuptor, terci cu ou şi brânză de oi sau cu lapte (în loc de griş) pentru copii.   În 1944, am văzut că ostaşii sovietici primeau mei neprelucrat, ca pentru cai, drept hrană de siguranţă. Doar îl fierbeau puţin în apă şi gata  « kaşa» cum numeau ei această mâncare. Mâncarea « kaşa »  părea ca un pilaf de orez, deoarece la fiert, boabele de mei crăpau precum floricelele de porumb. Soldaţii plecau la front cu un săculeţ de « marhotcă » (tutun măcinat cu tot cu vreji) şi un săculeţ cu seminţe de mei, dovadă că în urma lor, în tranşeele prin care au trecut, a crescut până în toamnă, o frumoasă recoltă de mei rusesc.  

SATELE  COMUNEI  BIVOLARI   

Oficial, comuna are 5 sate: Bivolari, Tabăra (cu Tabăra Nouă), Soloneţ, Buruieneşti şi Traian.  

Toate satele noastre se află pe malurile apelor curgătoare : Buruieneşti şi Tabăra Nouă pe râul Saha,  Traian pe râul Soloneţ iar satele mari: Bivolari și Tabăra, pe malul Prutului iar satul Soloneț, pe ambele maluri Prut și Soloneț, toate trei pe axul şoselei naţionale DN24C.    

Drumul naţional numit în vechime “Drumul Mare” era intens folosit de năvălitori, solii străine, negustori şi trupe armate.  Din acest motiv satele noastre se aşezau în coturi sau cornuri ale Prutului apărate de apa şi malul râului, de umbra pădurilor, cât mai ascunse de ochii prădătorilor şi ale năvălitorilor. De la aceste cornuri şi coturi şi-au luat primite nume unele aşezări  omeneşti pe aceste locuri, Cornişor, Cornul Negru sau Cotul Bradului.    

A  vieţui pe timpuri  pe malul Prutului, nu era întotdeauna un avantaj.  „ Tradiţia literaturii populare îl descrie drept râul melancolic, al înfrângerilor şi al morţii, canalul molimelor şi al invadatorilor „ .  Poezia populară “Prutule râu blestemat”  este edificatoare în  acest sens:

Prutule rău blestemat          Lăcustele când or trece          Duşmanii ţării de-or trece Face-te-ai adânc şi lat         La ist mal să se înece !            La cel mal să se înece !

Ca potopul tulburat…         Holerele când or trece             Iar tu-n valurile tale,

                                             Pe la mijloc să se-nece            Să-i tot duci să-i duci la vale                                                                                               Până-n Dunăre şi mare !…

  Prutul în curgerea lui, împărţea ţara Moldovei în două, având drumuri paralele, de o parte şi de alta  râului.   

Se spune că invadatorii şi oştirile de oriunde, care numărau mii sau zeci de mii de oameni, iar turcii, chiar  şi  o sută de mii, preferau a se deplasa pe valea  Prutului, fiindcă  apa era bună de băut în comparaţie cu cea din  Jijia sau Bahlui. Chiar şi numele celor două pârâuri, Saha (Saca) şi Soloneţ avertiza trecătorul despre calitatea apei lor.  Numele Saha, numit în documentele vechi “Saca”, cuvânt arab preluat în limba română cu acelaşi înţeles, adică saca pentru cărat apă. Se înţelege că aici la “Gura Saha”, unde exista și un iaz de moară, turcii îşi  adăpau caii şi îşi umpleau sacalele cu apă pentru drum, de la care i-a rămas şi numele. Din cauza acestor nepoftiţi, oamenii locului  îşi întemeiau satele în locuri dosnice, în coturi sau cornuri ale Prutului, la adăpostul apei şi al pădurii. Aşa se explică de unde vin denumirile vechi ale  satelor noastre Cornişor  devenit Cornul Negru şi Cotul Bradului devenit Bivolari.  Pentru a ne forma o imagine a mărimii satelor noastre, după numărul de familii sau gospodării, redăm două  

a ) SATUL  BIVOLARI  și  TÂRGUL  BIVOLARI  – Ocolul  (Plasa) Turia

-Coordonate  Geografice: N- 47,313    S-27,263.   –Mărimea: sat mare, de rangul  III.

-Așezarea: pe malul Prutului, între satele Soloneț, la sud și Tabăra la Nord, pe axul drumului asfaltat DN 24 C. la distanță de 43 km de municipiul Iași, 80 km până de orașul Botoșani și 40 km până la orașul Ștefănești, județul Botoșani. 

Originea și evoluția moșiei  și  satului Bivolari. 

 Satul Bivolari ca moştenitor al satelor:      Cornul             Negru în vechime numit Cornişor sau  Gura Sacăi (Saha), din secolul XV, din timpul lui Ștefan Cel Mare. Din secolul XIX a mai preluat satele  Bradul sau Cotul Bradului,      Slobozia          Bivolari, Odaia Tudoroaei şi în final târgul Bivolari, care era un dublet al satului. Toate încorporate etapizat satului Bivolari.         La început satul și moșia Cornișor sau Gura Sacăi era ținută de 3 stăpâni: pârcălabul Ștefan Negru, Stan Roșu și stolnicul Igant Rugină.  Mai important a fost  Ştefan Negru, numit și Șteful  Cernat sau Cernătescu , despre care Ștefan Cel Mare spunea că „Șteful îl slujește cu credință”, păstrându-l  alături în toată domnia lui. Îl găsim pitar în anul 1476, pârcălab de Hotin în 1480 și fără funcție în sfatul țării în anul 1500. Datorită lui, satul și-a schimbat numele din ,, Gura Saha” sau ,,Cornișor” în Cornul Negru.(Cornul lui Ștefan Negru).

Ştefan Negru numit și Șteful Cernat, stăpân al satului Cornişor era nepotul lui Iacuș vistier la Alex.Cel Bun și fii săi, de la care a moștenit împreună cu fratele său 40 de moșii și sate. Al doilea stăpîn, Stan Roșu pentru Gura Saha carea deținea partea de mijloc, și el a avut acte de la Ștefan Cel Mare, mențiune din anul 1555 când se face întărirea pe moștenitori sunt menționați  copii dar și nepoții: Negrilă Pieliș, Dobrina, Ana cu nepoții Țiplic ș.a.

Al treilea stăpân poate și mai vechi, stolnicul Ignat cu moștenitorii  săi:  postelnicul Iosip Veveriţă ginere şi diacul Condrea Rugină fiu, parte de moșie și sat primite de Ignat stolnic  la 10 sept.1452 de la d-l Moldovei Alexăndrel înscrise în suret, unele fiind “pe Prut “.

 Putem spune că istoria satelor noastre mari, s-a născut  aproape odată cu istoria Moldovei.   

Satul Cornişor  este confirmat și la 30 aprilie 1554  prin hrisovul lui Alex.Lăpuşneanu în care li se recunoaşte lui Petrea Cârcă şi sora lui Maria, copiii Stanei moştenirea de la bunicul lor, stolnicul Ignat (Rugină), ” satul pe Prut unde a fost Ştefan Negrul “, Ignat având ultima confirmare „privilegiu”  pentru partea lui din Cornișor de la Petru Rareş (1527-1538).^[4]  .

Cu postelnicul Iosip Veveriţă se lămureşte numele satului Cornişor din primul hrisov, când la 30 aprilie 1554 se precizează:  “satul Cornişor pe Prut unde a fost Ştefan Negrul” ca stăpân vechi, dată când s-au întărit părţile satului pe nepoţii  moştenitori ai stolnicului Ignat.  

Pe boierul Iosif Veveriţă, soțul Solomiei și ginerele stolnicului Ignat, îl găsim în divanul mai multor domni ai Moldovei: la Ştefan Rareş (14.I.1527 – 18 sept.1538 apoi februarie 1541 – 3 sept.1546 şi pârcălab de Hotin, la Alex. Lăpuşneanu în 1553 pârcălab de Cetatea Nouă (Roman).          După ce postelnicul Iosip Veveriţă a lăsat  pe Alexandru Lăpuşneanu şi s-a dat de partea lui Ştefan Tomşa iar  Lăpuşneanu a revenit imediat la domnie, Tomşa şi grupul său au fugit în Polonia la Liov, unde fiind bănuiți de ,,hiclenie” din dorinţa lui Lăpuşneanu, tot grupul a fost decapitat de către contele polonez George Crasinski în luna mai 1564. Între decapitaţi  vornicul Ioan Moţoc, posesorul moşiei Tabăra şi marele postelnicul Iosip Veveriţă posesorul moşiei Bivolari, numită pe atunci Cornişor. În aceste cazuri proprietățile lor se confiscă.       

Aceste fapte și întâmplări; au făcut obiectul scrierii primei nuvele din literatura noastră de către Costache Negruzzi, dramatizată și ca piesă de teatru, numită “Alexandru Lăpușneanu”.

La 20 aprilie 1576, Domnul Moldovei, Petru Şchiopul, dă carte de judecată prin care „Veveriţă pierde partea lui din Cornişor dată de domn lui Condrea Rugină (cumnatul său)”^[5],  

Pentru că turcii, umiliţi de victoria lui Ion Vodă Viteazul asupra lor, la 21 februarie 1574 la Jiliştea, i-au majorat birul ţării la 35.000 de galbeni pe an, (faţă de 4.000 cât a fost la început) sau va fi înlocuit cu Petru Şchiopul.  Ion Vodă a jurat cu sfatul ţării: „mai bine murim decât să plătim !”.Lucru care s-a şi întâmplat pe 10 iunie 1574 la balta Cahul. Prin trădarea unor boieri, între care pârcălabul Ieremia Cernăuțeanul cu cavaleria și vornicul Roman Bilăi, fostul stăpân al satului Tabăra (Româneşti), căderea la pace cerută de către turci a fost o înşelătorie, iar turcii l-au ucis mişeleşte: rupându-i trupul în două, pe care l-au tras cu cămilele.  

Partea de moșie câștigată de diacul Condrea Rugină (după un proces) păstrează și acum numele său: dealul Candrea şi Chiscul Candrei iar în satul vecin Andrieșeni a existat până în zilele noastre familia Rugină. Numai că terenul se află pe Tabăra, la vest de sat şi nu pe Bivolari, cum ar fi normal. Explicaţia ar putea fi un schimb făcut ulterior, sau că este alt teren, fiindcă pe soţia lui Condrea Rugină, Sofronia, nepoata lui Simion Rogoz, o găsim, în martie 1622, ca vânzătoare a moştenirei de la bunicul ei din Seliştea (Buruieneşti), către Maria Chiriţoae, cneaghina (soţia) răposatului postelnic Dumitru Chiriţă Paleologul, mătuşa domnului Moldovei Constantin Movilă.²⁷    Gura Sacăi, acelaşi cu Gura Saha, este cred, primul nume al satului Cornul Negru (Cornişor), fiindcă pe atunci pârâul se vărsa în Prut lângă de sat. Seliştea Gura Saha (Cornul Negru), pe care îl găsim într-un suret din 30 aprilie 1555, dat de Alexandru Lăpuşneanu cu ocazia împărţirii a trei sate şi moşii pe moştenitorii lui Stan Roşu, cu ultima întărire de la Ştefan.Rareş (1551-1552) însă documentul preciza că posesia este de la Ștefan Cel Mare.   Proprietăţile sunt de fapt trei: Moimeşti, Roşcani şi Seliştea Gura Sacăi, adică Gura Saha de la noi.²⁸  În acest hrisov de împărţire se spune: „…a lor ocini şi moşii….după întăritura (act de confirmare) ce a avut de la moşul domniei mele Ştefan Vodă, pe trei sate şi anume: a 3-a parte din Roşcanii unde a fost Rosfir şi Moimeştii şi o sălişte în Gura Sacăi, toate în trei părţi …pe fiii şi nepoţii lui Stan Roşul”. Când se repetă împărţeala, în final se zice : „a treia parte din Roşcani unde a fost Rosfir, a treia parte din Moimeşti şi a treia parte din Gura Sacăi iarăşi partea din mijloc, ca să fie lor uric şi tot venitul lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor şi tot neamul ce s-a alege mai aproape nestricat în veci. Iar hotarul acelor mai sus zisă părţi de sate, să fie lor din câmpu cât şi din sat; iar dinspre alte părţi, după hotarul cel vechiu pe unde au umblat din veac”. Din finalul actului se vorbește de moşie (selişte) dar şi de sat. Înțelegem că moșia Cornișor (Cornul Negru) avea 3 părți, mergând pe 3 stăpâni.

Altă confirmare o avem în iulie 1557 când o solie poloneză consemnează vizita în satele noastre, Tabăra şi Cornişor (Cornul Negru). Aceasta era condusă de Andrei Bizcki castelan de Chelm, trimis în Turcia de regele Sigismund-August.

Ei numesc satele după cel al stăpânilor din acea vreme. Secretarul soliei Erasm Otwinowski scrie în jurnalul său de călătorie : “pe 18 iulie am dormit în satul soţiei lui Moţoc (Tabăra) iar a doua zi boierul Veveriţă ne-a ospătat în satul său ” (Cornişor) 29 . Sat primit zestre, de la socrul său stolnicul Ignat Rugină.     

Când Veveriţă în iulie 1557 a ospătat solia poloneză în satul său, era deja proprietar vechi aici, avînd şi o reşedinţă care nu poate  fi decât conacul de la curte, unde acum se află: primăria nouă,  şcoala și parcul.  

Înţelegem că ospăţul s-a dat unui număr mare de persoane, cât putea să cuprindă tot alaiul acelei solii cu tot cu: demnitari, secretari, talmaci (traducători) vizitii şi garda armată. Ori aceste condiţii, nu le putea  avea decât numai curtea  moşierului din Bivolari.  

Pe atunci, pe terasa unde s-a urcat satul zis Cornul Negru, era păşune sau fâneaţă, iar satul Cornişor fiind ascuns sub malul mare al Prutului, pe o semiterasă, nu putea fi văzut din Drumul Mare. Numai un mic drumeag printre ierburi şi buruieni ce mergea din şosea spre Prut, nu prea dădea de bănuit străinilor că ar duce la vre-un sat. Şi totuşi, cum să înţelegem că din anul 1557 şi până la 1800  nu-l mai găsim în documente.  Fie că acestea nu s-au păstrat, sau numele s-a schimbat între timp, sau că sătenii au fugit din calea năvălitorilor, pentru  o vreme în bejenie.  

Întradevăr satul şi moşia nu au dispărut, numai că i s-a dat alt nume, Drujăni sau Drujineni la fel cu satul vecin de peste Prut. Mă gândeam că s-a făcut o confuzie sau chiar a fost un sat pereche, cum sunt multe pe Prut.   

Menţionarea în documente ca vecinătatea spre apus “moşia Schineni şi Drumul Furilor” ne convinge că este moşia noastră.

• XVII-vol.V, pg.152, martie 1622
• XVI-II, pg.84 din 30 aprilie 1555
• Călători poloni în ţările române. P.P.Panaitescu ed.1930 pg.6

36 Bulet.I.Neculce n.3/1923 pag.203 reclamația paharnicesei Casandra Fote – vecină cu moșia lor Zaboloteni.

 Aceasta reiese din două “Hotărnicii” din 15 sep.1844 şi din 11 noiembrie 1847 ca şi din dezbaterea procesului de împresurare a moşiei  lui Iorgu Ghica, moşie dată de zestre fiicei sale Elena căsătorită cu prințul Alecu Suţu.  

       Din acestea rezultă că moşia a cumpărat-o Iorgu Ghica la 27 februarie 1827 de la moştenitorii postelnicului Stamatie Hiotu care poseda ispisoace de la Gheorghe Duca voievod, din 22 ianuarie 1669 şi 18 iunie 1681 cuprinse și în hotarnica din 1778 care confirmă că vecinătăţile arătate sunt corecte.   Trebuie spus că Iorgu Ghica era şef la Departamentul Dreptăţii, unde l-a adus  şi pe ginerele său  Al.Suţu, în cinul judecătoresc.  Aceștia  ,,erau mari răpitori de pământ” cum spunea  C-tin Sion în Arhondologia  Boierilor din Moldova.

 Iorgu Ghica o fi cumpărat un petic de moșie,(Tudoroaia sau Rediul Blanarului) la hotar cu Siliștioara (Buruienești) și Cornul Negru, iar după un simulacru de proces din 1845-1847, cum că moșia Tabăra (vecină în partea nordică) ar fi intrat pe terenul lor,în partea sudică, spre Bivolari ?. Astfel  s-au întins acaparând moșia Cornul Negru – Bivolari de 3650 ha.  

         Presupunem că falsul fiind evident, s-au ferit să ocupe întreaga moșie, în realitate posesorii fiind Ruset Roznovanu, Nicolae și sora sa Ecaterina, căsătorită cu Grigore Balș, care au dat-o ca zestre fiicei sale Ruxandra căsătorită cu hatmanul Iordache Ghica.

         O mărturie anterioară, din anul 1786, spune că partea de moșie Tarcea-Soloneț a Catincăi Ruset Roznovanu a fost vândută  lui Atanasie Giosan, moșie vecină cu Zabolotenii, confirmă această părere, cum că moșia aparținea de fapt familiei Ruset Roznovanu.³⁶   

             După moartea lui Nicolae Ruset, Lucia (fiica caimacanului Vogoride) s-a recăsătorit cu Dimitrie A. Grecianu  fost  politician conservator, parlamentar şi ministru al justiţiei care a murit în 1922 într-un atentat comunist, în timp ce se afla în parlament.  

În această perioada moșia a fost deținută de cumnatul lor, academicianul Aristide Caradja.  Înaintea ultimului război, Lucia Grecianu şi cu fiul ei, colonelul Anton Ruset Roznovanu, rămân stăpânii moşiei Bivolari dar şi al celebrului castel de la Stânca Roznovanu  distrus de armata sovietică dar şi de cea română, în vara 1941 și 1944.   

        La reforma agrară din  anii 1919 şi 1922, din cele 3425 ha din moşia lor la Bivolari, s-au dat 3142 ha la ţărani şi au rămas 283 ha, pe care le-a vândut în acelaşi an, evreului Moriţz Ştern.    La acea vânzare s-au mai dat, 150  ha pădure, 7  ha vie şi livadă (deasupra Hârtopului Viei), 6 ha iaz cu peşte la  Valea Juncanilor  (Traian), 2 grădini de zarzavat de 6 ha, curtea cu conacul, rateşul (hanul) şi medianul (piaţa târgului).   

Satul Bivolari  cum s-a mai spus, a apărut ca sat nou al  satului Cornul Negru, prin fenomenul de roire al satelor, după anul 1700  când cele câteva familii s-au aşezat în extremitatea estică, a văii mari a Prutului în Fundul Cotului în estul actualului sat.

          Această mare vale de atunci, cu  trecerea anilor, din cauza surpărilor este tot mai mică  (lob de meandru) şi în curând  va rămâne ca amintire, doar un mic ” potlog ” de teren.   

  Pe vremuri, în cotul ce-l făcea acolo apa Prutului, acostau plutele cu lemn de brad, şindrilă şi cherestea ce venea pe apă din nordul Moldovei, materiale de care sătenii aveau nevoie.                                          

  De aici luându-şi sătucul  numele Bradul sau Cotul Bradului.

 Aceste nume apar atât în tradiţia locală cât şi în câteva dicţionare vechi.

(Dic.Jud.Iasi 1888 C-tin Chiriţă, al lui Alx.Obreja din 1979 şi Marele Dicţionar Geografic la României -MDGR.1889) .    

  În documentele cercetate l-am mai găsit înscris şi pe “Planul moşiei Tarcea de la Gura Soloneţului din 1845 moşia agăi Gheorghe Cuciureanu ” în care ca vecinătate la nord este înscrisă ” Moşia Bradul”^[6].    

  Primul document oficial în care apare satul nou Bivolari numit Slobozia Cornul Negru, este “Condica Liuzilor din anul 1803” .^[7]

*Slobozie: Sat nou scutit de plata birului.

În următorii ani fiind mereu necăjiţi de inundaţii, sătenii din Cotul Bradului au fost nevoiţi să părăsească “Fundul Cotului” sau Cotul Bradului şi să urce pe terasa înaltă ferită de inundaţii din sud, unde boierul le-a dat câte un potlog de teren să-şi facă adăpost familiei şi animalelor.          Satul Bivolari pe terasa înaltă, a început  a se clădi din sud-est, mergând spre vest și nord, unde primeau câte un potlog de teren. Zona aceasta este numită şi acum “Pe  Potlog”.  Moşierii căutau să exploateze mai intens terenul agricol, având nevoie de tot mai multe braţe de muncă, pentru care le oferea acestora locuri pentru casă şi gospodărie, cu condiţia să lucreze pe moşia lui. La început, locurile de casă erau foarte mari, putând ajunge până la jumătate de hectar.  Așa că au început să vină și săteni din Cornul Negru și alte sate, formând satul nou Slobozia Cornul Negru (sat nou scutit de bir) devenit apoi satul Bivolarii.

După cum se vede în tabelul de mai sus, satul nou Bivolari, numit Slobozia Cornul Negru, apare în condica Liuzilor din anul 1803”, cu 43 liude (oameni-capi de familie) iar satul mamă, Cornul Negru, avea  57 liude, ambele sate fiind în posesia hatmanului Iancu Razul.

        Creşterea rapidă a numărului populaţiei în această perioadă se poate observa comparând populaţia din  anul 1838 din  satul Bivolari şi Cornul Negru împreună avea 145 de familii, faţă de 100  cât avea în anul 1803, arată o creştere aproape de 150 la sută în doar 35 de ani.

        Din perioadele ocupației rusești în Moldova, au rămas o serie de recensăminte numite catagrafii, făcute cu scopul fiscal, să vadă ce bir pot și ei stoarce de la bieții noștri moldoveni.  Acum ne prinde bine fiindcă avem niște informații valoroase, despre viețuitorii acestor meleaguri mai ales din secolul  XVIII și XIX, după cum se poate vedea din următorul tabel centralizat.           Catagrafia fiscală (a impozitării) pe 1838  gospodării (liuzii) pe sate^.32        Se poate vedea şi compoziţia pe grupe sociale a populaţiei pe comună şi sate.

* Jidovi orândari,  adică  arendaşi de cârciumi la moşia boierului.

Între anii 1844 -1900, satul s-a întins până după uliţa mare numită ” Haţaş ” iar în anul 1920, după primul război, când s-au dat iarăşi locuri de casă, satul Bivolari a depăşit zona cimitirului, ajungând la hotarul satului Cornul Negru. Creşterea rapidă a populaţiei în această perioadă cu deosibire după înfiinţarea târgului în 1843, a fost imigraţia populaţiei din alte localităţi către satele noastre şi mai ales a evreilor în târguşorul Bivolari. După numele ce-l poartă noii veniţi şi acum pot fi recunoscuţi unii “venetici” (cum îi ironizau localnicii) pe aceşti bejenari (refugiaţi sau fugari). Aceştia veneau din locuri apropiate sau mai depărtate.  După luarea Basarabiei de către Rusia ţaristă în 1812, mulţi români moldoveni de acolo au trecut Prutul la noi, să fie cu neamul lor românesc. Şi fiindcă unii nu aveau nume de familie ci numai de botez, fraţii   lor de aici îi botezau cu numele Rusu ca nume de familie, fiindcă proveneau din zona Moldovei ocupată de ruşi.   

      Din această cauză numărul persoanelor ce poartă numele Rusu ocupă şi acum locul II  în clasamentul marilor familiilor din comună. Sunt şi bejenari veniţi tot de peste Prut care nu poartă numele Rusu cum ar fi Maxim bejenar în 1820 în Soloneţ .Albişteanu, venit înainte de anul 1820 în satul Tabăra, purta numai numele Vasile. Dar fiindcă venise din satul Albineţul Vechi,(Basarabia) i s-a spus întâi, Vasile Albiniţanu şi apoi după un număr de ani, Albişteanu cum este şi astăzi.  

            În satul Bădărăi tot în anul 1820, din totalul de 34 familii, 11 se numeau Rusu.  Însă multă lume a venit şi din satele noastre, mai ales pentru lucru pe moşiile boierilor şi apoi rămâneau definitiv : Aşa au fost familii ca, Iorgu Vântu venit din Dolheşti, Vizitiu din Rânghileşti, Durnescu din Durneşti, Şalaru din Berza, Mănăstireanu din Mănăstireni-Botoşani, Cârneală (Cârleană), Slabu (Paladea), Herghelegiu, Atudorei şi alţii.  

         Străbunicul meu patern cu nume de familie Marin, poreclit Corduneanu fiindcă fugise de după cordonul de graniţă al austriecilor din Bucovina, m-a facut curios, de ce purta numele Marin care este un nume oltenesc.  Cercetând catagrafiile satelor din anii 1820-1845, am aflat că nu a fost oltean şi nu se numea Marin. L-am găsit în 1820 în satul Tabăra cu numele Neculai a Mărinei cum o chema pe mama lui.

          Din satul vecin Durneşti judeţul Botoşani, au venit în  anul 1852 în Tabăra şi Bivolari un grup organizat de 14 familii, motivând “că aici şi-au găsit o mai bună îndemânare “.  Formalităţile de strămutare a lor au durat un an de zile, fiind necesare  acordul posesorilor celor două moşii, stolnicul Hristea Zarifopoli posesorul de la Durneşti şi vechilul moşiei Mănăstirei Cetăţuia din Tabăra. Au urmat apoi aprobările celor două Isprăvnicii ale ţinuturilor : Iaşi şi Botoşani, a comisarului Comisiei catagraficeşti a ocolului Turia, Andrei Bădărău, a Departamentului de finanţe, a Secretariatului de stat al Moldovei şi în final al Sfatului Ocârmuirii Moldovei.  După toate acestea ” sunt slobozi a să strămuta numai după ce îndeplinesc boierescul pe anul contenit 1851, şi să se escoflisască de toate datoriile către posesorul de unde au plecat, şi de toate daravelile ce ar ave cu locuitorii de la Durneşti “^[8]. 

           Era încă perioada când ţăranul era legat de sat, de moşie şi de stăpân, încă de la 14 ianuarie 1628 de la porunca domnului  Moldovei Miron Barnovschi, neputând părăsi legal locul de trai decât în acest fel.   Din această cauză erau mulţi bejenari sau  « dezertori » căutaţi de stăpânii lor şi aduşi înapoi în satul şi moşia de unde au fugit. Aşa cum a făcut Atanasie Giosan (cu moşie la Soloneţ) care a trebuit să plece cu paşaport în Basarabia şi Cernăuţi, să-şi aducă sălaşele de ţigani care l-au părăsit cu căruţe şi cu vacile după ei, după ce-i scosese dintr-o iarnă grea. 

           Încă de la apariţia satului Bivolari, un număr de ani, satul şi târgul purtau ambele nume “Bivolari sau Cornul Negru” şi ” Cornul Negru sau Bivolari “, considerându-se a fi o singură locație.  Însăşi pe primele ştampile al satului din anul 1840 şi al târgului  din 1845, sunt înscrise ambele nume.   Scrierea de pe stampile este în limba română dar cu litere chirilice.                                    

Pe pecetea satului scrie: “ŢINUTUL EŞII: satul Cornul Negru şi Bivolarii – 1840”. Pe pecetea târgului scrie: „ PRINCIPATUL MOLDAVIEII Târgul Bivolarii sau Cornul Negru 1845 “.

Despre obârşia numelui Cornul Negru au  fost şi alte presupuneri locale, prin unele scurte monografii, cum că s-ar fi găsit în pământ, un corn înnegrit de vreme, sau că acolo se afla un copac de corn înnegrit de fumul focului ce-l făceau păstorii să fie apăraţi de ţânţari.

          Varianta cea mai potrivită este însă configuraţia sub formă de corn  sau cornişor a terasei pe care se afla satul  încunjurat de pădure şi apa Prutului, la care s-a adăugat numele stăpânului  Ştefan  Negru (Șteful Cernat).  Datorită configuraţiei sale  (de corn) ce stătea în calea apei, Prutul a erodat şi surpat malurile “cornului” până când şi biserica satului a fost înghiţită prima de ape, iar sătenii s-au tot mutat sus pe terasa dinspre  vest.  

         Partea veche a satului Cornul Negru, pe când am apucat-o eu, (1941-1945) era o semi terasă ne inundabilă, cu  4 – 5 metri mai înaltă decât şesul de imaş actual, din care cauză satul nu putea fi văzut de la oarece distanţă şi nici de pe şosea (Drumul Mare).

        Din satul vechi în partea de jos, în anul 1941 mai exista o singură uliţă ce cobora spre est cu multe case şi altă uliţă scurtă spre nord (spre fosta biserică şi vechiul pod). În acel timp aveau acolo case multe familii ca : Ciotoroschi Alexandru,  Acristinei Costache,  Iancu Pălimaru, Ambrozie cu fiul Gheorghe împuşcat de ruşi, C-tin Novac, Ilie Ciobanu, Timofte D-tru, Grigore Amariei apoi Mihai Tuchiluş, Ion Strătulă (Rusu), Ioan Lungu, Mihai Pălimaru, D-tru Berariu, Ştefanache la livada lui Archip şi Froimovici cu prăvălia.

După război treptat, sătenii şi-au mutat în totalitate gospodăriile pe locul actual iar din septembrie 1968, prin noua organizare administrativă al R.S.R, satul Cornul Negru a fost încorporat satului Bivolari.  

         Despre obârşia numelui Bivolari desigur că oricine presupune ca vine de la bivoli, animal rudă apropiată cu boul si atunci şi-au dat cu părerea cum că pe aici ” hălăduiau turmele de bivoli “, lucru contrazis de “Geografia zoologică istorică a României ” care nu consideră Moldova  ca zonă specifică acestor animale.  Şi mai este un mic amănunt: acela că numele vechi purtat peste 100 de ani, este la plural: Bivolarii cum erau denumiţi cărăușii bivolari. În porturile dunărene exista o breaslă a ,,cărăușilor bivolari,, care făceau transporturi cu carele trase de bivoli. Cei din portul Giurgiu care asigurau transportul pentru București, au intrat în istorie cu prima grevă din Țara Românească în secolul XIX, a cărăușilor bivolari.

         La fel avea și portul Galați, de unde negustorii mai ales ,,armenii care singuri făceau comerțul exterior al Poloniei cu Turcia,, băteau acest drum cu carele cu mărfuri trase de bivoli. Satul nostru aflându-se la jumătatea de cale între Iași și Ștefănești, exact o zi de mers de la oricare din ele, făceau  obligatoriu popasul peste  noapte aici, în medianul nostru, unde moșierul avea și un han numit rateș, care a existat până în 1930.  

Foto: Imagini cu cărăușii de la mijlocul secolului XIX din colecția Shatmari

Acești cărăuși circulau în caravană, pentru a se putea apăra mai ușor de hoți și de haiduci. Lumea interesată să facă cumpărături sau curioșii să vadă acele animale ciudate, bivoli și chiar cămile, se tot anunțau să meargă, că au venit bivolarii în medianul din fața curții.  

Aș s-a împământenit în memoria colectivă numele acestui loc, luat întâi de sat și apoi de târg.

Interesant că atât satul cât și târgul au purtat numele Bivolarii, terminația cu doi de  ,,i” mulți ani. 

Mult mai târziu s-a fixat numele Bivolari având terminaţia cu un singur „ i”.  

         Desele revărsări ale Prutului, i-au silit pe sătenii din Cotul Bradului, să se mute sus pe terasa actuală a satului, întinzându-se din sud-est spre nord, in jurul curţii boierești, acuma parcul Gheorghe Bădărău, primăria  si şcoala.  Clădirea conacului Ghica înregistrată ca monument medieval, în Repertoriul lui Nicolae Stoicescu, se  afla exact pe locul fostei creşe a C.A.P.-lui transformată în sediul Primăriei Comunei Bivolari din anul 2011.   

          Imaginea de față redă numai jumătate din fostul conac al moşierului.   În vremurile, bune aici elita târgului românii şi evreii deopotrivă dădeau baluri fastuoase de binefacere, la care era invitat şi vecinul nostru de la Hermeziu, general şi rezident regal Mihai Negruzzi să fie preşedinte de onoare al balului.

         Pe când era şi primar al Iaşului în 1912, ziariştii antisemiţi din Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C) a profesorului Cuza l-au acuzat că joacă hora cu evreii în târgul Bivolari. La care generalul Negruzzi a răspuns, evidenţiind contribuţia evreilor din Bivolari la acţiunile de binefacere pentru construirea unei băi populare.

În februarie 1938 clădirea conacului a fost incendiată intenţionat, pentru a  încasa valoarea asigurării. Lumea însă a sărit, salvând jumătate din ea, după cum se poate vedea în imagine.

  Foto1: Jumătatea din conacul hatmanului Iordache Ghica rămasă după incendiul din  1938.   Foto 2: Acum, pe acelaşi loc, se află  moderna clădire a primăriei comunei Bivolari renovată în 2011

Foto 3 : Primăria veche la 1895 (cumpărată în 1873)  subprefectul Anastasie Barbu (pe scaun),  primarul Turculeţ în stânga lui, şeful poliţiei C-tin Nicuţa (în alb) şi consilierii. A funcționat ca sediu al primăriei intre anii 1873-2011

          Oricum generalul Negruzzi avea relații strânse și de amiciție atât cu evreii care îi cumpărau recolta moșiei sale, cât și cu primăria și plasa pe care îi ajuta de multe ori când ocupa funcții mari în conducerea ținutului sau județului Iași.

În faţa conacului, pe locul unde acum se află parcului de joacă pentru copii, magazinul cu etaj şi parcul din faţa căminului Cultural, se afla terenul  numit “Medianul Bivolarilor,” unde staţionau Bivolarii  (cărăuşii Bivolari), de la care a  luat şi satul  numele. Acest spaţiu a devenit apoi piaţa târgului  păstrându-şi numele de “Median”.  

Despre evoluţia în decursul timpului a localităţii Bivolari, iată cum s-au petrecut lucrurile: După războiul cu polonezii, turcii au construit în anul 1713 podul pe Prut  la Ştefăneşti, 45 km de Bivolari, pentru nevoile trupelor a materialului de război şi zahareaua (alimentaţia).  

        Atunci s-a  « discălicat » (deschis) Drumul Hotinului spre Iaşi, folosit intens de armata turcă, de « negustorii armeni care singuri făceau comerţul exterior al poloniei » ca şi soliile poloneze, ruseşti şi alţii.  Și acum există  în Iași strada Drumul Hotinului între strada Sărărie și Roseti, unde în timpul domniei a treia a lui Mihai Racoviță exista o bivolarie domnească.

         Numele străzii Armene în fostul târg Bivolari, ce  se păstrează şi acum, este un argument în plus că negustorii şi arendaşii armeni au fost primii care s-au aşezat aici, înaintea evreilor și a înfiinţării târgului.

        În porturile dunărene era o breaslă a “cărăuşilor bivolari” care în sec.XVIII cei din portul Giurgiu au făcut prima grevă din țară. Pe aceștia, negustorii îi plăteau pentru transportul măfurilor în interiorul ţării. Așa vor fi făcut și negustorii armeni care cumpărau marfa turcească din Dobrogea sau portul Galați și în caz de necesitate, angajau cărăușii cu bivoli (bivolarii) să le transporte marfa. În afară de negustorii armeni, armata turcă în secolul XVIII, aflată în trecere  pentru luptele cu polonezii, apoi spre raialele lor de la Cameniţa din Polonia şi a celei de la Hotin din Moldova, timp de 101 ani, între anii 1711-1812, foloseau şi ei la transporturi bivoli şi chiar cămile. Martorii timpului spuneau că au văzut cum  turcii tractau tunurile lor cu câte 16 perechi de bivoli.  

         Localitatea noastră aflându-se la jumătatea celor 80 de km de drum între Iaşi şi Ştefăneşti, exact o zi de mers până la noi, de la oricare din ele, era obligatoriu popasul peste noapte aici  în medianul nostru, unde moşierul avea un rateş (han), care a continuat să existe  după înfiinţarea târgului până și între cele două războaie.

        Medianul sau piaţa târgului se afla în faţa conacului (actual primăria) pe spaţiul unde acum se află   parcul de joacă pentru copii, magazinul cu etaj şi parcul din faţa căminului cultural.   Pe acest spaţiu era locul de staţionare peste noapte a cărăuşilor bivolari.  

 Lumea din preajmă era interesată să facă micul comerţ cu aceştia sau să facă schimb cu produsele lor. Mulţi curioşi veneau să vadă acele animale ciudate, bivoli şi cămile, care nu erau cunoscute pe la noi. Când sosea aici caravana cu carele negustorilor sau turcilor sătenii se anunţau  că au venit “bivolarii”.    Staţionând de fiecare dată în acelaşi loc, cu timpul, s-a împământenit numele în memoria locului.  Aceasta este explicaţia numelui Bivolarii şi nu cele spuse de unii cum că “pe aceste meleaguri hălăduiau turmele de bivoli”, lucru infirmat și de cartea ,, Geografia istorică geografică a României”.  Poziţia locului şi distanţele între Iaşi şi târgul Ştefăneşti, mo-

tivează necesitatea înfiinţării mai târziu a târgului în acest loc.  

          Apariţia unui surplus de producţie din agricultura practicată de moşierii şi arendaşii în Moldova în secolul XIX şi implicit în zona noastră, este un motiv în plus pentru înfiinţarea unui târguşor aici lângă satul Bivolari sau Cornul Negru.

 În anul 1838 erau în Bivolari deja 4 familii de evrei între ei cei mai vechi fiind familia Moscu cu fiii Leiba şi Iţic.   La înfiinţarea târgului în 1843, satul Bivolari era în plină dezvoltare, ajungând ca întindere  dincolo de gârla din sat, sau jumătatea satului de mai târziu. Satul și târgul atașat ulterior, au în fost considerate în cei 100 de ani, mai mult împreună, decât separat. Creșterea edilitară rapidă a  satelor Cornul Negru și Bivolari, au ajuns în perioada interbelică să se unească fizic, iar din anul 1968 și prin lege.  

         În decursul timpului satul Bivolari a încorporat în structura fostul târg și trei sate: Să le explicăm pe fiecare: Odaia Tuduroaiei a fost de fapt Odaia Rediul Blanarului, fiind ferma serdarului Tudur Manole Blanarului (clucer în anul 1803) ce s-a aflat după Rediu până la finele secolului XVIII. Se afla lângă pădurea Rediu și satul Seliște sau Siliștioara, care coborând jos, a luat numele Buruienești. Fiindcă satul Siliștioara s-a mutat, a determinat și pe boier să-și mute odaia sa, pe locul dintre pârâu, pădurea Blănăreasa și Drumul Mare (DN24C), unde și-a continuat existența până la primul Război Mondial. Catagrafiile dintre anii 1820 și 1845 înregistrează între 12 și 28 săteni, slugi scutite de bir, mare parte adunați din alte sate. Satul nou numit Slobozia Cornul Negru a apărut pe locul numit Bivolari cel puțin în secol XVIII, încorporând satul Bradul sau Cotul Bradului care a părăsit locul vechi din  Fundul Cotului din Valea Mare a Prutului din cauza revărsărilor și inundațiilor, care a urcat pe terasa înaltă din sud, pe locul actual, încorporându-se satului nou numit atunci Slobozia Bivolarii.  Târgul Bivolari a fost încorporat  în anul 1945 iar Cornul Negru în 1968.

Târgul a adus o viaţă economică activă şi prosperă de care au beneficiat şi locuitorii comunei, mai ales după primul război când Basarabia s-a unit cu ţara mamă iar aria de cuprindere economică şi socială a zonei s-a mărit considerabil iar târgul avea toate șansele să devină oraș.  Toate au fost bune până la 20 iunie 1941 când  Antonescu a ordonat “Români treceţi Prutul!”, când satul nostru , românii din comună am fost refugiaţi în satele din sud.   Negustorii şi meseriaşii evrei, în 20 iunie 1941 au primit dispoziţie să încuie casele şi prăvăliile şi să predea cheile la primărie, pornind cu toţi pe drumul Iaşului în refugiu, în lagărele de muncă sau în trenurile morţii.

         Evreii  fugăriţi în oraşul Iaşi, în vara anului 1942 mai existau 210 familii cu 847 suflete.   Când s-a întors războiul înapoi peste noi  în martie 1944, iarăşi fugă şi evacuări, ocuparea localităţii de către trupele sovietice pe timp de 5 luni, jaful organizat şi neorganizat al acestora asupra avutului populaţiei şi lăsarea ei pradă sărăciei, foametei şi bolilor.  Dintre evrei,     s-au  mai reîntors în 1944, 5 văduve și 30 de familii cu 67 de copii, în total 130 sufelte, dar au plecat şi aceştia până în 1964 în Israel. De la ei au rămas un număr de case bune de zid iar trei grupuri sunt compacte lipite între ele cu 7 beciuri zdravene, clădirea şcolii de pe str.Armeană lăsată în paragină şi cimitirul în bună stare, care ne reamintesc de viața de 100 de ani a târgului  Bivolari și de existența  evreilor  pe aceste locuri. 

TRECEREA RĂZBOIULUI PESTE NOI DE DOUĂ ORI, în 1941 și 1944 cu frontul la numai 25 km, și timp de 5 luni  sub ocupația trupelor sovietice, ne-a costat foarte scump.

  Pentru sătenii noştri a urmat perioada comunistă, ”de formare a omului de tip nou” cu vremuri de secetă şi foamete, cu lipsuri de tot felul, cote obligatorii, şi colectivizare. 

  A trebuit să treacă ani buni, pentru ca gospodarii noştri să-şi revină şi să se adapteze la noile condiţii. Deveniţi membri cooperatori în C.A.P., sătenii noştri s-au apucat serios de lucru. Fiind stimulaţi şi de sistemul transparent şi atractiv al normării şi retribuirii muncii, au dovedit că cei care au fost gospodari înainte de cooperativizare, au fost şi după. O menţiune specială merită făcută. Dacă cooperativa agricolă a devenit bogată şi cooperatorii mulţumiţi de rezultatul muncii lor, aceasta se datorează în bună parte şi celor care asigurau conducerea şi organizarea muncii. Mai întâi preşedinţii ca Donisă C-tin, ing. Hristea Gheorghe ca preşedinte şi inginer şef, Şalaru C-tin ca preşedinte, ing. Oprescu Gabriel ing.şef şi de fermă, apoi inginerii şefi de fermă: Moţoc Ioan, Radu Gafiţeanu, Goroh Nechifor şi mulţi alţii. 

Regimul comunist a dat o atenție specială localității noastre datorită istoriei sale și hărniciei oamenilor, dar planul de urbanizare prevedea să se desființeze satele mici și să fie aduse la blocurile  care se construiau în centrul comunei.

 Acum după Revoluție,  se dă atenția cuvenită dezvoltării armonioase a tuturor satelor iar zona fostului sat Cornul Negru beneficiază de rețea de apă curentă și canalizare, străzi asfaltate și iluminate, la fel ca în centrul comunei.

1.   b) TÂRGUL  BIVOLARI    

1. Scurtă istorie a poporului evreu de ieri și de azi

Despre poporul evreu, ales de D-zeu să  fie poporul Lui, cunoaştem că în istoria sa, a avut parte de multe suferinţe şi robii. După perioada patriarhilor, ca urmare a unei secete cumplite, familia lui Iacob (Israel) ajunge în Egipt.

Acolo sunt recunoscuţi şi ajutaţi chiar de vicele rege, care era însăşi fiul său Iosif, ce fusese vândut în secret, cu ani în urmă, de fraţii săi unei caravane de egipteni. 

        Iacob a rămas în Egipt împreună cu cei 12 fii ai săi din care a rezultat cele 12 triburi sau seminţii a le Israelului. Robia egipteană  a fost leagănul formării poporului evreu, de la o singură familie, după 430 de ani, ajungând la peste un milion de suflete. Moise primind ajutorul Lui Dumnezeu i-a scăpat din robie  prin “Fuga din Egipt” şi trecerea Mării Roşii în Pustiul Sinai. 

   Aici a trebuit să mai peregrineze încă 40 de ani, timp în care Moise ajutat de fratele său Aaron au condus poporul către “Pământul Făgăduinţei” după semnele Dumnezeieşti ce li se arătau, ziua după stâlpul de fum şi noaptea după cel de foc, fiind hrăniţi cu “Mană Cerească” pe care o găseau dimineaţa pe pământ şase zile pe săptămână iar în ultimă zi (vinerea) cantitatea era pentru două zile,

(şi pentru ziua sabatului). Personal am avut ferici-ta ocazie să merg în pelerinaj pe aceste locuri din Pustiul Sinai, să văd arbustul” Rugul Aprins din

care Dumnezeu a vorbit cu Moise  faţă către faţă” şi chiar să urc pe muntele unde Moise a postit 40 zile şi

40 de nopţi,după care a primit în mâinile sale “Ta-

blele Legii”, cu cele Zece Porunci scrise cu degetul Lui Dumnezeu. De ce a trebuit ca Dumnezeu să “diri-jeze circulaţia” acestui popor cu o viteză atât de mică, pe

câtă vreme Egiptul cu Israelul sunt ţări vecine şi distanţa putea fi parcursă pe jos în 2-3  zile?

 Motivul se explică prin înţelepciunea Lui D-zeu, cum că poporul ales după 400 de ani de robie în Egipt, devenise în mare parte idolatru sau ateu şi trebuia şcolit după învăţătura rezultată din cele Zece Porunci pe care Mosie le-a dezvoltat prin scrierea

celor  cinci cărţi ale sale,(Tora sau Pentateuhul) ca

primă partea ale Sfintei Scripturi care trebuia să fie însuşită, cunoscută  de noua generaţie născută în pustiu, adevăratul Popor Ales.

Foto: În ordinea de jos în sus: Momente ale urcării pe

Muntele Sinai cu cămila,  şi pe jos, apoi pe vârful

Sfântul Moise, la capela  ortodoxă cu acelaşi  nu-me.

( Lângă noi, regretata dr.Adina Barca din

Bucureşti)

  De la  Adam până la Moise, în vremea patri-

arhilor, timp de 4108 de ani, învăţătura de credinţă s-a

transmis numai prin viu grai. După Moise a con-tinuat scrierea vechiului testament încă 1400 de ani, Talmudul de la Ierusalim şi cel din Babilon care conţin  cele 667 porunci, până la naşterea Lui Iisus Hristos în anul 5508. După luptele duse cu localnicii, Canaanienii, Filistinii şi alte neamuri, cele 12 seminţii (triburi) evreieşti s-au aşezat în teritoriu, întemeind două regate: Iudeia în sud şi Israelul în nord.  A  urmat o nouă robie babiloniană  de 66 de ani (605 î.Hr. la anul 539 î.Hr.)  după care o mulţime de imperii au pus stăpânire pe Israel: grecii (332-37 î.Hr.), romanii (37 î.Hr.-324 d.Hr.), bizantinii (324-638d.Hr), arabii (638-1099 d.Hr.), cruciaţii (1099-1291 d.Hr), mamelucii (1291-1561 d.Hr.) şi Otomanii (1561-1917 d.hr).

        Toată istoria lor a fost o luptă continuă pentru libertatea naţională, aşteptând mii de ani pe Mesia care să-i elibereze de sub apăsarea străină. Mesia a venit prin Iisus Hristos, care a salvat poporul ce i-a urmat învăţătura, de păcate, dar nu şi de ocupaţia străină. 

       Or ei, aşteptau un Mesia politic, luptător războinic, care să elibereze ţara şi poporul de sub stăpânirea romană. Or, Iisus a venit să îndrepte vechea Lege a Talionul care promova dreptatea “Dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”, cu Legea Iubirii  (Evanghelia Păcii) care spune “Dacă cineva ţi-a dat o palmă peste un obraz, întoarce-l şi pe celălalt”. 

         Această nepotrivire de dogmă, marile minuni făcute de Iisus, cum şi declaraţia că El este fiul Lui Dumnezeu, a contrariat ierarhia religioasă.  Ana, Caiafa cu rabinii saduchei şi farisei   au cerut conducătorilor romani, Irod şi Pilat să-l răstignească pe Iisus, luând  asupra lor toate consecinţele acestei nedreptăţi.

        Ce a urmat se ştie. Împrăştierea lor în lume, având parte de persecuţii,  holocausturi şi progromuri în mai multe ţări, chiar şi în România. 

         Evreii aflaţi în diaspora după expulzarea lor de împăratul Titus în anul 70, au fost evreii sefarzi, care ajungând în întregul spaţiu al imperiului Roman mai ales în  Spania şi Portugalia, au fost şi de acolo fugăriţi în ţările arabe din nordul Africii, mai puţini în ţările europene, în anii 1492 şi 1498.  Sefarzii au pătruns şi în principatele române dar în număr mai redus.  Aceştia  vorbesc spaniola veche şi  practică cultul  mozaic de rit spaniol.

         În schimb, khazarii sau aşkenazii, consideraţi de unii ca fiind al 13-lea trib al poporului evreu, sunt cu totul diferiţi faţă de sefarzi. Ei măcar nici nu provin din  vechiul Israel, ci dintr-un neam de cazaci războinici de pe teritoriul Rusiei, care prin anul  900 d.Hr. au trecut la religia mozaică (de cine nu se ştie) şi făcând uniune cu alte popoare nomade cum au fost Hunii (Ungurii),  au ajuns regat puternic pe spaţiul dintre Marea Caspică, Marea Neagră şi Kiev.                         

 Foto: 1) Luptător Kazar cu un prizonier captiv.  2) Steaua lui David.  3) Candelabrul cu 7 braţe  (Menorah)  Stema statului Israel.  

Invazia mongolă din secolul XIII, le-au destrămat organizarea şi puterea, fugărindu-i spre Ucraina şi mai ales Polonia şi Austria care au fost zonele de concentrare unde şi-au dezvoltat limba idiş asemănătoare cu limba germană, iar rabinii le-au ţinut trează limba ebraică şi religia mozaică a poporului Israelit, care i-au făcut uniţi atât pe plan local cât şi mondial. 

        Mişcarea sionistă iniţiată de Theodor Hertz  în anul 1897 în scopul reîntoarcerii poporului evreu în patria lor Israel, (pe muntele Sion) a avut mare ecou în diaspora evreiască din toată lumea, care s-au organizat politic şi financiar fiind hotărâţi să-şi recâştige ţara după mii de ani de pribegie.   După mandatul Britanic în Palestina care a ţinut până la 1917, evreii au început să se adune în eretz Israel, făcând faţă multor onflicte şi războaie cu palestinienii locali cât şi cu ţările vecine arabe, chiar şi după declaraţia de independenţă de la 4 mai 1948. 

         În Israel a existat şi o minoritate evreiască cum şi nişte instituţii proprii mai ales religioase şi de învăţământ  dar  terenurile pe care s-au aşezaţi noii veniţi au trebuit cumpărate de la arabii localnici. 

         Israelul devenit stat independent îşi continuă drumul dezvoltării unei societăţi înfloritoare. A început ca ţară agricolă organizând Chibuţuri şi Moşavuri, unde noii veniţi între care şi bivolărenii noştri s-au apucat serios de treabă. Acestea erau un fel de cooperative agricole în care plata era numai în natură; hrană, îmbrăcăminte, locuinţă  asistenţă  medicală şi educaţie. Un sistem socialist care l-a uimit pe academicianul nostru Radu Rosseti, când a efectuat o vizită în Israel prin anii 1968-1970. 

 Rosseti nu-şi închipuia cum evreul să lucreze fără bani, câtă  vreme la el preocuparea de căpătâi, era să facă bani şi să-i înmulţească. Acum au depăşit acea etapă, însă agricultura într-o ţară unde solul este mai mult piatră şi nisip şi unde vara nu plouă deloc, ei au ajuns să facă export de produse agricole. 

La ei apa e de mare preţ. Şi totuşi fac irigaţie cu picătura la rădăcina fiecărei plante. Apa  vine printr-o reţea de conducte în toată ţara din lacul biblic al Galileiei.     

  Fac sere cu aer condiţionat, pun pământ vegetal  peste nisip, plantează legumele şi irigă cu picătura reglat automat, încuie sera şi pleacă acasă.

FOTO: Tel Aviv etajul 3 parcare aeroport. La Kiriat Ata cu Haim Foghelman şi Carol Cohen.  La Sfântul Mormânt

      Au plantat păduri, vii şi livezi, cultivă cereale şi fructe mai ales citrice, mare parte pentru export. La cultivarea florilor, au depăşit Olanda. În ţara aceasta s-au adunat din toată lumea multe creiere cu un înalt grad de inteligenţă şi specializare, stimulând economia şi bunăstarea poporului.

          Oraşele sau cartierele  noi se clădesc pe zone înalte, unde este mai  răcoare  iar pe şes se face agricultură irigată, cum am spus mai sus.

          Acum, Israelul se poate compara cu orice ţară occidentală dezvoltată, pe toate planurile: militar, educaţional, cultural, economic şi social. Cele două călătorii pe care noi le-am făcut  în “Ţara Sfântă”  în 2005 şi 2008 întăresc cele spuse aici. 

          Am mai aflat că ultimele cercetări au descoperit locul pe unde a trecut Marea Roşie ca pe uscat, poporul evreu a fugit din robia egipteană.  Cu aparatura avansată s-a  filmat  zona submarină din Golful Acaba dintre Egipt şi Arabia Saudită,  unde se pot vedea rămăşiţe din  schelete de oameni, cai şi resturi din carele egiptenilor între care roţi cu 4 spiţe placate cu aur, metal care nu a fost alterat de mediul acvatic atâtea mii de ani. 

 Locul corespunde cu cel marcat de stâlpii de piatră memoriali puşi de regele Solomon pe timpul său pe ambele ţărmuri, ale Golfului Acaba, descoperiţi de asemenea recent.  

Mereu descoperim cât de adevărată este sfânta noastră scriptură  „ Cartea Cărţilor” !     

2. TÂRGUL BIVOLARI şi   POPULAŢIA   sa   EVREIASCĂ

Desen  de copertă din cartea „Orăşelul Nostru Bivolari” scrisă în Israel în anul 1981 de evreii originari din Bivolari

Primii negustori în Moldova au fost armenii, care în anul 1393-1395 și-au construit biserica lor în târgul Ieșilor. În târgul Bivolari tot arendaşii armeni au fost primii pe ulița care le poartă și acum numele.  Nu știm când au venit primii armeni în Bivolari, însă plecarea lor, poate fi marcată la 1898, când au vândut hanul lor, comunității evreilor din târg.

         Primii evrei fugari pătrund în timpul lui Petru Şchiopul, pe la 1579, făcând cămătorie şi comerţ ambulant prin sate dar şi mărfuri din import. În timpul domniei lui Ghe. Ştefan (16531658) în teritoriul ocolului Turia apare Moscu jidovul arendând heleşteul cu peşte de pe Jijia^[9]. la Popricani (Cârniceni), de la vistiernicul Iordache Cantacuzino^[10]. 

 Urmaşii acestei familii existau la noi și în anul 1843 când a luat ființă târgul.  

         Întorcându-ne la istorie, observăm că ţările de unde au venit în Moldova, evreii din neamul  cazarilor sau aşchenazilor, a fost filiera  ţărilor vecine : Rusia, Ucraina, Polonia şi mai puţini din Austria.   Până în secolul XVIII evreii la noi erau o raritate, ei se găseau  începând cu anul 1800, doar câte unul în unele sate ca “jâdovi orândari” cu cârciumă în arendă de la moşier (stăpânul satului).  

         În anul 1772 la recensământul rusesc nu apare  în satele noastre nici un evreu sau jidovi orândari cum erau numiţi atunci. Aceştia au apărut la noi, după chemarea făcută de Ioniţă Sandu Sturza –domnul Moldovei (1822 – 1828) şi reânoită de Mihail Sturza (1834 – 1849).  

În anul 1838 în Bivolari erau deja 4 familii de evrei, iar în celelalte sate ale comunei câte o familie, precum şi în satele din ocolul Turia.  

        În anul 1827 ţarul Rusiei a dat „Ucaz de stârpirea evreilor”, fiind prigoniţi din Rusia şi Polonia, mulţi şi-au găsit scăparea în Moldova, favorizaţi şi de hrisovul lui Ioniţă Sandu Sturza din februarie 1828, de chemarea străinilor să lucreze în economia Moldovei.  

       Evreul Haim Foghelman, povestea cum bunicul lui, Iancu aflându-se în armata rusă grănicer la granița cu Finlanda, pentru stagiul obligatoriu de 25 ani, a reuşit să dezerteze şi să treacă Prutul la noi, pe la Vladomira, comuna vecină Trifeşti. În anul 1840 Secretariatul Treburilor din Lăuntru al Moldovei cercetează trecerea frauduloasă a 7 evrei prin dreptul aceluiași sat Vladomira, la care se indica numele şi fizionomia lor.

Cei din teritoriul imperiului Austriac (Bucovina) aveau mai multă libertate de mişcare dacă treceau legal în Moldova. Aceştia erau consideraţi „sudiţi” (supuşi austrieci) fiind protejaţi de eventuale abuzuri comise asupra lor. În anul 1847, un astfel de sudit, numit Pincas Iosef Altman, fiind tâlhărit de o trăsură cu 2 cai de către vătaful moşiei Bivolari, Popovici, s-a declanşat o anchetă cerută de Consulatul Austriac.

 Evreul a prezentat 10 martori dintre săteni care au depus mărturie în favoarea lui^[11]. În acele timpuri mulţi moldoveni fugeau de serviciul militar din imperiile vecine, rus şi austriac, găsindu-şi locul în Moldova. Însăşi un străbunic al meu a fost nevoit să facă acest gest, fugind din Bucovina, de serviciul militar austriac. A ajuns în satul Tabăra, şi-a schimbat numele din Neculai a Mărinei, în  Marin, s-a însurat în Bivolari și a rămas aici pe vecie.  

        Târgul Bivolari a fost înfiinţat de D-l Mihail Sturza prin hrisovul domnesc nr. 85 din 8 iunie 1843 „în anul 10 al domniei mele la Moldova, la cererea epitropiei casei răposatului moşier hatman

Iordache Ghica”, (decedat în anul 1835) iar epitropia era condusă de

soacra lui, Ecaterina Balș, care întru pomenirea lui terminase construirea bisericii  ,,Adormirea Maicii Domnului” din Bivolari, în septembrie 1841.       

                  În hrisov scrie: „…am luat aminte la cererea domniilor sale epitropilor casii răposatului boier hatman Iordache Ghica spre a hărăzi privilegiul de a face la moşia Bivolarii sau Cornul Negru di la ţinutul Eşii dughenile ce va socoti casa trebuincios, o zi de târg pe săptămână, precum şi 12 adunări de iarmaroace pe an şi din anaforaua Domnescului nostru sfat, supt Nr.1075…prin acest al nostru hrisov domnesc hotărâm şi legiuim…” Urmează obiectivele înscrise în preambul şi zilele de iarmaroace, câte una în fiecare lună, stabilite după sărbătorile din calendarul ortodox.  

     Urmare a acestui hrisov, în anul următor, la 5 mai  1844,  se întocmeşte actul de învoială între casa hatmanului Iordache Ghica, proprietarul moşiei şi târgoveţii din Bivolari, prin care s-au concesionat terenurile necesare, cu titlu de bezmen (chiria anuală a locului de casă), atât locuitorilor existenţi, cât şi pentru cei care vor voi în viitor a se aşeza în acest târg.

 Actul de învoială numit „Aşăzare” cuprinde o listă întreagă de venituri ce urma a le încasa moșierul din activitatea târgului.

                                                  “A Ş Ă Z A R E”

   ( Actul de tocmire  şi  învoială  a  înfiinţării  târgului  Bivolarii sau Cornul  Negru din  5 mai 1844 scris cu alfbetul chirilic)

           Epitropia casei răposatului boier hatman Iordache  Ghica prin această scrisoare de aşezare încredinţează că aşa precum s-a  legiuit de către înalta cârmuire a se face la moşia casei răposatului boieriu la Cornul Negru sau Bivolarii de la ţinutul Eşii, 12 adunări de iarmaroace pe an, o zi de târg pe săptămână, joia – şi toate dughenile ce va vroi casa răposatului boieriu atât de către proprietar, cât şi de către cei ce se vor aduna şi se vor aşeza la acest târg, dacă vor  păzi  următoarele condiţii:   

1-Tot acel ce va vroi să-şi facă binale (case din lemn) la uliţă din frunte (în faţă) ce se v-a însemna (marca) de către Epitropie, este dator a se mildui (adresa) proprietăţii sau vechilul ce va fi orânduit din partea sa întru aceasta ca să se treacă în condici numele lui, câtimea stânjenilor, hotarul locului,suma banilor bezmenului (chiria )şi să-şi primească  ţidulă (chitanţă) cu asemenea glăsuire şi binalele ce se vor face să fie regulate pe linia ce se v-a însemna de către proprietar bune şi cât se va putea mai sigure acoperite cu şindrilă iar bezmenul  pe fiecare stănjen gospod (domnesc) măsurat în faţa uliţei şi a cărui lungimi în dos va fi de 15 stânjeni, îl va plăti câte: 2 sorcovăţi pe an; jumătate la Sfântul Gheorghe  şi jumătate la  Sfântul Dimitrie.

• Afară de uliţa din frunte se va mai slobozi o bucată de loc deosebit pentru a-şi face casă . Acei care nu vor avea închipuire (intenţie) de dughene vor fi datori a păzi aceleaşi condiţii ce s-au legiut la punctul 1, numai că bezmenul pe acest loc are a fi numai câte un sorcovăţ şi patru creiţari (croiţeri austrieci) pe stânjenul de faţă şi lungimea de 15 stânjeni.
• Pentru băuturile ce vor intra şi se vor descărca în târg, a căror vânzare numai de la___1) şi după ce se vor face până la 30 de dughene de către târgoveţii ce se vor aduna, vor fi slobozi a plăti următorul avaet (taxă):

1. Un sorcovăţ şi 12 creiţari argint de toată vadra de spirt în măsură de 12 ocă.
2. Un sorcovăţ şi 2 creiţari argint de toată vadra de rachiu şum (tărie) obişnuit cu aceiaşi măsură.
3. Opt creiţari argint de toată vadra de vin în măsura cotului.
4. Doi creiţari de argint de toată vadra de bere sau mied. Şi nu va fi nimeni slobozi de îndelet-niciri cu vânzarea unor asemenea băuturi, a le măsura aiurea când le vor aduce în târg decăt la înadinsa a proprietarului cantară. De îndată după măsurare vor număra şi banii avaetului, asemenea şi cei ce vor aduce rachiu în târg spre ţinere cu vurta pe  cât rachiu vor vinde în târg vor plăti avaetul legiuit mai sus la literele a şi b, iar pe cât îl vor vinde afară pe la orândari, vor plăti avaetul numai câte 5 creiţari de argint de fiştecare vadră în folosul proprietăţii.

  4 – Pentru căsăpii,  mungerii şi pitarii datori vor fi târgoveţii a da din an în an singurii muşterii care să ea asupra lor îndestularea norodului despre aceasta cu preţul cel mai folositoriu pentru obşte şi care neapărat să fie mai jos decât la târgul Botoşani cu două parale la oca de pâine, iar a lumânărilor preţul va fi deopotrivă ca la eşi şi proprietarul pentru diferitele vânzări să dea aceşti muşterii următorul avaet:  

1. Un sorcovăţ de toată vita mare cu coarne – care se vor tăia în târg
2. Pol (jumătate) sorcovăţ de toată vita mică cu coarne – ce se vor tăia în târg
3. Doi creiţari argint de una oaie, miel sau capră – ce sa vor tăia
4. Pol sorcovăţ de un mascur (porc) ce se va tăia în târg sau se va duce la tăet
5. Doi creiţari de argint de toată oca de lumănări ce se vor aduce de aiurea sau se vor face în târg De la pitării pentru pâine, nu se vor da către proprietar nici un ban.

5 – Avaeturile ce are proprietarul a mai lua pe produsele ce se vor aduce şi se vor descărca în târg, sunt:

1. Un sorcovăţ de suta de oca de titiun
2. Un creiţar de argint de tot drobul de sare
3. Trei creiţari argint de toată ţolinca (sacul) cu sare măruntă sau alte mărunţişuri aduse de străini la târg/zi.
4. Patru creiţari argint de toată vadra de păcură sau dohot
5. Pentru piaţa vânzării vitelor, venitul pentru trei ani începătoriu dela această dată se iartă iar de la împlinirea a acestei vadeli , mai departe se va lua câte:

• Doi creiţari argint de toată vita mare cu coarne şi fără coarne
• Pol (jumătate) creiţari argint de toată oaia, miel sau capră    c- Doi creiţari argint de tot mascurul (porcul) ce se va vinde în târg

     Acest avaet se va plăti jumătate de vânzător şi jumătate de cumpărător

• – De la carele ce vor veni cu lemne, fân, paie, legume, păsări, frupturi trebuincioase (lactate) pentru hrana norodului nu se va lua nici un fel de avaet.
• – Cântarul cu care se va cântări toată marfa de vânzare ce se trage în saci va fi a proprietăţii şi se va lua de toată suta de oca ce se va cântări câte doi creiţari argint, nefiind iertaţi nimenea alţii cu cântare particulare nici pentru sine nici pentru vânzare mai mult decât până la 40 oca care cântărindu-se numai în singura dugheana sa, vor fi fără plata de avaet.
• – Un loc pentru şcoală, unul pentru feredeu (baie), unul pentru spital, unul pentru mormânturi şi unul pentru casa rabinului în marginea ce se vor socoti de proprietar şi acolo unde proprietarul va voi pentru naţia evreiască, se vor slobozi fără nici un bezmen iar fiind trebuinţă de mai multe asemenea locuri se vor slobozi cu legiuitul bezmen,
• – Vânzările de binale sau a locurilor sterpe unul la altul sau către străini să nu se facă fără ştirea şi învoirea proprietăţii care are cel mai de aproape porţiuni şi se cumpără cu preţul ce vor da alţii şi din preţul cu care se vor vinde să deie proprietăţii la sută cinci jumătate de către văzător şi jumătate de cumpărător căci cine se vor mildui (sustrage ?) proprietăţii vor plăti avaetul îndoit (dublu) şi vor rămânea şi vânzările răle.
• – Nici un fel de fabrică sau maşină nu este nimenea volnici a deschide fără învoirea proprietăţii iar velniţă (cazan de rachiu) vor fi slobozi a face în următoarele condiţii:
• Locul să se însemneze de către proprietar, afară din târg unde va vroi şi nu mai mare decât 20 prăjini.
• Rachiul de la velniţă (cazan) se va aduce în târg şi va supus plăţii cuprinsă la puctul 3, iar acel de la velniţă se va vinde afară, fără să intre în târg şi nu va fi supus acelei plăţi.
• De fieştecare caldare (cazan) să se plătească pe tot anul câte 15 carboave în două vadele (rate),jumătate la Sf. Gheorghe şi jumătate la Sf. Dimitrie.
• – Negustorii străini ce vremelniceşte vor veni cu orice soi de marfă în acest târg vor fi datori a închiria dughene de la proprietar (dacă va voi) cu anul.
• – Pentru păşunarea vitelor târgoveţilor se va slobozi de către proprietar câte 20 prăjini loc de imaş de fiecare casă sau dugheană, afară de piaţa iarmarocului pe care se vor aduna vitele de negoţ, mărginindu-să însă a nu putea ţinea nimica mai mult decât până la două vite mari pe acest imaş iar care vor voi a ţine mai multe vite să se învoiască cu proprietarul . Aceste căte 20 prăjini se vor slobozi la un număr de 100 de dughene, iar făcându-se mai multe , li se va da numai câte 10 prăjini de casă sau dugheană.
• – Pentru vinul ce se va aduce şi se va descărca în târg spre vânzare cu vurta (hurta-angros) pe cât se va vinde în târg se va plăti avaetul legiuit la punctul 3 litera e, iar pentru cân se va vinde afară vor plăti câte 6 sorcoveţi de bute şi 4 de antal.
• – Naţia evreiască ce s-ar statornici în acest târg va fi slobodă a lega aţă de la casă la casă după obiceiul ei
• – Toţi acei ce vor aduna şi se vor statornici în acest târg sunt datori a păzi cu sfinţenie toate condiţiile de mai sus, a se purta cinstit,a se feri de tot felul de vicleşuguri păgubitoare venitului proprietăţii şi a fi supuşi cu plata legiuinţelor mai sus avaeturi fără nici o împotrivire, sau aşteptare de întrebuinţarea vreunei sâlnice măsuri căci  pe acei ce se vor dovedi că au întrebuinţat vre-o urmare împotrivă, vreo întârziere, vreo răzvrătire, vreo faptă vicleană s-au de furtişag ori că nu s-au supus  proprietăţii, rămâne proprietarul în deplină dreptate, pe unii ca aceia a-i izgoni cu totul de pe  moşie rămânând binalele lor în folosul proprietăţii, precum şi marfa ce ar ascundeo de plata avaetelor contraband fără să poată întinde vreo pretenţie sau să se apere cu vreo străină protecţie.
• – Această aşezare cuprinsă prin arătatele mai sus ponturi, (puncte, articole) se va păzi cu nestrămutare în curgere de 25 ani începători de la anul acesta şi înainte mai departe până se vor împlini..

Pe temeiul unei asemenea scrisori de aşezare ce s-au primit la Epitropie din partea obştei neguţătorilor creştini şi jidani ce până acum s-au arătat cu dorinţa a se aşeza pe acest târg care şi una şi alta până la vade (rata scadentă) se vor păzi întocmai fără nici o adăugire sau scădere.    

Anul una mie opt sute patruzeci şi patru luna maiu în cinci zile – Eşii.

      Iscăleşte Teodor Balş (Mare Logofăt)                                                                   Judecătoria  Eşii  Secţia II.  Copia aceasta  conform cu originalul.    

      ss Hurmuzache        ss Prăjescu       Nr.567 din 1844 iunie 27  

 Altă copie eliberată de Arhivele Statului  Iaşi cu nr.43/1929 director Sever Zotta

           La punctul 3 din învoială se prevedeau: „ terenurile pentru clădit o şcoală, un feredeu (baie publică), un spital, un cimitir (evreiesc) şi unul pentru casa rabinului”.

Tocmai în aceşti ani, Mihail Sturza era primul Domn al Moldovei care a lucrat cu spor la amenajarea „drumului mare” Iaşi – Bivolari – Ştefăneşti – Botoşani – Dorohoi, ajungându-se până la Cernăuţi. El a continuat chemarea făcută evreilor de înaintaşul său Ioniţă Sandu Sturza, înviorând economia şi comerţul, înfiinţând cele mai multe târguri în Moldova.

         În domnia lui (1833-1848), numărul târgurilor a crescut de la 40, în 1834, la 62, în anul 1848. Pentru întreţinerea şoselei a introdus taxa în lei şi prestaţia în muncă, a înfiinţat cantoane tot la 5 km. distanţă între ele,  încadrate cu cantonieri plătiţi cu salar şi o falce de teren arabil. Când au început  în Rusia şi Ucraina atacurile împotriva evreilor, profitând şi de chemările domnitorilor noştri, evreii au început să pătrundă în Moldova în număr tot mai mare, atingând vârful în acelaşi secol  XIX.

  La înfiinţarea târgului “Cornul Negru sau Bivolarii” ca staroste  îl aflăm pe Vasâli Agachi care fiind şi vornicelul satului, a semnat actul de aşezare al târgului din 5 mai 1844, apoi funcţia de staroste au avut-o numai negustorii evrei.     În anul 1845, la numai doi ani de la înfiinţare, în târg se adunase 59 de familii scutite de bir cu  295 suflete de evrei din care : 37 “rasa evreiască” negustori, 2 meşteri, 3 vădane şi 18  bătrâni  nevolnici (neputincioşi). Starostele târgului din partea evreilor era  Leiba sîn (fiul) lui Herşcu.  

 Dintre români au existat 9 cârciumari din starea a 3-a, iar unii dintre ei vindeau rachiu  la casele lor iar unii la dughenile din târg.   Aceştia  nu au făcut faţă concurenţei noilor veniţi şi într-un  timp foarte scurt au dispărut dintre negustori.  

        Din toţi aceşti evrei veniţi primii în târgul Bivolari, numai unul singur era sudit (supus străin), venit de înafara ţării, (Herşcu Ofenberg) toţi ceilalţi proveneau  din satele din apropiere: Aron Faibiş din Damachi, Iancu Iţic şi Moise Ilie din Zaboloteni, Lupu Iţic din Andrieşeni, Marcu Fisalovici din Perieni, Haim Fişel din Bălteni, Herşcu sin Avram din Ţiganaşi, Ilie Solomon din Cârniceni, Iţic Dănilă din Damachi, Herşcu Leiba din Păuleni, Haim  sin Herşcu din Tabăra, Leiba Ştir (croitor) din Roşcani, Iancu sin Haim (cojocar) din Buhăieni, Gheţel sin Aba din Trifeşti, David sin Iţic din Zaboloteni, şi alţii bătrâni nevolnici (neputincişi). Din cei 37 de evrei activi plătitori de bir (birnici), 12 vindeau rachiu, 5 aveau cârciumă, 16 aveau dughene cu mărfuri cu amănuntul, coloniale, băcănie.  Unul era bogasier (ţesături), unul era lipcan cu mărfuri din import, unul era precupeţ (geambaş-negustor) şi numai doi meseriaşi; un croitor şi un cojocar. În anii următori numărul meseriaşilor vor creşte continuu. În anul 1847 starostele târgului Bivolari era Iordache Roş iar al satului ca vornicel tot Vasile Agache cu cei trei juraţi sau pacinici:

Grigore Lungu, Filip Popa şi Ioan Raba.           

          Evreii care au populat în scurt timp târguşorul nostru şi-au construit “binale” case şi dughene majoritatea din material lemnos şi acoperite cu şindrilă. Casele erau sistem vagon fiind lipite unele de altele, cum se mai pot încă vedea câteva care mai rezistă  timpului.   În prima cameră  se afla prăvălia sau atelierul din care pe un hol se intră în următoarele camere. Cei mai săraci închiriau un mic loc în Median unde îşi construiau o “gaşcă”, care era o casă mică din  lemn şi cherestea, acoperite cu şindrilă. Aveau două camere, prima ca prăvălie sau atelier şi a doua de locuit. Se ştie că noi creştinii suntem fraţi de drum în credinţa noastră cu evreii, de la care am păstrat tezaurul de înţelepciune şi credinţă a Legii Vechi (Vechiul Testament) ca lege a dreptăţii, care este baza Legii Noi ( a iubirii) din Noul Testament a învăţăturii Mântuitorului.   

            La început, pentru sătenii localnici, aceşti “venetici” care aveau alte obiceiuri şi altă religie decât a lor, erau priviţi cu suspiciune şi neîncredere. Poate din acest motiv la punctul 15 din “Aşezământ” se prevede:  “Naţia evreiască ce s-ar statornici în acest târg este slobodă a lega aţă de la casă la casă după obiceiul ei ” ca măsură de comunicare și alarmare în caz de pericol sau poate fi măsură de  protecţie şi ajutor divin, aşa cum au făcut strămoşii lor biblici, când s-au aşezat în Ţara Canaanului când au fost salvaţi de atacurile localnicilor.

          Cu timpul cunoscându-se mai bine încrederea a fost tot mai bună şi au conveţuit în armonie şi bună înţelegere. Chiar dacă în ţară şi mai ales în Iaşi, au apărut organizaţii şi opinii antisemite, în târgul Bivolari  acestea erau foarte slabe. Ba chiar au fost cazuri întocmai ca în piesa lui Victor Ion Popa din Bârlad, “Take, Ianke şi Kadâr” când ne-am şi înrudit prin căsătorii între tinerii creştinii români  și evreii de credință mozaică.  Şi încă familii din fruntea comunei.           Aşa a fost Grigore Vrânceanu, fratele preotului, care a fost apoi mulţi ani primarul comunei.  El s-a căsătorit cu Golda, fiica evreului Iancu Leibovici ocazie cu care şi părinţii au primit botezul creştin, devenind Ioan Botezatu.  Dar au câştigat şi evreii un creştin pe care l-au tăiat împrejur după religia mozaică.  El se numea Vasiliu Gheorghe (Jorj cofetaru) care s-a căsătorit cu Frida cu care a avut 3 copii, o fată şi doi băieţi. Mulţi tineri români ca ucenici, în atelierele evreilor au învăţat meseria de croitor sau cizmar şi chiar limba lor: Ioan Ciornea, Haralam Buciuman, Costică  Roşioru, Costache Raba, Adela Covaci, Adela Ursachi, Aspazia Mihalche ( Prisacaru)  croitorie iar la cizmărie: Ciciu Costică, Bunduc Vasile, fraţii  Florean, Vasile Perju, Croitoru Ionel, Codreanu Vasile, Huţuşoru Petru şi alţii care apoi au baza cooperaţiei meşteşugăreşti din Iaşi.  Şi aşa creştinii şi evreii din Bivolari, după ce s-au cunoscut mai bine, din prieteni au devenit şi rude apropiate.  Tatăl meu mi-a povestit cum prin anul 1934, preotul din Şipote cu sfânta cruce în mână, în fruntea unui grup de enoriaşi cu praporii  de ceremonie, au venit la Bivolari ca să ne elibereze de ” Iudele şi de jidovii care l-au răstignit pe Iisus”.  Au fost întâmpinaţi de venerabilul nostru părinte Vrânceanu Gheorghe cu barba lui albă ca de patriarh, după  58 ani de păstorire în târgul Bivolari, îşi cunoştea misiunea şi mai ales realităţile zilei şi lumii în care ne aflam.

 După ce le-a pus câteva întrebări,  i-a certat serios, iar tânărul preot din Şipote cu ceata lui de luptători pentru dreapta credinţă, au plecat ruşinaţi de naivitatea şi lipsa lor de cultură religioasă.            Înainte de înfiinţarea târgului (1843) a existat un han pe strada Armeană ţinut de armeni arendaşi de moşii, ultimii fiind Toma Cristea  şi Manole Kessim. Aceștia  au vândut comunităţii evreieşti din Bivolari clădirea hanului în care evreii la 1 septembrie 1898 deschid prima lor şcoală mixtă pentru 148 de copii, 110 băieţi şi 30 de fete.     

       După ce evreii şi-au construit şcoala nouă la capătul străzii Armene în anul 1913-1915, clădirea de pe strada Armeană a fost transformată în baie publică care a funcţionat şi după război şi de care au beneficiat atât evreii cât şi creştinii.  

 Mai exista şi rateşul moşierului care era hanul din median, lângă biserică, pe care  în timpul dintre cele două războaie, l-au ţinut  Moriţz Ştern şi apoi familia Leibovici şi Pincu Dănilă.  Când au început  în Rusia şi Ucraina atacurile împotriva lor, profitând şi de chemările domnitorilor noştri, evreii au început să pătrundă în Moldova în număr tot mai mare, atingând vârful în acelaşi secol  XIX. Ei au au făcut ca economia și comerțul să fie pus în mișcare.

        Târguşorul Bivolari a fost printre ultimele înfiinţate în judeţul Iaşi. El s-a ataşat satului deja existent fiind organizat în trei străzi: Şoseaua Naţională, principala arteră comercială majoritar evreiască, având în centru piaţa numită Medianul Bivolarilor. Dosul Târgului (spre toloacă) în majoritate români şi str. Armeană în părţi aproximativ egale evrei cu români.  Dosul târgului spre est aparţinea satului şi era o singură casă evreiască, (actual Ghiţă Ionescu) unde a fost bordeiul proprietăţii, apoi şi-a făcut casă evreul Adolf  Postelnicu, care a fost birjar apoi administrator la moşia evreului Morițz Ștern și Matis.  

    Foto: Evrei din Bivolari 1) Prăvălia Avram 1940,  2) Nuntă  evreiască: familia Solomon şi  Moscovici 1960 

 În anul 1859 populaţia târgului a crescut de trei ori, faţă de anul 1845, ajungând la 175 familii evrei, cu 654 suflete şi 26 familii români agricultori cu 85 suflete. Dezvoltarea edilitară a târgului se remarcă prin creşterea numărului de prăvălii şi ateliere construite până la 1889 în mare parte din material lemnos din care cauză la incendiul devastator din 29 august 1889 a ars aproape în întregime.  Apoi s-a trecut la construcţii din cărămidă, când au venit mulţi zidari evrei, breaslă care şi-au construit şi sinagogă zisă “Sinagoga zidarilor” pe strada Armeană. Numărul meseriaşilor evrei ajung de la 2 la 22 şi v-a creşte şi mai mult în anii viitori, atingând apogeul cu 77 meseriași în anul 1914.       Înfiinţarea târgului a deschis porţile unor câştiguri noi şi pentru sătenii noştri, mai ales prin transportul mărfurilor şi cerealelor cu căruţele lor, singurul mijloc de transport la acea vreme.  Mulţi evrei care fiind prigoniţi în Rusia, Austria sau Polonia îşi găseau scăparea în Moldova.  Amicul meu Haim Foghelman, îmi povestea cum bunicul lui, aflându-se în armata rusă la graniţa cu Finlanda, pentru stagiul obligatoriu de 20 ani, a reuşit cu un camarad să dezerteze şi să treacă Prutul la noi pe la Vladomira.  În anul 1840 Secretariatul Treburilor din Lăuntru al Moldovei  cercetează  trecerea frauduloasă a 7 evrei  prin dreptul aceluiaşi sat Vladomira, la care se indica numele şi fizionomia lor.  Cei din Polonia şi Austria aveau mai multă libertate de mişcare pentru a trece în Moldova, ba erau şi protejaţi de eventuale abuzuri comise asupra lor, în special cei veniţi din Bucovina stăpânită de Austria.       Aceştia erau consideraţi supuşi austrieci şi numiţi “sudiţi”.  În anul 1847, pentru  un astfel de sudit numit Pincas Iosef Altman care a fost tâlhărit de o trăsură cu 2 cai de către vătaful de la moşia Bivolari, Popovici, sa declanşat o anchetă care a solicitat 10 martori dintre săteni ce au depus mărturie în favoarea evreului37. 

FOTO: Cele trei grupuri de case evreiești existente 1) Primăria veche 2011.   2)  Prima casă Saşa Panpan (foste Cosiver,  Lupu Leiba, Herşcu Solomon, Friedman şi alţii) .   3) Casele  Suditu; Huludeţ şi Homeucă, foşti proprietari: Bitman, Herman şi Morghenştern .         

            Evreii care au populat în scurt timp târguşorul Bivolari şi-au construit „binale” case şi dughene, majoritatea din material lemnos şi acoperite cu şindrilă. Casele erau sistem vagon, lipite unele de altele, cum se mai pot încă vedea câteva grupuri de case care  rezistă  timpului. În prima cameră se afla prăvălia sau atelierul, din care o uşă intra în camera a doua iar alta pe un holişor, care dădea afară sau şi în camerele următoare.

       Negustorii mai săraci închiriau un mic loc în Median (piaţa târgului) unde îşi construiau o „gaşcă”, care era o casă mică din  lemn, acoperită cu şindrilă. Aveau două camere; prima ca prăvălie sau atelier şi a doua de locuit.  

La început, pentru sătenii localnici, aceşti „venetici”, care aveau alte obiceiuri şi altă religie decât a lor, inspirau suspiciune şi neîncredere. Poate din acest motiv, la punctul 15 din „Aşezământ” se prevedea că „naţia evreiască ce s-ar statornici în acest târg este slobodă a lega aţă de la casă la casă după obiceiul ei”, ca măsură de alarmare sau de protecţie şi ajutor divin, aşa cum au făcut strămoşii lor biblici, când s-au aşezat în Ţara Canaanului, fiind salvaţi de atacurile localnicilor. Cu timpul, cunoscându-se mai bine unii pe alţii, încrederea a fost tot mai bună şi au conveţuit în armonie şi bună înţelegere.  

         Fiindcă până după primul război evreii nu aveau drepturi cetăţeneşti egale cu românii, chiar dacă au luptat pentru România Mare, au luptat şi câştigat drepturile. În sânul acestei comunităţi au luat fiinţă multe organizaţii şi mişcări sioniste pentru întoarcerea în patria lor, dar aderau uşor şi la partidele atât evreieşti cât şi româneşti.

        Chiar dacă în ţară, şi mai ales în Iaşi, au apărut organizaţii şi opinii antisemite, în târgul Bivolari acestea erau foarte slabe. Ba chiar au fost cazuri întocmai ca în piesa Take, Ianke şi Kadâr, când s-au şi înrudit, prin căsătorii, creştinii români cu evreii. Şi încă familii din fruntea comunei. Aşa a fost Grigore Vrânceanu, fratele preotului, care a fost şi primarul comunei.           El s-a căsătorit cu Golda, fiica evreului Iancu Leibovici, ocazie cu care şi părinţii au primit botezul creştin, devenind Ioan Botezatu. Dar au câştigat şi evreii un creştin pe care l-au tăiat împrejur după religia mozaică. El se numea Vasiliu Gheorghe (Jorj cofetaru), care s-a căsătorit cu Frida, cu care a avut 3 copii, o fată şi doi băieţi.

³⁷ Orăşelul nostru Bivolari  – Haifa 1981 – art. I.Kara pg. 29

         Mulţi tineri români, ca ucenici în atelierele evreilor, au învăţat meseria de croitor sau cizmar şi chiar limba lor „idiş”: Ioan Ciornea, Costică Buciuman, Costică  Roşioru, Costache Raba, Adela Covaci, Adela Ursachi, Aspazia Mihalache (Prisacaru) – croitorie. La cizmărie: Ciciu

Costică, Bunduc Vasile, fraţii Florean Gheorghe şi Petrică, Titi Ursachi, Durnescu Mihai, Vasile Perju, Croitoru Ionel, Codreanu Vasile, Bahrin Ion, Ţară Lungă, Huţuşoru Petru şi alţii, care apoi au fost baza cooperaţiei meşteşugăreşti din Iaşi.

        Tatăl meu mi-a povestit cum, prin anul 1935, preotul din Şipote, cu sfânta cruce în mână, în fruntea unui grup de enoriaşi cu praporii  de ceremonie, au venit la Bivolari ca să ne elibereze de „Iudele şi de jidovii care l-au răstignit pe Iisus”. Au fost întâmpinaţi de venerabilul nostru părinte Vrânceanu Gheorghe, cu barba lui albă ca de patriarh şi care avea o relaţie amicală şi de respect reciproc cu rabinul evreilor.

       După 57 ani de păstorire în târgul Bivolari, îşi cunoştea misiunea şi mai ales realităţile zilei şi ale lumii în care ne aflam. După ce le-a pus câteva întrebări,  i-a certat serios, iar tânărul preot din Şipote, cu ceata lui de luptători pentru dreapta credinţă, au plecat ruşinaţi de nesăbuinţa şi lipsa lor de cultură religioasă.

         Comunitatea evreilor din Bivolari au cumpărat clădirea hanului în care, la 1 septembrie 1898, şi-au deschis prima lor şcoală mixtă Israelito-Română pentru 148 de copii (110 băieţi şi 38 de fete) în care se preda limba ebraică (Ivrit) ca şi limba română.  

        Copiii evreilor erau admişi şi la şcoala de stat din târg.  Între ei, evreii noştri vorbeau limba „Idiş” cu vocabular în mare parte german.  Parte din presa lor, ca şi primul teatru evreiesc din lume înfiinţat de Goldfaden la Iaşi, a fost în această limbă.

Şcoala veche cumpărată de la armeni în anul 1898    (Clădirea a devenit apoi baie comunală)

              Foto: Şcoala nouă iarna 1926-27           Aceaiaşi clădire înaintea demolării-2012

După ce evreii şi-au construit şcoala nouă, la capătul străzii Armene în anul 1926-27, clădirea veche de pe strada Armeană a fost transformată în baie publică, care a funcţionat şi după război şi de care au beneficiat atât evreii cât şi creştinii.

Mai exista şi rateşul moşierului, care era hanul din median, lângă biserică, pe care,  în timpul dintre cele două războaie, l-au ţinut Moritz Ştern şi apoi familia Leibovici cu Pincu Dănilă.           Târguşorul Bivolari a fost printre ultimele înfiinţate în judeţul Iaşi. El s-a ataşat satului deja existent, fiind structurat pe trei străzi: Şoseaua Naţională, pricipala arteră comercială, majoritar evreiască, având în centru piaţa târgului numită Medianul Bivolarilor; 

Dosul Târgului (spre toloacă), în majoritate cu români şi Strada Armeană în care evreii şi românii erau în părţi aproape egale. În anul 1890 în târg existau 57 deţinători de teren agricol inclusiv biserica.

 Dosul târgului, spre est, era uliţa satului. Acolo au fost numai două case evreieşti. Una se afla pe locul unde a fost bordeiul proprietăţii sau „jităria”, aparţinea evreului Adolf Postelnicu, birjar la moşia evreului Moritz Ştern, (acum casa Ghiţă Ionescu) precum şi casa unui cizmar sărac, alintat Solomonică și poreclit Cibilichi sau Cimilică.  

         La înfiinţarea târgului „Cornul Negru sau Bivolarii”, îl aflăm ca staroste pe Vasâli Agachi care, fiind şi vornicelul satului, a semnat actul de aşezare al târgului din 5 mai 1844. Ca staroste a fost Iordache Roş, apoi numai negustorii evrei.

         În anul 1845, la numai doi ani de la înfiinţare, în târg se adunaseră 59 de familii scutite de bir, cu  295 suflete de evrei dintre care : 37 „rasa evreiască, negustori”, 2 meşteri; 3 vădane şi 18  bătrâni  nevolnici (neputincioşi). Starostele târgului, din partea evreilor, era  Leiba sîn (fiul lui) Herşcu. Dintre români, au existat 9 cârciumari din starea a 3-a. Mare parte dintre ei vindeau rachiu la casele lor iar unii la ,,dughenile” din târg. Aceştia nu au făcut faţă concurenţei noilor veniţi şi, într-un  timp foarte scurt, au dispărut dintre negustori.

         Dintre evreii veniţi primii în târgul Bivolari, numai unul singur era sudit (supus austriac), venit din afara ţării (Herşcu Ofenberg), toţi ceilalţi au venit din satele din apropiere: Aron Faibiş şi Iţic Dănilă, din Damachi; Iancu Iţic şi Moise Ilie, din Zaboloteni; Lupu Iţic, din Andrieşeni; Marcu Fisalovici, din Perieni; Haim Fişel, din Bălteni; Herşcu sin Avram, din Ţiganaşi; Ilie Solomon, din Cârniceni; Herşcu Leiba, din Păuleni; Haim  sin Herşcu, din Tabăra; Leiba Ştir (croitor), din Roşcani; Iancu sin Haim (cojocar), din Buhăieni; Gheţel sin Aba, din Trifeşti; David sin Iţic, din Zaboloteni şi mulţi bătrâni nevolnici (neputincişi).

         Dintre cei 37 de evrei activi plătitori de bir (birnici), 12 vindeau rachiu, 5 aveau cârciumi, 16 aveau dughene cu mărfuri cu amănuntul, coloniale, băcănie. Unul era bogasier (ţesături), unul era lipscan cu mărfuri din import, unul era precupeţ (negustor sau geambaş) şi numai doi meseriaşi; un croitor şi un cojocar.

 În anii următori, numărul meseriaşilor a crescut continuu.     

         În anul 1859 populaţia târgului a crescuse de trei ori, faţă de anul 1845, ajungând la 175 familii evrei, cu 654 suflete şi 26 familii români agricultori, cu 85 suflete și aveau  rabin și o sinagogă.

Dezvoltarea edilitară a târgului se remarcă prin creşterea numărului de prăvălii şi ateliere construite până la 1889, în mare parte din material lemnos, din care cauză la incendiul devastator din 29 august 1889 a ars aproape în întregime, fiind favorizat de vânt şi uscăciune.  

După incendiu evreii au an, angajat un pompier și au creat ulițe de acces la strada principală. Apoi s-a trecut la construcţii din cărămidă, când au venit mulţi zidari evrei, care şi-au construit şi o sinagogă pe strada Armeană, numită „Sinagoga zidarilor” (acum casa Rusu).

      Numărul meseriaşilor evrei ajunge de la 2 în anul 1844, la 22 în anul 1859 şi a crescut şi  în anii următori, ajungând la 77 în anul 1914.

    Cea mai veche familie de evrei din târg Moscu, 1838/1938      Prăvălia lui Avram, 1940

1938, Tineri evrei şi casele Leibovici în spate.  Alt grup de prieteni evrei  în vizită la Iași

    Pe teritoriul Ocolului Turia au mai existat încă două târguri foarte vechi, în secolele XVXVI: Târgul Broaştei, mai târziu moşia familiei Balş, acum satul Broşteni (Glodeni  în 1772), comuna Vlădeni, şi Târgul Şipote înfiinţat de Luca Arbore, vestitul portar al cetăţii Suceava, care a primit Seliştea Şipotelui drept danie de la Ştefan cel Mare în  anul 1476, pentru faptele sale de vitejie în luptele cu turcii de la Vaslui din ianuarie 1475⁴⁶.  Nici târgul Broaştei nici Şipote nu au rezistat timpului, fiindcă fluxul circulaţiei pe vechiul drum Iaşi–Şipote-Hârlău-Botoşani-Suceava a scăzut după ce Alexandru Lăpuşneanu în timpul celei de a doua domnii (1564-1568), a mutat capitala Moldovei  de la Suceava la Iaşi.      

          A crescut  în schimb, importanţa drumului pe Prut, care începuse să concureze încă din timpul lui Petru Rareş, dar s-a intensificat mai ales după cele două războaie ce le-au avut turcii cu polonezii, când turcii au înfiinţat şi cele două raiale: la Cameniţa în Polonia şi la Hotin în nordul  Moldovei, care se întindea până la Săveni.  

Atunci turcii, socotind că drumul pe Prut este mai scurt şi mai sigur, au construit, în   1713, podul de la Ştefăneşti, unde acum este barajul şi trecerea de la Stânca-Costeşti.

        După ce  pe Prut a apărut oraşul Cernăuţi drept capitală a Bucovinei, cu şcoli şi universităţi, drumul nostru a fost şi mai solicitat. De calea ferată adusă de austrieci la Cernăuţi, se foloseau şi ieşenii mergând cu poştalionul la Cernăuţi pentru a ajunge cu trenul în ţările europene. Însăşi vechiul târg Ştefăneşti, care în secolul XVIII avea conducere de oraş, cu şoltuz şi 12 pârgari, înainte de primul război era pe cale de a fi devansat de târgul Bivolari, care, din 1 august 1896, a beneficiat de linia ferată Iaşi – Dorohoi, cu staţia Şoldana comuna Andrieşeni în apropiere, la 13 km.

         În anii premergători înfiinţării târgului Bivolari, se făcea publicitate pentru zilele de iarmaroc la Cornul Negru – Bivolari, pentru a se vedea afluxul amatorilor de vânzători şi cumpărători, şi probabil că rezultatele au convins organizatorii despre necesitatea înfiinţării târgului  aici şi nu au greşit.

         Deşi târgul Bivolari a fost înfiinţat mai târziu decât târgurile Damachi şi Ţigănaşi, poziţia sa fiind loc obligatoriu de popas la mijlocul distanţei între Iaşi şi Ştefăneşti, adică o zi de mers, ia permis o dezvoltare rapidă. Aria sa de atracţie era foarte mare, fiind aici şi sediul subprefecturei Turia ce cuprindea comunele: Bivolari, Andrieşeni, Spineni, Vlădeni, Şipote, Roşcani. Cârpiţi, Gropniţa, Focuri, Movileni, Plugari, Hermeziu (Trifeşti),  Româneşti, Popricani, Ţiganaşi şi Probota.^[12]

.  Foto: 15 unie 1909,  autorităţile şi  elita  târgului Bivolari, plasa Turia, la sfârşitul anului şcolar, în faţa şcolii în care, la 1 dec.1875, Mihai Eminescu – inspector şcolar – aducea elogii primarului Andrei Bădărău, pentru localul cumpărat şi învăţătorului Vasile Tanasachi şi elevilor săi „pentru silinţa care şi-o dă”, eveniment consemnat acum de o placă memorială. Între personalităţi: Primul din stânga, Anastasie Barbu subprefectul plăşii Turia, lângă preot. În mijloc în faţă, învăţătorul Dimitrie Lambrino presupus cumnat al regelui Carol I de la prima soție Zizi Lambrino

Timp de 100 de ani (1843-1944), târgul Bivolari a fost mai tot timpul reşedinţa ocolului sau plăşii Turia, ţinutul Iaşi. Plasa avea atribuţii de control şi îndrumare în comunele afiliate pe linie de administraţie, învăţământ, cultură, sănătate, agricultură, poliţie şi culte iar şefii de instituţii de aici erau şi subinspectori de profil în zonă.    

      În anul 1885 numărul evreilor din târgul Bivolari se ridicase la 1000 de suflete.  Însă după  incendiul din 29 august 1889, când a ars tot târgul mai ales zona prăvăliilor, mulţi din ei l-au şi părăsit. De atunci numărul evreilor a început să scadă, însă primarii făceau tot efortul să ridice gradul de urbanizare al micului târg: astupând șanțurile de scurgere inestetice și periculoase, turnând trotuare din beton, angajând paznici și măturători de stradă, instalând felinare şi „Lămpi Polar” pentru iluminarea străzii.  

În anul 1902, în locul celor 5 căsăpii, antrepenorul italian Isidor Bril, a construit pe malul Prutului abatorul primăriei pentru 30000 de sacrificări anuale, vite, porci, oi şi miei.  

      Răscoala ţăranilor din 3-5 martie 1907, din târgul Bivolari, a fost altă pacoste pe capul evreilor. Ea a fost abătută de maiorul Ioan Râşcanu de la ţelul ei  adevărat  îndreptat împotriva moşierului şi arendaşului, către prăvăliile negustorilor evrei din târgul Bivolari. Maiorul venise cu armata să înfrângă o răscoala care nu exista. Atunci a regizat el una, chemând telefonic bărbaţii cu căruţele din toate comunele din plasa Turia-Bivolari şi încercând să le ţină o cuvântare în piaţă când s-au auzit două focuri de armă în zona prăvăliilor. Atunci a strigat” Săriţi că ne mănâncă jidanii fripţi”! Toată mulţimea în frunte cu militarii  au dat buzna, devastând prăvăliile. Evreii s-au refugiat la casele creştinilor din sat care  nu ştiau nimic, nefiind chemaţi. Dacă totuşi au venit, aceştia s-au aşezat la băut în cârciumi, de unde au fost arestaţi, bătuţi şi ţinuţi în beciul primăriei câteva zile, iar cei cu căruţele încărcate din alte sate, au plecat cu prada fără nici o oprelişte. Evreii nu au primit nici un fel de despăgubire pentru pierderile lor. 

În ce priveşte relaţiile dintre români şi evrei, la Bivolari atmosfera era relaxată şi chiar prietenoasă. Echipa de fotbal a evreilor juca fotbal cu cea a legionarilor. Unii săteni aveau şi altă părere, cum că „ziua fugăreau beşica pe toloacă, (jucau fotbal) iar noaptea, în şcoala lor, şfărţuiau politică comunistă”. Drept că evreii erau educaţi şi în spirit socialist însă aveau comunitatea lor era bine organizată iar evreii nu făceau tovărăşie cu creştinii în probleme de afaceri şi nici schimburi de idei.   În anul 1902 la înfiinţarea Băncii Populare Al. Bădărău, nici un evreu nu a acceptat să se asocieze, neavând încredere în capacitatea românilor de a gestiona banii.

 Şi n-au avut dreptate, fiindcă banca a mers bine şi fără ei. Totuşi societatea evreiască reprezenta un factor de progres şi civilizaţie locală. 

       Despre unele momente şi amintiri din viaţa şi atmosfera târgului Bivolari dintre cele două războaie, redăm articolele a doi din evrei trăitori ai târgului: Solomon Reuven şi  Iosef Ţukerman, din cartea lor “Orăşelul Nostru Bivolari”.       

   SOLOMON REUVEN: Povestea generaţiei noastre şi a orăşelului nostru e povestea oricărui orăşel evreiesc de pe meleagurile Europei  Răsăritene, de la începutul secolului trecut până la începutul celui de al doilea război mondial. 

       E povestea unor oameni mândri de trecutul lor istoric şi de bogăţia tradiţiei lor, care au aplicat în viaţă idealurile renaşterii noastre naţionale. In istoria târguşorului nostru se oglindeşte în mod strălucit felul de viaţă al oricărei aşezări din Galut,(Diasporă) în care s-au dezvoltat cadrul şi relaţiile sociale specifice numai lor. Aşa cum popoarele migratoare căutau să se aşeze pe malurile apelor, tot aşa refugiaţi ai pogromurilor din Rusia şi-au găsit popasul pe malul Prutului la graniţa dintre Basarabia şi Moldova în târgul Bivolari.

          Frânturi din viaţa, ocupaţiile, obiceiurile şi visurile oamenilor din Bivolari, constituie obiectul acestor amintiri.   

           Generaţiei noastre i-a fost hărăzit să fie factor activ în epoca de înflorire a orăşelului şi în acelaşi timp martorul viu al distrugerii sale definitive.

Neşterse mi-au rămas în memorie obiceiurile şi credinţele înrădăcinate adânc în tradiţia noastră: oamenii isteţi şi harnici, familia strâns unită şi casa caldă şi iubitoare, autoritatea tatălui, transmiţătorul tradiţiei, alături de bunătatea şi fineţea mamei, veşnic truditoare şi împovărată de griji, chipurile expresive şi vesele ale copilaşilor şi voiciunea şi entuziasmul tineretului, hărnicia şi iniţiativa creatoare a negustorilor şi munca istovitoare a meseriaşilor, nunţile tradiţionale pline de veselie dar şi de lacrimi, ce ţineau din amiaza zilei şi până în zorii dimineţii, atmosfera de sărbătoare ce umpleau casele şi străzile noastre la venirea Sabatului şi la sosirea sărbătorilor de Pesah (Paştele) de Roş-Haşana, Yom Kipur, rugăciunile şi rugăminţile fierbinţi din “Şilurile” (cântările) de bărbaţi, femei şi copii. Toate, toate, sunt de neuitat. Printre figurile proeminente reţin câteva  care au imprimat şi caracterizat spiritul viu al orăşelului nostru.  Îmi apare astfel figura luminoasă a rabinului Goldenberg, ce sclipea în prelegerile sale bazate pe cultura şi înţelepciunea biblică, aplicate cu măiestrie la viaţa de toate zilele. Vie îmi este figura neuitată  a profesorului Belotinsky  care în viaţa simplă şi modestă s-a străduit să educe tineretul şi să-l lege de tezaurul limbii şi culturii ebraice. Om integru, conştient de rolul lui de educator, şi-a închinat toată viaţa pregătirii tineretului pentru viitorul pe care el îl vedea numai în Sion (Muntele pe care se află Ierusalimul). Singurul lui fiu – Muny – împuşcat în pogromul din “Duminica Aceea” din 29 iunie 1941 de la Iaşi, a dovedit prin tragica lui moarte, adevărul spus de tatăl său că nu există viitor pentru poporul evreu decât în propria lui patrie în Sion. Cine nu-şi aduce aminte de profesorul Marcu Sumer, învăţătorul de limbă română, eminentul pedagog şi director al Şcolii Israelito-Română, de la întemeierea ei până în ultima zi a evacuării populaţiei evreieşti. Era primul reprezentant al comunităţii în faţa autorităţilor pedagogice şi guvernamentale. El a fost educatorul generaţiei noastre. Şi-a consacrat viaţa creşterii şi cultivării unui tineret cult, muncitor şi conştiincios.  După evacuare, Marcu Sumer a rămas conducătorul enoriaşilor refugiaţi, ajunşi fără mijloace şi fără nici un sprijin, în Iaşul pustiit prin uciderea evreilor în pogromul din iunie 1941. Cine poate uita personalitatea lui Mendel Antonier, inteligenţa şi curajul lui de înnoitor de drumuri. Mendel era promotorul teatrului “Idiş” care apăruse pe atunci pe uliţa evreiască a Iaşului. O figură sclipitoare a fost Strulică Goldner, tânărul intelectual cu orizonturi largi. El ne împărtăşea din cultura lui, despre învăţăturile gânditorilor şi reformatorilor vremii, ca Freud, Bergson, Marx, Trotzsky şi Lenin.

În progrom şi-a găsit sfârşitul şi Strulică al nostru alături de fratele lui Marcu împreună cu cei 12000 de evrei martiri, ucişi de  barbarii nazişti în vagoanele morţii.

Printre familiile dominante ale orăşelului îmi amintesc cu duioşie de familiile Antonier, Iser, Leibovici, Abramovici, Solomon, Ţukerman, Moscovici, Goldenerg, Bitman, Meirovici, Friedman, David, Strulovici, Leiba, Maizner, Cosever, Zilberman, Mates, şi mai ales familia Berariu de la “Curte” care prin nobleţea, cultura şi popularitatea ei a fost o casă caldă, prietenoasă, primitoare şi îndrumătoare pentru mulţi dintre noi.

        Conducătorii comunităţii evreieşti au ştiut să organizeze instituţiile obşteşti, reprezentând cu demnitate interesele populaţiei, în împrejurările cele mai grele, în faţa autorităţilor şi guvernului român. Sub conducerea lor s-au construit şi întreţinut cele 4 sinagogi: Sinagoga Mare, Snagoga Zidarilor, Sinagoga Croitorilor şi Sinagoga Iser s Şil. Ei au întemeiat şi întreţinut Şcoala Israelito-Română cu lecţiile zilnice de “Ivrit”(ebraică) ce ne-au folosit tuturora după zeci de ani, uşurându-ne primii paşi în procesul de aclimatizare în Israel. Ei au întreţinut “Şehtus”,(hahamul) baia populară, atelierul special pentru fabricarea de “Maţot” (pasca evreiască) şi ajutorul social pentru săraci. 

     Demnă de amintit este contribuţia şefilor comunităţii:  Abraham Horovitz, Moşe Meirovici, Baruh Goldner, Strul Gold Herşcu, Herman Friedman, Marcu Antonier şi alături de ei şi ai membrilor activi ai comunităţii: Iţic Ţukerman, Strul Leibovici, Iţic Moscovici, Bercu Solomon, B.H.Goldner, Şmil Goldenberg, Haical Solomon, N.Froimovici, Pascal Meirovici, Şulim Bittman, Leiba Leba şi mulţi alţii.   Alegerile periodice pentru comunitate se ţineau după obiceiurile strict democratice. Ele răscoleau orăşelul prin discuţiile pasionante în jurul candidaţilor, împărţindu-l în două tabere, după numărul celor două partide ce se concurau la candidatură. Aceste alegeri au dovedit însă spiritul de răspundere şi maturitate politică a bivolărenilor noştri. Cu toţii am învăţat să fim cinstiţi, harnici şi modeşti însetaţi de idealurile măreţe ale omenirii, legaţi de poporul nostru şi de soarta lui. Aceste idealuri şi valori ne-au condus totdeauna în viaţă, datorită lor am trecut prin iadul prigoanelor, prin trăinicia lor am ajuns să împlinim visul renaşterii noastre naţionale în Israel. Aceştia sunt bivolărenii noştri.

IOSEF ŢUKERMAN: Depănând amintirile trecutului, apare în faţa ochilor noştri, BIVOLARII – un târguşor evreiesc liniştit, ca atâtea alte mici localităţi în vechiul Regat de odinioară. Între Soloneţ şi Cornul Negru, se întinde o fâşie de pământ udată de apele Prutului, lângă casele dintre livezi ale unui sat mare cu acelaşi nume, e târguşorul nostru natal – BIVOLARI.  El e este străbătut de două străzi: strada principală şi strada Armenească, plină de şanţuri şi noroi în tot timpul anului. 

         Nici zgârâie nori, dar nici cocioabe, ci numai căsuţe mici simple, sau din cărămidă, cu acoperişuri de tablă sau de şindrilă. Între căsuţele acestea a înflorit tinereţea noastră, între ele ne-am trăit viaţa.  Noi n-am avut intelectuali sau oameni de vază care fac istorie – ci numai  oameni simpli, paşnici, cu inima caldă, evrei a căror fantezie nu se depărtează prea mult de ocupaţia lor. Şi ce ocupaţie aveau evreii din Bivolari ? Ei erau sau mici negustori, sau  meseriaşi ai acului, cizmari, croitori, cojocari, tinichigii, brutari, misiţi, – pe scurt: oameni simpli.           Şi târguşorul era populat de familii vechi, oameni cinstiţi şi onorabili, cu nume, prenume şi porecle de care ne amintim şi astăzi: mai întâi Goldnerii, Moise, Leizer, Burăh şi Haim Goldner; apoi familiile Aronovici, Goldenberg, Strulovici, Leibovici, Moscovici şi Abramovici; Aron Gângă, Bercu Capraru, Şlome Rivean, Iancu Iancu, Ceapă-Iapă, Iampolă, Der Vasluianu, Avram Urţe, Leibl-Hunes, Haia di Roite, Hana-Leia, Rivke di Bube, Levi Iohans, Ruhleia di Spraheren,

Tirel di Krasnerke, Iosef Herş, Hună-Beila, Favel-Iankel, Favel-Zeides, Iţic Nusbroh, Şmilucă, Şulem-Bade, Herş Kupke, Sone Knaper şi Iosale Dains… şi mulţi alţi evrei scumpi,odihneascăli-se  sufletele în pace. Într-o bună zi a ajuns în târguşorul nostru şi progresul, adică industria.  Ne amintim de moara lui Moise Iser, unde se îngrămădeau ţăranii să-şi macine recolta, de instalaţia de scărmănat lâna, de cele două fabrici de umplut sifoane şi sucuri ale lui Moise Antonir şi ale lui Herman, care se concurau între ele.

     Fabrica de maţot (pască evreiască) pentru sfintele sărbători de Pesah (Paşte), care îşi deschidea porţile încă de Purim. Este adevărat că totul se făcea manual dar calitatea era execelentă.   Bivolarii aflându-se pe malul Prutului, figura pe harta turismului.

 În zilele calde ale verii, multă lume venea să se scalde în apele lui reci.

       E drept că moda bikini nu apăruseră încă, dar puteai să vezi  aici destule goliciumi şi multe trupuşoare minunate de femei. 

      Nici hoteluri cu 5 stele nu găseai în târguşorul nostru. Totuşi nu puţini drumeţi şi musafiri importanţi au primit ospitalitate pe măsura importanţei lor. Poporul simplu trăgea la “Hotelul Rogojină” ale lui reb Pincu Dănilă. Mai treceau pe la noi ca o adevărată invazie, pâlcuri de evrei flămânzi din Basarabia.

    Odată cu moara Iser, s-a instalat la Bivolari şi un cinematograf. Cine nu-şi aminteşte de cinematograful lui Isac Abramovici et comp. cu filmele mute ale lui Chearl Chaplin, Greta Garbo, Pat şi Pataşon, Tarzan şi altele. Când pelicula se rupea la mijloc – dura o jumătate de oră până s-o lipească la loc. Era însă mai rău atunci când se întrerupea curentul electric. Trebuia cineva să alerge de la şcoală până la moară – numai cei de acolo ştiau să repare un scurt circuit. Aşa că pentru 2 lei cât costa intrarea, puteai să petreci la cinematograful din Bivolari 3-4 ore.     Mai târziu, cinematograful s-a mutat în mijlocul târgului fiind condus de Albertovici, care era mecanic. Avea o sală simpatică şi un generator propriu.

Generaţia noastră a crescut la lumina lămpii cu petrol. La cele câteva lămpi Petromax sau Lux pe care le vedeam la Moise Antonir, în cârciuma lui Uşer Leibovici sau în birtul lui Herman Friedman. Priveam la ele ca la minunea secolului. 

  Pe stradă, în nopţile întunecate, felinarele târgului aruncau umbre romantice.     Dimineaţa şi seara trecea prin Bivolari maşina lui Moşe Bodoagă, care făcea cursa Ştefăneşti-Iaşi.   Dar aveam şi o cursă proprie Bivolari- Iaşi, condusă alternativ o zi de Iosef Rozenblat şi o zi de Mihai Pohaţă. 

      Se înţelege că sâmbăta, după tradiţie, înceta orice mişcare pe şosea. Şi dacă odată, nişte tineri au vrut să se repeadă într-o sâmbătă până la Iaşi – ca să vadă un spectacol, ei au închiriat pe ascuns autocarul lui Ţocu şi au încercat să iasă pe nesimţite pe la Pretură. 

Dar părinţii lor au dat de veste şi au alergat după maşină înfuriaţi, să-i oprească, până la hotarul Soloneţului.

       Dar degeaba. Aceasta a fost prima revoluţie a “necredincioşilor” în sfânta comunitate a

Bivolarilor. Pentru transporturi mai eram serviţi de căruţele harabagiilor: Iţic Roneţ, Bercu Boţ, Leizer Iţe, Adolf Postelnicu şi alţii. Când se topeau zăpezile, trebuia  să ajutăm bieţii căiuşori şi după Cârniceni, ne dădeam jos şi împingeam căruţa la dealul Popricanilor.  

Uneori, distanţa de 40 km. dintre Bivolari şi Iaşi ne lua mai mult de o zi şi jumătate.

 În cele 4 sinagogi ale breslelor, enoriaşii târgului participau regulat la rugăciunile de seara şi diminaţa, când târguşorul binecuvânta fiecare zi iar de Şabat totul se oprea – numeni nu lucra iar creştinii ne arătau înţelegere şi respectau voinţa D-lui.     Şi adăugăm noi, că evreii, sâmbăta  rugau trecătorii creştini să le aprindă focul sau lampa în casă, pregătite din ajun.  În ziele de rugăciune când părinţii plecau cu noaptea-n cap la sinagogă, tinerii se ocupau cu ştrengăriile lor. Ieşeau pe străzi, schimbau firmele între ele, mutau podeţe, şi scoteau pe stradă mobile, – o adevărată revoluţie. Cizmarul Leizer Leizer se pomenea cu firma doctorului Zilberman iar d-l Şemeş se trezeşte cu cea a lui Simon Bucureşteanul…. Dimineaţa, întregul  târguşor  râde, copiii sunt fericiţi.. Nici luptele de clasă nu lipseau în Bivolari. Astfel ucenicii de croitorie, care învăţau meseria în condiţiuni grele, fiind obligaţi între altele, să îngrijească de copiii patronilor, se sculau cu noaptea-n cap şi se culcau la 10 seara. Aceşti ucenici sau organizat împotriva exploatării declarând grevă. Ei au obţinut câştig de cauză.  Să pomenim de “concurenţa” comercială din târguşor.            

        În centru se găseau două magazine de fierărie. Fireşte, negustorii îşi trăgeau clienţii unul altuia. Ei au început să se insulte, iar de la vorbe s-a trecut la pumni, la palme…şi asta în faţa goimilor. Iată deci că aveam la Bivolari şi un “teatru realist”de felul acesta, destul de ruşinos. 

În cursul săptămânii, vin la târg sătenii din împrejurimi şi mulţi chiar de dincolo de Prut.

Târguşorul nostru se umple de viaţă şi de zgomot în ziua de luni, când are loc iarmarocul. Ţăranii îşi expun toate bunătăţile din abundenţă, fructe şi legume, păsări şi vite, iar mai la margine, recolte de cereale. Târgoveţii noştri vin şi se tocmesc, descarcă marfa în hambarele lor iar de aici, când vor obţine preţuri favorabile, prin gara Şoldana, o vor expedia cu trenul spre angrosiştii din oraşe. Uneori, la Bivolari ajungea şi circul. Îşi înălţa cortul pe Maidan şi îndată se aduna în jurul lui o droaie de copii, o mulţime de săteni căscau ochii la saltimbanci şi la scamatori, şi după aceia, cu toţii năvăleau înăuntru să vadă cu proprii ochi toate “minunile”. Nici evreii noştri nu se lăsau mai prejos, participând şi ei la spectacol.  Era mare veselie în târguşorul nostru, mai ales că în acele zile se înviora şi negoţul.

        Aveam uneori şi teatru adevărat. Multe trupe artistice ne vizitau târgul. 

Kenul lui Haşomir Haiţar ne prezenta piese de Şhalom Alechem şi Goldfaden etc. 

Cele prezentate de Cercul Cultural Local, de concertele orchestrei din Sculeni sau petrecerile cu lăutarii lui Jean Mandache şi strigătele lui Rahmil cu “Bragă rece” sau David Rozner cu “îngheţată” care tulburau liniştea târguşorului. Cine spunea că îşi pierde tinereţea la Bivolari, nu avea dreptate. 

        Erau mulţi oameni de treabă. Sătenii ţineau la noi, dar poate că înăuntru în satul lor se aprinsese flacăra urii, dar noi nu simţeam. Noi continuam să ducem o viaţă tihnită. Ţăranii, prin purtarea lor înţelegătoare faţă de noi, ne ajutau să trăim în iluzia securităţii. Unii din ei ştiau şi limba idiş, aşa că nu puteam să-i “vindem”. 

       Între aceştia erau, croitorul Costică Buciuman, Adela Covaci şi Anica slujnica rabinului Goldenbrg care ştia şi cântecele noastre de rugăciune. Şcoala primară românească era deschisă şi pentru noi, pentru oricine vroia să obţină diploma de 7 clase primare.   Directorul ei d-l Andrieş, era un om simpatic, inimos şi-i plăcea să dea la toată lumea “bună ziua”. Ce făceam noi copiii? Ne aranjam întotdeauna într-un rând cât lungimea târgului şi când directorul trecea, noi îl salutam unul câte unul…şi de fiecare dată el îşi fâlfâia pălăria spre noi… şi rândul nu se mai termina. Era, între noi şi el, un fel de dialog de bună conveţuire.

 Şi la primărie eram primiţi cu plăcere, dar aici, când ni se întindea mâna, ştiam că trebuie să lăsăm în ea un bacşiş. 

         Uneori ne întâlneam cu ei la cârciumă, şi de la al doilea sfert de vin se dezlegau limbile. Aşa, de pildă, notarul Ghiţă Anghel începea întotdeauna cu laude la adresa lui Iuliu Maniu şi întotdeauna termina cu insulte la adresa jidanilor.

 Erau şi mulţi oameni de treabă, oameni iubitori de oameni, creştini fără nici un pic de duşmănie în inima lor, de pildă preotul Vrânceanu, generalul Mihai Negruzzi^[13] etc

Dr.David Șafran ,, Din vremuri de  demult,,.

S-a întâplat în satul Bivolari, unde m-am născut, Ne-a povestit tata, rabinul Hanoch Șafran, în iarna anului 1920. Aceasta  a fost în iarna geroasă din  veleatul lui rabi Iehoșua Rabinovici, care a păstorit în acest sătuc uitat de oameni și de vremi, între anii 1855-1915.  A păstorit veneratul rabin Iehoșua tatăl mamei mele Tivia, 60 de ani bătuți pe muchie. Tata i-a luat locul, după moartea lui rabi Iehoșua, între anii 1918-1922, când am trecut la BUCUREȘTI, făcând escală la Iași și apoi la bunicul meu, ilustrul gaon rabi Bezalel Zeev Șafran, din Bacău.  Mare era Bivolariul cât o groapă, la marginea cimitirului. Să fi avut vreo 400 de locuitori evrei, plus 600 de plugri creștini, temători de oameni și de Dumnezeu. Tot târgul avea o singură stradă principală, unde trona sinagoga,  plus două ulițe laterale unde erau inșiruite case cu cerdac. Una din aceste case era locuința noastră. Vecini cu noi era locuința hahamului, cumnatul tatei. Povestea ce v-o relatez, a auzit-o tata de la tatăl mamei rabi Rabinovici, în vara anului 1917. Ea s-a în iarna 1890, legată fiind de banda condusă de Ioine Seigheț. Banda care opera la șuc, în piața târgului. În zilele de joi, când era iarmaroc, cand se făceau cumpărături și se aduna tărăboi din satele din prejur. Acolo venea Ioine Seigheț care încasa șperțul de la ebrei și creștini, cică păzindu-le dugheana de alți răufăcători.   De ani de zile cu toții știau de faptele necinstite ale acestui apaș, știau dar tăceau chitic de frică. Ione Seigheț nu se mulțumea doar cu bani pe șin,luați pe sprinceană, dar îți lua și mărfuri de primă calitate, pe care le alegea el cu doi loctenenți domnești: Ghețel și Huna, supranumiți oișer, care fura de stingeau pământul. Huna era specialist în găine și gâște gras, plus blănuri. Ghețel iubea mărfuri: postav, pânză pentru cămăși trusouri pentru mirese. Ce luau era bun lust. Tustrei apașii, luau nu furau. Ei se lăudau că primeau cadou pentru vrednicia lor haiducească. Ione seigheț  ave locuri la Mizrah, în sinagogă, între Ghețel și Huna. Știau de faptele lor și rabinul, și părinteșe Gheorghiță parhoul bisericii. Rabinul Iehoșua știa prea bine că decalogul interzice furtul, ba îl și sancționează. Un mic negustor ambulant își făcea în zilele acelea drumul spre iarmaroc, când îl zări pe Ione Seigheț.  Până să se desmeticească, Ioine l-a operat, luându-se ce era mai bun din căruță.   Ambulantul era fericit că   l-a lăsat în viață. Adevăr vă grăiesc vouă, că nicodata Ioine și banda sa nu ucideau, nu operau cu cuțite, ci doar cu privirea și cu zâmbetul. După ce a fost jefuit, ambulantul s-a dus la rabin care a trimis ceaușul să-l cheme pe Ioine la el. 

Ioine il primi pe ceauș cu mirare și apoi îl luă în cârcă aruncâdu-l afară. Ceaușu veni speriat la rabin , povestindu-I cele întâmplate. Tot târgul vuia. Atunci veniră toți negustorii la rabin și fiecare și-a spus păsul. Rabi Iehoșua se îngrozi. Să-l mai aibe pe Ioine în sinagogă și încă la locul de cinste în Mizrah, să mi-l onoreze cu o chemare la Thora, asta era de nesuportat.

Primul Sabat după cele întâmplate cu amulantul cel nou, după ce rabinul a rostit predica, Ioine Seigheț fu invitat la Thora. În clipa aceia rabi se sculă, și când Ioime se apropie unde era întins pergamintul sacru, rabinul l-a luat de spate, l-a împins afară din sinagogă fluirându-l cât îl țineau puterile: Afară hoțule! Toți enoriașii au înlemnit de groază. Cine știe ce era în stare să facă Ioime Seigheț cu toată banda lui de apași. O săptămână după asta, veni un proaspăt însurățel din Rădeni  să-l invite pe rabin să vină la el, să fie naș la copilul său nou născut.  Rabi ieși cu căruța însoțit de ceauș și încă doi enoriași. Era zi de iarnă grea, gerul lui decembrie plesnea. Rabi era îmbrăcat cu o șubă  groasă și pe cap în loc de o pălărie de pluș, avea o căciulă de țăran sadea. Doar barba albă patriarhală îi trăda profesia. Cum s-au despărțit de târg, s-a auzit tropot de cai. Ioime Segheț, în fruntea bandei sale prăda ziua în amiaza mare ca în codru. Însoțitorii lui rabi s-au îngrozit. Știau că viața lor ți a maestrului întru credința strămoșească era în pericol. Dar rabi era senin, el se ruga mai departe, ca și cum nimic nu se petreceda în jur. Apoi Ioime apăru în fruntea bandiților. Când îl văzu pe rabi Iehoșua o șterse ca o nălucă. Nimic nu i se întâmplă rabinului, care ajunsese la timp să fie naș. Prima sâmbătă după această întâmplare, Ioime Seigheț părăsi locul său din Mizrah, donă sinagogii o mare sumă de bani să-și răscumpere păcatele. Această poveste adevărată am auzit-o de la tata, care îl aprecia mult pe socrul său Iehoșua Rabinovici, rabinul din Bivolari.

Se ştie că noi creştinii suntem fraţi de drum în credinţa noastră cu evreii, de la care am păstrat tezaurul de înţelepciune şi credinţă a Legii Vechi (Vechiul Testament) ca lege a dreptăţii, care este la baza Legii Noi (Evaghelia Păcii și Iubirii) din Noul Testament, învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos  

            La început, pentru sătenii localnici, aceşti “venetici” care aveau alte obiceiuri şi altă religie decât a lor, erau priviţi cu suspiciune şi neîncredere. Poate din acest motiv la punctul 15 din “Aşezământ” se prevede.  “Naţia evreiască ce s-ar statornici în acest târg este slobodă a lega aţă de la casă la casă după obiceiul ei ” probabil ca măsură de comunicare și alarmare în caz de pericol sau poate fi măsură de  protecţie şi ajutor divin, aşa cum au făcut strămoşii lor biblici, când s-au aşezat în Ţara Canaanului și au fost salvaţi de atacurile localnicilor, printr-o metodă asemănătoare.

          Cu timpul cunoscându-se mai bine încrederea a fost tot mai bună şi au conveţuit în armonie şi bună înţelegere. Chiar dacă în ţară şi mai ales în Iaşi, au apărut organizaţii şi opinii antisemite, în târgul Bivolari  acestea erau foarte slabe. Ba chiar au fost cazuri întocmai ca în piesa lui Victor Ion Popa din Bârlad, “Take, Ianke şi Kadâr” când ne-am şi înrudit prin căsătorii între tinerii creştinii români  și evreii de credință mozaică.  Şi încă familii din fruntea comunei.           Aşa a fost Grigore Vrânceanu, fratele preotului, care a fost apoi mulţi ani primarul comunei.  El s-a căsătorit cu Golda, fiica evreului Iancu Leibovici ocazie cu care şi părinţii au primit botezul creştin, devenind Ioan Botezatu.  Dar au câştigat şi evreii un creştin pe care l-au tăiat împrejur după religia mozaică.  El se numea Vasiliu Gheorghe (Jorj cofetaru) care s-a căsătorit cu Frida cu care a avut 3 copii, o fată şi doi băieţi.

 Mulţi tineri români ca ucenici, în atelierele evreilor au învăţat meseria de croitor sau cizmar şi chiar limba lor: Ioan Ciornea, Haralam Buciuman, Costică  Roşioru, Costache Raba, Adela Covaci, Adela Ursachi, Aspazia Mihalche ( Prisacaru)  croitorie iar la cizmărie: Ciciu Costică, Bunduc Vasile, fraţii  Florean, Vasile Perju, Croitoru Ionel, Codreanu Vasile, Huţuşoru Petru şi alţii care apoi au fost baza cooperaţiei meşteşugăreşti din Iaşi.  

        Şi aşa creştinii şi evreii din Bivolari, după ce s-au cunoscut mai bine, din prieteni au devenit şi rude apropiate.  Tatăl meu mi-a povestit cum prin anul 1934, preotul din Şipote cu sfânta cruce în mână, în fruntea unui grup de enoriaşi cu praporii  de ceremonie, au venit la Bivolari ca să ne elibereze de ” Iudele şi de jidovii care l-au răstignit pe Iisus”.

          Au fost întâmpinaţi de venerabilul nostru părinte Vrânceanu Gheorghe cu barba lui albă ca de patriarh, după  cei 55 de ani de păstorire în târgul Bivolari, îşi cunoştea misiunea şi mai ales realităţile zilei şi lumii în care ne aflam.  

         După ce le-a pus câteva întrebări,  i-a certat serios, iar tânărul preot din Şipote cu ceata lui de luptători pentru dreapta credinţă, au plecat ruşinaţi de naivitatea şi lipsa lor de cultură. Târgul a dus o viaţă economică activă şi prosperă de care au beneficiat şi locuitorii comunei, mai ales după primul război când Basarabia s-a unit cu ţara mamă iar aria de cuprindere economică şi socială a zonei s-a mărit considerabil iar târgul avea șansa să devină oraș.    

     Toate au fost bune până la 20 iunie 1941 când  Antonescu a ordonat “Români treceţi Prutul!”, iar  evreii au fost fugăriţi în oraşul Iaşi.   Trupele sovietice ne-au ocupat timp de 6 luni, urmând jaful organizat şi neorganizat al acestora asupra avutului populaţiei şi lăsarea ei pradă sărăciei, foametei şi bolilor.  

      Negustorii şi meseriaşii evrei, în 20 iunie 1941 au primit dispoziţie să încuie casele şi prăvăliile şi să predea cheile la primărie, pornind cu toţi pe dumul Iaşului în refugiu, în lagărele de muncă sau în trenurile morţii.  Puţini dintre ei care au revenit după război, la casele lor n-au mai găsit uşi sau ferestre. Despre mobilă, obiectele casnice şi gospodăreşti şi lucrurile lăsate de fiecare la casa lui n-au mai găsit nimic.        Când în 1940 au apărut şi la noi legionarii, sătenii respingeau antisemitismul iar legionarii noștri nici nu au acceptat să fie primari pentru organizaţia lor legionară. Au fost nevoiţi să aducă primar de la Iaşi, pe Cucuveică Ion, care, văzând că nu poate face nimic cu cei din Bivolari, a aranjat cu „băieţii de la Iaşi”, care au venit cu 3 maşini să-i jefuiască pe evreii din Bivolari, în zilele de 26-27 noiembrie 1940.  Cercetarea abuzurilor din noiembrie 1940, comise de legionari la Bivolari, s-a făcut de către subprefectul plăşii, Ioan Prică, în perioada 15 februarie -15 martie 1941.          Cele 79 declaraţii ale evreilor au scos la iveală isprăvile din cele două zile ale „băieţilor de la Iaşi” şi ale primarului Cucuveică. Au încasat, cu chitanţă, 32.400 lei pentru ajutorul legionar, au confiscat 100 de ouă, 12 pielicele, o putină cu brânză, un val de stofă, au maltratat victimele şi le-au scos la lucru pe şosea, au confiscat mărfuri, cereale şi diferite obiecte casnice, inclusiv moara lui Iser, cu magazia de făină cu tot.^[14]   Scoaterea legionarilor în afara legii a liniştit şi mai mult viaţa în târgul nostru. Cu această ocazie au existat şi acte de solidaritate între români şi evrei.Ghiţă Zacopceanu i-a luat apărarea lui Leiba Zingher, adăpostindu-l în casa lui, nepermiţând primarului legionar să-l ducă la lucru pe şosea. Iar când a fost pogromul la Iaşi, unde comunitatea evreilor din Bivolari se afla evacuată, un grup de evrei (consăteni), în frunte cu doctorul Zillberman, au fugit din Iaşi la Bivolari, fiind ascunşi o săptămână în podul casei lui Mitruţă Amariei, după care, îmbrăcaţi cu haine ţărăneşti, au fost duşi de el cu căruţa la gara Şoldana, de unde au  plecat spre Iaşi⁴¹.Când Ghiţă Zacopceanu, condamnat politic la canal, a fost descoperit muribund (de foame) la infirmeria lagărului de muncă, de către fostul lui consătean doctorul Zillberman, devenit colonel medic şi venit în inspecţie, l-a recunoscut, a dat dispoziţie să-l hrănească, după care a vorbit cu el şi i-a promis că în 10 zile va fi eliberat.  

           Promisiunea s-a îndeplinit întocmai iar moşu Ghiţă Zacopcenu, când s-a reântors, a povestit cum a fost răsplătit de Dumnezeu pentru binele care şi el l-a făcut cu ani în urmă  vecinului său Leiba Zingher.^[15]  În preajma începerii războiului în iunie 1941, populaţia din satele de pe malul Prutului  au fost evacuaţi în satele din vest. Noi românii am părăsit satul pe 19 iunie iar evrei în următoarele două zile, 20 şi 21 iunie 19Zacopcenu,  fiul lui Ghiţă Zacopceanu, Bivolari, 77 ani în 2010. Negustorii şi meseriaşii evrei, mai întâi bărbaţii de vârsta 18 la 50 de ani au plecat în prima zi, pornind cu toţi pe drumul Iaşului în refugiu, în lagărele de muncă sau în trenurile morţii.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                

Foto: Piaţa medianului în noiembrie 1941,  după refugiul evreilor. În fundal conacul moşiei (jumătate ars) În prim plan, îngânduraţi şi trişti, primarul comunei Ion Găliceanu şi Ioan Prică suprefectul Plăşii Turia. Clădirea din faţă este prăvălia lui Mihai Perju iar în plan îndepărtat, jumătatea conacului Ghica.  Piaţa Medianului plină doar cu gunoaie.

Evacuarea evreilor din târgul nostru s-a făcut a doua zi şi a treia zi după ce au fost evacuaţi românii. Au fost trimişi la Iaşi, dar nu pe şosea, fiindcă era armata germană şi riscau să fie împuşcaţi. În acest caz, ei  au fost trimişi pe „Drumul Furului”. Bătrânii, femeile şi copii au plecat în ziua următoare, când li s-a spus să încuie uşile şi să predea cheile la primărie. Când s-au întors după 3 ani, în 1944, nu au mai găsit nici uşi nici ferestre la casele lor.  Ei au plecat în grupuri cu familia sau cu vecinii tot pe Drumul Furului, printre ogoare, cu bagajele în spate şi în mâini şi cu copii după ei, era foarte greu.  Ajungând în unele sate neevacuate, angajau câte o căruţă să-i transporte mai departe până la Iaşi. Moşierul Matis a plecat pe jos, dar prevăzător, şi-a luat şi vaca cu viţelul ca să aibă lapte la copii. A ajuns numai cu vaca la Iaşi. Dar să nu credeţi că pe acest drum au fost feriţi de pericole. Familia Iţic Moscovici, zis Cojocaru (meseria lui), cu soţia şi cei patru copii, ajungând, spre seară, în satul Horleşti (Zahorna), comuna Rediu Tatar, au oprit şi s-au înţeles cu un gospodar să le facă o mămăligă şi ceva lapte să mănânce copiii.   

  Între timp, feciorul acestuia, văzând că sunt evrei, a plecat în sat şi s-a întors cu un grup de tineri cu ciomege ca să-i omoare.  Când au început să-l lovească pe tatăl lor, mama şi-a prins soţul în braţe, protejându-l. Noroc ca a apărut un ţăran care a strigat la ei de ce-i ucid ?.    La care ei răspund:  -„Fiindcă sunt jidani”. Ţăranul le zice :

– „Şi ce dacă sunt jidani, nu sunt oameni ca şi noi? ”    Şi aşa a încetat agresiunea lor. (În foto :

Meier fiul lui Iţic (cu cojocel),  în anul 1960 la ferma de oi a familiei sale la Bivolari).

Amicul meu Meier Moscovici, care din anul 1964 cu toată familia vieţuieşte în Israel, şi-a dorit toată viaţa să-l găsească pe acel OM şi să-i mulţumească pentru fapta lui.^[16] 

        Nu a reuşit, însă o facem noi acum. Bravo române din Horleşti, oriunde te-ai afla. Orice om este creaţia Lui Dumnezeu! Domnul să te răsplătească pentru fapta ta bună, omenească!

           Se vede că propaganda antisemită a legionarilor ajunsese şi în mediul sătesc. Ajunşi în Iaşi, evreii evacuaţi din Bivolari s-au străduit să-şi organizeze viaţa în condiţii foarte grele dar au fost ajutaţi şi de comunitate.   Unii însă au căzut victime ale pogromului din 28-30 iunie 1941, murind la Chestura Poliţiei din Iaşi, în trenul de Podu Iloaie, în trenul de Călăraşi sau în lagărele de muncă.  Foto:  Cele 1198 cadavre debarcate din trenul morţii la Podul Iloaei judeţul Iaşi, între care și bivolăreni. 

      Și așa existau mulți evrei mai ales femei năcăjite. Hana Lieia Croitoru (în foto) a rămas văduvă de la primul război, cu 7 copii  pe care i-a crescut în greutăţi dar cu demnitate şi o bună educaţie, motiv pentru care era solicitată şi de alţi târgoveţi să-i ajute în creşterea copiilor și altele. 

         Apoi era o adevărată maestră în moşit şi ceremonii, în pregătirea unor evenimente de familie cum ar fi, nunţile, botezul băieţilor de “sondek” (tăierea împrejur), majoratul copiilor  la vârsta de 13 ani, ca şi la unele sărbători;  de Iom Kipur, Pesah, Hanuka, Roş Haşana ş.a.^[17]          Altă vădană baba Malca, cumpăra câte 1-2 gâşte pe care le sacrifica, oprind pentru sine numai ghearele capul şi aripile iar carnea şi penele scărmănate le vindea la cei cu bani.

        Alte familii sărace cu mulţi copii:, Leizer Leizer ca şi Solomonică (Cimilică) cizmar cârpaci, cei 2 sacagii, Iancu Croitoru cu 2 cai şi Moşâlă Husid (credincios) cu un cal. Şi mai amărât era Ceapă Iapă, prieten cu câinii, fără familie şi fără nume. Trăia din mila altora.

        Însă tăvălugul urii dezlănțuit de naziști, nu a iertat pe nimeni.  Din târgul Bivolari, am reuşit să aflu numele a numai  27 martiri, care au

fost ucişi în progrom de oamenii fără Dumnezeu, din simplul motiv că se numeau evrei:

Aronovici Buium casapu; Bercu Şloim, cizmar şi Segal Ştrul Cojocaru, care uvea cârciumă, Belotinski Muni, fiul profesorului de limbă ebraică, (în fotografia de mai jos); fraţii, doctor Goldner Marcu şi inginerul Goldner Strul; tată şi fiu David Marcu (cumnatul moşierului) şi fiul David Israel, (în fotografie); Herşcovici Paul; Zakonski Avram, negustor de cherestea; Iser Hascal, proprietarul morii; Leibovici Herş-Leib, negustor;  Lazăr Iţic, cu prăvălie lângă D-l Teodor Mladen; Lupu Leiba, cizmar; Militeanu Moise, negustor cereale cu doi fii, Strul şi Leon; Gherşin Sacagiu;

Uşer Fatel, brutar; Iosub Moisi Ciuntu (invalid din părimul război) şi fiul său Iosub Iţic; Zalman Iosua Ciubotarul; Cosever Iosub; David Moise Rotenberg, tinichigiu; Rozenblat Iozef (cu microbuz de pasageri) şi fiul Iancu; Leon Sor, cu prăvălie.

Doi părinţi care au murit alături de fiii lor în trenurile morţii: (De la stânga spre dreapta) Marcu David, cu fiul Israel,   şi Belotinski Sabetai (profesor de ebraică), cu fiul  Muni.

Din lista de mai sus observăm mari tragedii umane, între care tatăl care a  suferit moartea, impreună cu fiul şi chiar cu doi feciori, cum a fost  Moise Militeanu.

Apoi avem un veteran invalid din primul război, care a luptat pentru România Mare (rămas invalid, fără o mână) – Iosub Moise zis Ciuntu – ucis împreună cu fiul său, Iosub Iţic. Cei care au scăpat cu viaţă, din toate aceste primejdii, în special bărbaţii activi au fost înternaţi în lagăre de muncă întreaga perioadă din 1941 şi până în august 1944.

Au făcut munci grele, în cariere de piatră, construcţii de şosele, cazemate, tranşeie, la agricultură şi alte lucrări, fără plată şi fără îmbrăcăminte sau echipament de lucru. Haim Foghelman, cu Herşcu Solomon, Herman şi alţi evrei din Bivolari au lucrat la construcţia de cazemate, la agricultură în Oltenia, la cariera de piatră la Ghidinici, la construcţii de şosele în Basarabia şi la şoseaua din Predeal spre vila mareşalului Antonescu.^[18]        În toamna 1941, în lagărul de tranzit din Limbenii Vechi, din apropierea noastră şi de oraşul Bălţi, se aflau peste 2800 de persoane, unde din cauza foamei şi frigului mureau zilnic zeci de persoane, de toate vârstele.  Dimineaţa “se făcea curăţenie”, când se adunau cadavrele şi erau aruncate în groapa comună peste care se turna var stins.                                                                                                             

„Erau nişte fete frumoase ca nişte icoane, iar dimineaţa le vedeam moarte”, povestea Saşa Papană, atunci premilitar din Limbenii Vechi, paznic la acel lagăr, refugiat în martie 1944 și stabilit la noi în Bivolari. Saşa Papană a cumpărat casă în târgul nostru, de la evreul Marcu Antonir, s-a căsătorit cu Maricica Croitoru din Tabăra, are  un fecior şi a decedat în anul 2012″^[19]                           El mai povestea că evreii bărbați, femei și copii de toate vârstele erau închiși sub cerul liber în luna noiembrie – decembrie 1941 fără hrană și fără adăpost deasupra capului.

FOTO:Scene de groază pe străzile Iașului, Cuza Vodă, Costache Negri și curtea Chesturii de Poliție în zilele negre din 28-29 iunie 

După acest război au fost judecaţi şi condamnaţi crimalii de război de către Tribunalul Internaţional de la Nurenberg. Numai Adolf Eichman, principalul vinovat  era de negăsit.  Şi totuşi Mosadul (securitatea) Israeliană  prin agentul său Ţvi Peter Malchin (decedat la 77 ani în martie 2005) l-a depistat şi capturat în Argentina şi l-a adus în Israel în anul 1960.   Aici a fost cercetat în anul 1961 şi judecat în anii 1962-1963, când a fost condamnat la moarte prin spânzurare iar corpul ars şi cenuşa aruncată în mare.       

.  În anul 2011 România și președintele Băsescu a recunoscut, că în timpul războiului a fost holocaust împotriva  evreilor și din țara noastră. Amicul meu, Haim Foghelman, care a făcut Liceul Internat în Iaşi şi ca ofiţer de poliţie în Israel, a asistat la procesul lui Adolf Eichman, care s-a desfăşurat la Tell Aviv în anii 1962 şi 1963 mi-a oferit  fotografii și o documentare detaliată a procesului.

.

Foto: Completul de judecată din Tel Aviv, se poate vedea în cabina de sticlă antiglonţ, criminalul Adolf Eichman între cei doi poliţişti. Lângă cabină, stând pe scaun este ofiţerul de poliţie responsabil cu securitatea completului de judecată. Acesta este consăteanul nostru  Foghelman Haim, decedat în anul 2012, de la care avem câteva fotografii și informații legate de acest proces.  

        Iosub Leibovici,(casa părintească demolată, lângă cea parohială) căsătorit în Basarabia, fiind luat în armata sovietică şi, fiind grav rănit, a devenit erou al Uniunii Sovietice, cu pensie  special și locuinţă în Cernăuţi. A vizitat locurile natale în vara anului 1987, plecând apoi în Israel. Familia lui Iancu Boiangiu a fost deportată în Transnistria unde numai jumătate din cei deportaţi, au scăpat cu viaţă. Iancu Boiangiu a scăpat şi a trăit în Israel 100 de ani.

 Mişcarea sionistă era foarte activă în târgul nostru, dovadă că mulţi tineri entuziaşti au plecat ca pioneri în patria lor încă din 1932, Moşe Abramovici, iar în 1934 a urmat toată familia: lui Şloim Abramovici cu fiii, Isac şi Leiba zis Arie. 

       În 1933 au mai plecat David Ţukerman şi Iancu Solomon. După aceştia au urmat mulţi tineri, care au plantat păduri şi au înfiinţat cooperative numite chibuţuri în special în zona Galileii şi valea Isreelului. Bivolărenii noştri dovedind că sunt oameni de ispravă, la chibuţuri ca Sarim – Afula şi Dalia ei au fost printre primii fondatori.   

       La moşavul Kfar Şamai fondatori: Strulică Iser, Bercu Zumer şi Moişe Leibovici. Câţiva evrei au emigrat în Canada, fiii lui Şulim Bitman, Zalman, Oscar şi Carol.   

  Ajuns în Brazilia, Carol al lui Pincu Dănilă, a  devenit  mare om de afaceri și milionar.        În Israel unii au ajuns oameni cu studii, între care: Iona David profesor universitar în Ierusalim, Pincu Şehter conferenţiar la Universitatea Beer Şeba, Rudy Goldner profesoară de medicină, Tony Maaravi (Solomon) scriitoare în română şi ebraică, Iotam Reuveni scriitor şi traducător din limba română. Dr. Şafran  David născut în Bivolari frate  cu Alexandru Shafran rabin şef al evreilor din România (1940-1947) când  a fost expulzat de comuniştii din România a devenit rabin şef al Vienei.  Amândoi fraţii, sunt fiii rabinului din Bivolari Heinic Şafran iar mama lor Tivia, fiica rabinului Rabinovici care timp de 60 de ani a păstorit comunitatea evreilor din târgul Bivolari. 

          În târgul nostru existau evrei cu stare materială diferită, unii foarte bogaţi şi alţii foarte săraci. Însă solidaritatea la ei funcţiona prin fondul format la nivelul consiliului comunităţii locale, prin banii încasaţi ca taxă locală pentru sacrificările cuşer de păsări şi animale.   

  Când a început prigoana evreilor, aceştia erau adunaţi şi închişi în lagăre de tranzit improvizate, toată naţia evreiască indiferent de sex sau vârstă”^[20] 

Unii au dorit să scape de aceste primejdii, plecând pe mare spre Israel, neştiind ce pericole îi aşteaptă.   

           Aşa s-a întâmplat cu cele două vapoare Mercfure şi Struma, plecate de la  Constanţa şi

care, după un blocaj de peste o lună de zile în apele turceşti, fără apă şi mâncare, în cele din urmă, au fost scufundate de presupuse torpile germane sau sovietice.   Şmil Sehter pe vasul Struma şi  Strul Gold Herşcu pe Mercfure, sunt cei doi evrei din târgul nostru dispăruţi atunci în apele Mării Negre. Fiica şi cei doi feciori ai lui Strul Gold Herşcu au fost inspiraţi, şi nu au plecat cu tatăl lor. În fotografia de sus tatăl și jos fiul.        Fiul Dorel Dorian (Herşcu Herman) născut în Bivolari la 15 iunie 1923 de formaţie inginer, s-a stabilit în Bucureşti, devenind o mare personalitate a culturii româneşti şi evreieşti ca scriitor, dramaturg şi publicist.          În dramaturgie a scris piese ca : Secunda 58, Dacă vei fi întrebat, De n-ar fi iubirile, Corigent la dragoste, Ninge la Ecuator,Teatru cu bile, Joc dublu sau scenariile de film: Avaria şi Regăsire.  

A scris şi multe lucrări SF de mare succes. A fost mulţi ani şeful Comunităţii Evreieşti din România, deputat în parlamentul României înainte şi după Revoluţie. Acum este  redactor şef  la  ziarul “Realitatea Evreiască” din România.   Dorul de România şi locurile natale îi aduc pe mulţi din ei şi chiar din urmaşii lor în fostul târg Bivolari. Viaţa lor în Israel este de nivel occidental şi totuşi ei continuă să simtă şi să trăiască româneşte. Limba română e la mare cinste: Sunt editate în limba română 3 ziare şi 4

reviste de bună calitate. În Israel funcţionează Uniunea  Scriitorilor de Limbă Română  iar preşedintele este Paul Carmiel  născut în Ştefăneşti în anul 1937.   

         Acolo, evreii proveniţi din România îşi zic români iar intre ei vorbesc  româneşte. În multe familii  copiii născuţi acolo ştiu şi ei limba română şi multe familii sunt interesate de a obţine şi copiilor şi nepoţilor născuţi în Israel, cetăţenia română.   

După refugiu, 25 familii de evrei și 5 văduve cu 130 suflete din care 67 copii, s-au reîntors în Bivolari în anii 1944-45 dar au plecat pe rând  şi aceştia la oraş sau în Israel, ultimii în anul 1964. Câteva familii au rămas pentru o perioadă mai mare de timp la Bivolari: Herşcu Moscovici Moişi Leibovici, Solomon Herşcu, Iosup Dascălu, Ițic Moscovici și Herman Harabagiu.

Cu fiii unora am şi fost colegi de şcoală cu care am rămas şi buni prieteni:  Buţă Leibovici, Milu, Meier şi Avrum Moscovici, Carol Harabagiu şi Lupu Dascălu. 

        Regimul comunist de care s-au bucurat că i-au scăpat de nazişti, le-au interzis comerţul particular, principala ocupaţie a lor de veacuri şi a trebuit să se adapteze noilor condiţii.   Parte s-au încadrat în comerţul socialist, şi prestări servicii, dar şi aşa mulţi şi-au dorit să lucreze în patria lor.

         Ceauşescu a speculat momentul şi le-a pus preţ de vânzare în dolari, ca şi la germani, fiind vânduţi ca orice marfă la export.

 După Revoluția din 1989 situația s-a schimbat și acum sunt liberi să se întoarcă, dar nu mai convine la nimeni.  Vin doar ca turiști să arate locurile natale la nepoți și strănepoți.

 Ca preţ al prieteniei noastre, cei 5 prieteni: Cohen (Harabagiu) Carol, Foghelman Haim, Rotenberg Zigu, şi fraţii Moscovici Meier şi Avram, ne-au făcut la amândoi chemare în Israel în luna mai 2005.

       Ne-au găzduit fiecare câte 5 zile şi ne-au purtat prin Israel 25 de zile pe cheltuiala lor. Am cunoscut Israelul ca ţară avansată pe toate planurile.

Acum din târgul Bivolari au mai rămas 3 grupuri de  case  pe strada principală, cu nişte  beciuri grozave, clădirea şcolii de pe Strada Armeană aflată în ruină şi cimitirul în bună stare, care ne reamintesc de existenţa pe timp de 100 de ani a târgului evreiesc pe aceste locuri.

      Important e că ei au îndrăgit plaiul natal, nu au uitat viaţa petrecută aici şi-i duc dorul toată viaţa. Interesant este că nimeni dintre ei nu şi-au revendicat casele sau terenurile deţinute în Bivolari. Aşa că au luat iniţiativa de a forma o organizaţie a evreilor originari din Bivolari, au editat o carte de istorie şi amintiri, numită „Orăşelul Nostru Bivolari” fixând, începând din august 1968 o zi de întâlnire anuală, la Holon lângă Haifa.  

Aceasta a devenit o tradiţie respectată până prin anul 2002, cât au existat supra-veţuitori.  Însă la Bivolari continuă să ne viziteze, copiii, nepoţii şi strănepoţii acestora. 

Foto: Prima întâlnire în ISRAEL. ”Îmbrăţişarea revederii” la Holon lângă Haifa în august 1968 a evreilor de pretutindeni,  originari din târgul Bivolari, când a început tradiţia întâlnirii anuale şi editarea cărţii de istorie şi  aminitiri numită „Orăşelul Nostru Bivolari”  lansată în anul 1981.

          Eu trebuie să mulţumesc amicilor mei din Israel, care mi-au trimis prin 1990 cartea lor şi care m-a făcut să raţionez astfel: Cum domnule, un grup atât de mic de oameni, câţi au mai rămas, împrăştiaţi peste mări şi ţări, sunt în stare să scrie o asemenea carte despre localitatea unde s-au născut iar noi aicea 4500 câţi suntem, dovedim un dezinteres total pentru un lucru atât de important. Aşa mi-a apărut ambiţia şi hotărârea, de a nu precupeţi nici timpul nici banii până nu mă documentez şi scriu această minunată poveste, care sper să vă bucure câtuşi de puţin şi pe D-stră.

Cimitirul evreiesc din Bivolari  şi interesanta  lui  poveste.

Terenul pentru amplasarea cimitirului evreiesc, situat la marginea de sud-est a satului Bivolari, a fost dat, fără plată, comunităţii evreieşti de către Epitropia casei răposatului hatman Iordache Chica, prin actul de învoială din mai 1844, anul următor hrisovului de înfiinţare al târgului, dat de Domnul Moldovei Mihai Sturza.            

 Pe atunci, pe acel spaţiu era păşune pentru vite, iar delimitarea terenului s-a făcut prin săparea  unui şanţ spre vest, iar spre sud şi est. terenul era delimitat de malul înalt al râului Prut. Ulterior, s-a cedat o porţiune

de teren pentru locuri de casă, în partea de est şi s-a extins, în schimb, cu aceiaşi suprafaţă, spre vest (dincolo de şanţ).   

Foto: 1)Monumentul lui Menahen Mendel David. 14 august 1914 ,, Bărbat impornant”.2) Nume netradus.

În afară de evreii din Bivolari, tot în acest cimitir se înmormântau şi evreii decedaţi din fostele târguşoare Damachi şi Ţiganaşi. În prezent, cimitirul este împrejmuit cu un gard de plasă de sârmă zincată, pe stâlpi de beton, înalt de 1,5 m. în stare bună.  Cimitirul este bine păzit şi îngrijit, în mod benevol, de către săteanul Chitic Petru, el „moştenind” această misiune de la tatăl şi bunicul lui. Românii noştri, oameni cu frică de Dumnezeu, nu au îndrăznit niciodată să facă distrugeri sau să profaneze aceste morminte. Dacă există totuşi, două-trei monumente căzute, aceasta se datorează tasării solului şi efectelor cutremurelor din noiembrie 1940 şi martie 1977. Cetăţenii creştini  din Bivolari erau curioşi de felul cum se făceau înmormântările la evrei, care aveau loc în aceiaşi zi cu decesul şi nu după 3 zile ca la creştini.   

          Curiozitatea era mare fiindcă în virtutea credinţei creştine despre înviere, găseau şi explicaţia, cum că la evrei, înmormântarea se face în aceiaşi zi şi nu este ţinut mortul trei zile, ca nu cumva, în acest timp să învie. Ba, unde mai pui că peste mormânt se aşează şi o piatră mare şi grea ca să nu mai poată ieşi. Şi iată că într-o bună zi a apărut şi povestea evreului care a înviat din morţi, după ce a fost pus în mormânt.

          Iată, pe scurt, povestea morţii şi învierii D-lui Moise Iser, om înstărit, cu familie compusă din soţie, o fiică şi doi fii, proprietarul morii situată pe toloacă „la şanţ”, în faţa clădirii actuale a fostului complexului de vaci.

        În ziua fatală de 26 mai 1937, d-l Moise, după ce a luat micul dejun şi a mai rezolvat ceva treburi pe lângă casă, a înhămat calul la trăsură şi a plecat să vadă cum merg treburile la moară. Aici, în jurul orei 10, cade din picioare şi e considerat mort. Este repede transportat acasă, probabil au chemat şi medicul şi o persoană anume care, după obiceiul timpului, înainte de îmbăiere şi înfăşurarea mortului întru-n cearşaf alb (giulgiu), trebuia să-i cureţe traectul digestiv printr-un  procedeu de compresare puternică a abdomenului cu un sucitor de lemn, pentru ca acesta să plece în lumea de dincolo curat,  aşa cum a venit. Medicii sunt de părere că aplicarea acestei proceduri putea avea ca efect reanimarea lui, dintr-o eventuală moarte clinică, în care s-ar fi aflat. Dar după atâtea ore? (Prietenii mei evrei, nu au confirmat existenţa acestui obicei).Odată terminată această operaţiune de pregătire, în după masa aceleiaşi zile, rudele şi prietenii, cu lumânări aprinse şi cu rabinul în frunte, au purces la efectuarea ceremoniei de înmormântare, aşezându-l pe Moise Iser la locul de veci, în mormântul proaspăt săpat de gropar.  

       Foto:   Mormântul lui Moise Iser “înviatul” (în mijloc)

.După ce lumea a plecat, groparul Mihoreanu trăgea de zor ţărână peste lada de scândură în care era aşezat mortul. La un moment dat, el aude nişte gemete în ladă. Se opreşte din lucru, ascultă mai atent şi constată, cu stupoare, că gemetele erau ale mortului. Atunci el strigă

la el: domnule Moise! domnule Moise! iar Moise întreabă unde se află el şi Mihoreanu îi spune „eşti la cimitir în mormânt fiindcă ai murit”. Atunci Moise îl roagă să-l scoată  de acolo, că pentru asta „îl va face om”(îl va omeni).  Groparul îi răspunde că pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să-i spună  lui Hascal, fiul lui mai mare. Moise îl roagă să nu se ducă  să-i spună şi să-l scoată repede de acolo. Dar groparul îi răspunde că nu poate altfel. Şi fuge la fiu-su. Bineînţeles că fiul nu a vrut să audă de aşa ceva şi l-ar fi ameninţat cu pistolul pe gropar „să-şi ţină gura”.  

      Se spune că groparul s-a întors repede la mormânt şi a apucat să-i spună lui Moise că fiul său nu vrea să creadă aşa ceva şi lui îi este frică să iasă din cuvântul lui. Aşa că, odată cu terminarea acoperirii gropii cu pământ, au încetat şi gemetele domnului Moise. Să-i fie ţărâna uşoară! Cum scrie şi pe monument.   

       Nu se ştie cât este de adevărată această poveste, dar eu  am reprodus-o, aşa cum am auzit-o de la tatăl meu, care ar fi auzit-o de la gropar. Dacă este adevărat, atunci ca o răzbunare a sorţii, şi Hascal, fiul morarului, numai după 4 ani de la această întâmplare avea să-şi găsească  sfârşitul, tot sufocat, în trenul morţii din zilele de 28-29 iunie 1941, împreună cu cei 26 de martiri foşti consăteni ai târgului Bivolari.  Se mai spune că atunci când ajungeau cu mortul la poarta închisă a cimitirului, rudele purtau un dialog cu groparul, întrebându-l dacă mai sunt locuri în cimitir, la care groparul trebuia să spună că nu mai sunt locuri, cedând cu greu insistenţelor zicând că nu mai are decât un singur loc.  Apoi mortul era rostogolit în groapă şi dacă cădea cu faţa în jos, însemna că nu a fost credincios şi atunci se arunca în el cu cioburi. La ei nu se făcea sicriu pentru morți. Exista la cimitir un singur sicriu mare (folosit pentru toți) în care îi așeza pe fiecare înveliți în cearșaf alb, de-i ducea până la groapă. Acolo îl cobora pe doi drugi, răsturnându-l ușor în groapă peste care dădea pământ așezând deasupra o lespede de piatră. La cei mai înstăriți, li se punea și un pod de scânduri, peste care se dădea pământul.  

Acest cimitir a mai fost martorul şi ale altor întâmplări. În timpul războiului, în primăvara anului 1944, în noaptea de vineri 24 martie, câţiva cercetaşi sau partizani sovietici, trecând Prutul, au ocupat mai întâi cimitirul, care le asigura condiţii bune de autoapărare.  

        Mai întâi, au scotocit trăgând rafale de foc automat mai ales în cavoul lui Mates, unde urmele gloanţelor se mai pot vedea şi acum pe uşile metalice. (Vezi fotografia cavoului).  După ce, din aprilie – mai 1944, în Bivolari s-a instalat o divizie de logistică şi aviaţie a armatei sovietice şi Comandamentul Frontului 2 Ucrainean, cu mareşalul Irodion Malinovski, pe care le-am avut aici aproape şase luni, în cimitir a funcţionat un cinematograf (kino) în aer liber, al trupelor de ocupaţie.       Drept ecran se folosea un cearșaf legat între doi copaci iar pietrele de mormânt, foloseau drept scaune. La kino, (la film) sătenii şi copiii aveau intrarea liberă, alături de ostaşii sovietici. Au fost situaţii de alarmă aeriană, când la adăpostul acestor monumente, spectatorii şiau salvat vieţile.       

       Epigrafia şi arta mozaică de pe monumentele funerare

Tradiţia cultului mozaic este respectată de milenii de către evrei, indiferent de ţara sau locul unde s-au aflat în lunga şi zbuciumata lor istorie. Monumentele funerare sau pietrele tombale din cimitirul evreiesc din Bivolari sunt dovezi convingătoare în această privinţă. Prin frumuseţea scrierii ordonate şi a diferitelor figuri săpate în basorelief, aceste pietre pot concura cu oricare altele din târgurile şi oraşele din Moldova. Acei cioplitori sau săpători în piatră erau adevăraţi artişti în meseria lor. În prima perioadă, începând cu anul 1843 până în 1927, s-a folosit  ca material piatra de calcar şi gresia. Din anul 1927, încep să apară monumente lucrate cu ciment. Din acest motiv am numit monumentele din primul val lucrate din piatră şi ultimul val, cele din ciment.  Se cunosc numele  unor  evrei cioplitori în piatră:  Burăh Petrariu şi Şmil Petrariu în 1906 şi David Cohn Petrariu în 1922^[21][22]. Ultimul meşter care a lucrat monumente  a fost Zeilic Leibovici din Ţiganaşi.⁴⁹

Monumente funerare din primul val, cioplite în piatră în secolul XIX , artă mozaică tradiţională veche.  Primul din stânga, este al lui Mordehai Bal Isac anul 1881 (5241 anul evreiesc)

Monumentele din piatră, chiar dacă sunt mai scunde, decât cele din ciment, sunt lucrate cu mai multă inspiraţie şi rafinament. Varietatea de modele este cu atât mai mare, cu cât monumentele sunt mai vechi, iar inscripţiile sunt toate cu litere ebraice.

În această perioadă, anii sunt înscrişi  cu litere ebraice, şi nu cu cifre arabe. Numerotarea începe din anul 3360, care ar corespunde cu prima perioadă istorică a poporului evreu, respectiv până la intrarea în robia egipteană ( 3678)^[23]  şi nu după cea biblică sau istorică, de la Adam la Hristos

(de la facerea lumii) care este anul  5508.*

La început, scrierea numelor era simplă, fiindcă pe atunci numele de familie era de abia în curs de apariţie. După cum se vede în tabelul de mai jos, pentru identificare se scria numele mic (prenumele) şi cel al tatălui: Aron fiul lui Meir sau Malca fiica lui Iacob etc.  

 In afară de data decesului şi de numele persoanei, care este obligatoriu scris pe monument, în multe cazuri, mai ales la bărbaţi maturi, se scriu două – trei cuvinte ca şi caracterizare „om bun , om drept, „cinstit” „scump” „credincios” etc.  

Pe unele pietre se menţionează: „ aici odineşte” (P.N. prescurtat) sau „să-i fie ţărâna uşoară”, la fel ca la creştini. Ornamentaţia săpată în pietre conţine motive străvechi din arta populară evreiască antică şi medievală, care pot simboliza calităţile din viaţa defunctului, cum ar fi: cerbul – simbolizând elanul în slujba lui Dumnezeu; coroana,– care simbolizează înţelepciunea, erudiţia  şi virtutea, este cel mai mult folosită în această etapă. Apoi, porumbeii pentru cei cu sufletul curat; florile, arborele vieţii, care iese dintr-o cupă, cât şi doi lei contrapuşi, susţinând o coroana virtuţii.^[24]

În ambele tipuri de morminte găsim monumente pe care,  în partea de sus, sunt desenate două palme îndreptate spre cer. La aceştia, observăm că toţi au numele Kohen, cu variantele: Koin, Kon, Coen, Con sau Coin.**  Toţi aceştia sunt urmaşii presupuşi ai preoţilor care slujeau la Templul din Ierusalim^[25], aşa cum a fost Zaharia, tatăl sfântului Ioan Botezătorul. Mai întâlnim multe ornamentaţii cu figuri geometrice şi asemănări cu elemente de artă populară românească. Şi, în sfârşit, elemente de arhitectură de diferite stiluri, exprimate prin linii şi coloane cu capiteluri şi socluri, brâie, arcuri, etc.  Chiar dacă  timpul şi-a lăsat urmele de uzură peste aceste pietre de mormânt, ele încă mai au multe de povestit. Redăm inscriţiile descifrate ale câtorva pietre de morminte, din mulţimea celor  existente în acest cimitir.

          Monumentele din piatră se găsesc în primul şir din faţă, de la gardul din est, către poartă şi se succed în fiecare rând, spre sud. Iată inscripţiile câtorva pietre cu scriere exclusiv  în limba ebraică, traduse aici în limba română^[26].

Anul1810 Menahen Ihude fiul lui Işaiahu Iţhac. (Osemintele aduse din altă localitate).

1823  Moshe Nehemia fiul lui Avraham.     (Asemenea, ante înfiinţării târgului).

1843  Mordehai ben (fiul lui) Iţhac, din chiar anul înfiinţării târgului Bivolari.

1873  Aharon  fiul  lui Meir –rabin ADMOR (credincios, admirat, elogiat) cunoscut în ţară,  în fruntea comunităţii religioase din Bivolari timp de 30 de ani (1843-1873)

5212 = 1852  D-l Şmol „cel scump”, fiul lui Menahen Fonden – cu coroană şi doi lei 5218 =

1858  Malca fiica lui  Iacob. 5220 = 1860  Irmiau  fiul lui Avram

5241 =1881 Mordehai Bal Isac– monument cu două păsări cu potir şi floare în mijloc.

5246 = 1886  Haim Reuven Coen- „om credincios”  (desenul cu palmele spre cer).

5252 = 1892  Rahel Leia  fiica lui Avram  Bier

5252 = 1892  Cohen Moise Zeilic (desenul cu  palmele îndreptate spre cer). Monumente cu scriere şi în limba română.

Ca şi la prima categorie, pietrele de mormânt, în funcţie de starea materială şi prestanţa din viaţă a defunctului, pot avea un monument la cap, vertical, prevăzut cu scriere şi ornamente, plus piatra orizontală aşezată pe mormânt. Monumentele culcate sunt tot din piatră, în schimb, monumentele verticale, în mare parte, sunt lucrate  din beton cu ciment. Unele morminte au numai piatra orizontală  pe mormânt şi, eventual, înscrisul cu numele.  În această perioadă apar monumente înalte, masive monolit, sau din mai multe segmente compuse, mergând în scădere, micşorându-se spre vârf şi terminându-se cu un vârf de piramidă.

Foto: 1. Monumente din beton din ultimul val.   2. Mormântul lui Moise Iser  “înviatul”  în mijloc.3. În dreapta, unicul cavou Matis Leibiş (moşierul). cu uşa ciuruită de gloanţele armatei sovietice.

Aceste monumente de tip nou au două zone de scriere: în partea de sus, în limba ebraică este făcută scurta caracterizare din viaţa defunctului, iar partea de jos, în limba română,  sunt datele de identificare ale acestuia (cine este, nume, prenume, data decesului şi, eventual, vârsta sau anul naşterii).

De remarcat că mormintele femeilor sunt amplasate separat de cele ale bărbaţilor, ca şi locul ce îl ocupă în sinagogă.  Ornamentaţia este mai săracă la acest tip de monumente şi pietrele sunt culcate pe mormânt pe care sunt înscrise datele decedatului.

Cu excepţia categoriei Cohen (care au cele două palme în partea de sus), aproape la toate apare în relief,  în partea superioară,  Steaua lui David.  

      Se pot observa şi mici excepţii, chiar curioase, cum este un monument de înălţime medie, aflat în ultimul rând pe colţul din dreapta în spate, care are figuri foarte frumos lucrate iar în partea de sus  – o stea cu cinci colţuri, cu scrisul numai în limba ebraică.

Sunt şi două monumente identice, dar deosebite de toate celelalte, fiind şi cele mai înalte dintre toate şi aparţinând la doi evrei, tată şi fiu (posibil masoni, unul din Iaşi), înmormântaţi la Bivolari din dorinţa lor (cum scrie pe monument).

Au monograma numelui într-o rozetă ovală, pe monument sus, pe partea dinspre est. Scrisul este în limba română şi nu poartă nici un simbol iudaic, decât numele şi menţiunea că este din Iaşi şi înmormântat la Bivolari din dorinţa lui.

Unul din ele este căzut la pământ (fiind compus din segmente) iar cel de al doilea se află în spatele singurului cavou al fostului moşier Oişie Leibiş Mateas, pe colţul din spre vest al cimitirului.

Se mai pot observa,  pe câteva pietre, că sunt unele scrieri, tot semite, dar nu pare  să fie scrisul ebraic. posibil scriere armeană.      

       O mare personalitate, activist şi fondator al societăţii cultural-educative omonime  – Iacob

Loebel, născut în 1858, a sfârşit misiunea lui aici la Bivolari în anul 1917 la vârsta de 54 ani, „departe de casă şi de iubiţii lui”^[27], cum scrie pe monument. Am tradus şi înscris, doar câteva din mulţimea monumentelor. 1927  Avrum Coin „ aici odihneşte scumpul nostru tată” ( cu palmele spre cer).

1934  Iancu Kon – 12.II.1934 monument cu palme (încă unul – ultim în spate, lângă şanţ – an 1939).

1937  Moise Iser – 26 mai 1937 „aici odihneşte scumpul nostru tată”.(Morarul cu povestea de mai sus.)

1937  Foghelman Mendel – Ţiganaşi „scumpul nostru fiu”.

1939  Oişie (Leibiş) Mateas – (moşierul), 12 decembrie. Singurul cu sicriu de piatră în interiorul cavoului şi uşa metalică, găurită de gloanţele partizanilor și ale ostaşilor sovietici, în martie 1944.

1939  Gheţzel Simon –din Iaşi 16 aprilie  „fie-i ţărâna uşoară”. Cel mai înalt monument cu monogramă (GS), evreu din Iaşi îngropat la Bivolari la dorinţa lui. Cu scris numai româneşte.  Mai este încă un monument asemenea, căzut jos, care este identic ca şi model şi aparţine tatălui celui de mai sus, S. Simon 15 aprilie 1917 la vârsta de 75 de ani, cu scriere numai românește. În grupul  monumentelor din spatele cavoului Mateas şi a monumentului lui Ghetzel Simon,  de la stînga spre dreapta, se află mormintele: 1. Marcu Hahamu,  2. Moise Moscovici zis Raţă, 3. Haim Meir Strul 1939,  4. Iancu David 18 IV1941, 5. Pincu Dănilă 1945, cu rateșul (are un fiu milionar în Brazilia). Rândul în continuare:

1.Iancu Zilberman – 20.12.1932;  Iancu  Kon 12.II.1934- (cu 2 palme); J.Moscovici  – mai 1937;

Haim Leibovici 1937  Aron Meir Cojocaru 1938 la 74 ani; David Iadlin 1938 (profesor Şcoala

Israelită); Leibiş Haimovici – Damachi 1939; Foghelman Mendel 1937 de 17 ani-Ţiganaşi;  Zaharia Şmilovici 1936; Bercu Leibovici 21 II 1935;  Moise Ştrul 3.I.1934;  Iser Solomon – tată şi bunic  8.I.1941,   

Iosub Leibovici octombrie în 1955 din Ţiganaşi, este ultimul evreu înmormântat în acest cimitir. Rândul următor tot bărbaţi:Aron Moscovici, 16,IV,1928;  Avrum Koin 1927  cu plamele spre cer;  Froim Iosipovici 1927, Leiba Leiba Leibovici   1927.

Mormintele femeilor:   Primul rând : Tina Solomon – 24 iulie l940 – mamă şi bunică; Roza Şakter

(Hahamu); Rahel Burinescu aug.1937;  Sura G. Mates;   Debora Berghenfeld 1932;  Sendi Ameib Maier 29.12.1944; Sura Golda 28.8.1938; Malca Cosiver 18.03.1900;  Rifca Morghenştern 06.04.1936.

Rândul 2 :Tobe Moscovici 1932;  Raţa Moscovici 1938;  Ruhla Leia Moscovici 1939; Marta Iser 17.03 1941 (soția morarului cu povestea, Pese Fatel -06.08.1939; Freida Şmilovici 24.08.1939; Ana Leibovici 10.09.1939; Hava Bercovici; Sura Rifca Moscovici  iunie 1941.

Direcţia de orientare a tuturor mormintelor este nord-sud, (cu faţa spre sud) deosebindu-se de cele creştine, care sunt pe direcţia vest-est (cu faţa spre răsărit).

        Primul mormânt (la care s-a putut citi scrisul) este  al lui Mordehai fiul lui Iţhac din 1843, (anul înfiinţării târgului), ultimul fiind al lui Iosub Leibovici din octombrie 1955, cimitirul funcţionând deci efectiv 112 ani. Mai sunt două morminte anterioare înfiinţării târgului, din 1810 şi 1823, dar presupunem că osemintele au fost aduse din locul de obârşie şi reânhumate de către familiile lor când s-au mutat în târgul Bivolari.  

Pietre de mormânt cu ornamente şi scris elegant căzute la pământ şi Petrică Chitic, ultimul îngrijitor al cimitirului plecat şi el la Domnul în anul 2012. Acum acest lucru îl face fiica lui Valeria.  

Încet, încet se sting şi cei plecaţi în Israel şi rămân tot mai puţini şi mai neputincioşi iar peste cimitirul  din Bivolari, se aşterne liniştea tăcerii şi a uitării.

     Și totuși mai sunt vizitatori din generaţia a doua şi a treia care vin tot mai rar pe locurile strămoşilor dar sunt impresionaţi plăcut că li se păstrează memoria neamului lor în grădina de pe malul Prutului.

Musafiri din Israel la noi acasă, după vizita făcută la cimitirul evreiesc, primiţi cu pâine şi sare după obicei: familiile Foghelman,Gheva Haim cu Doruţa în 2010. In foto stânga: Surorile Beti şi Marica Fatel  cu copiii în 2012 . În dreapta familia David Shimon cu cei 4 copii în vara anului 2014, în curtea casei noastre la Bivolari.

4 . EVOLUȚIA  CADRULUI  ADMINISRATIV            8 pg.  Idem

                Forme de organizare administrativă

         Organizarea administrativă până în secolul al XIX-lea  

  OCOLUL,   PLASA,   sau   SUBPREFECTURA   TURIA   

                    cu  reşedinţa  în  târgul  BIVOLARI

                                                                                                    FOTO  DUBLĂ  pg.  65+86

Fotografie din  iunie 1909:  Toate autorităţile şi  elita  târgului Bivolari plasaTuria, ocazionată  de  sfârşitul de an şcolar 1908 – 1909,   în faţa şcolii în care la 1 dec.1875, Luceafărul Poeziei Româneşti, Mihai Eminescu – inspector şcolar- aducea elogii primarului Andrei Bădărău pentru localul cumpărat şi învăţătorului Vasile Tanasachi şi elevilor săi pentru silinţa care şi-o dă”.  Acum pe acest perete se află o placă memorială, amintind de acel moment precum şi trei arbori de tei, (existenți și acum) câte unul pentru cei trei prieteni: Eminescu, Creangă şi Veronica Micle, plantați cu ocazia fondării ,,  Societății de Cultură Românească  George Cojbuc Bivolari județul  Iași la 15 august 1925” al cărui președinte de onoare a fost ales Iacob Negruzzi, președinte Academiei Române.Tradiţia şcolii și culturii  în Bivolari continuă…  

      Începuturile organizării administrative în Moldova, prin uniunile de obști se organizau în ținuturi conduse de un pârcălab. Ținuturile cu cetăți aveau și la acestea pârcălabi.  

        O perioadă lungă de timp, Țara .Moldovei cuprindea două zone administrative: Țara de Sus și Țara de jos, conduse de câte un mare vornic. Când Iorgu Ghica la 7 februarie 1827, a cumpărat o parte din moșia Bivolari, acesta era mare vornic al Țării Sus.  Iașul făcea parte din Țara de Sus. Capitala Moldovei s-a aflat la cetatea Sucevei până în anul 1564, când Alex. Lăpușneanu a mutat-o la Iași.

        O verigă intermediară în administrația medievală o reprezentau ocoalele existente și la Ștefan Cel Mare, care țineau de târguri și cetăți, când se pomenește de Ocolul Turei sau Turia, din care au făcut parte satele noastre, cât și altele din împrejurimi, până în anul 1944.

         În anul 1741, C-tin Mavrocordat introduce instituția isprăvniciei, cu ispravnici în loc de pârcălabi, cu atribuții administrative și judecătorești.  Comunitățile sătești erau conduse de vornici sau vornicei. În satele domnești, putea fi în plus și un vătăman ca reprezentant din partea statului.  Satele puteau fi: libere sau aservite apoi ca proprietate:  domnești, răzășești, boierești și mănăstirești. În comuna noastră am avut din toate acestea: satul Soloneț a fost la început sat domnesc pe care la 1476 Ștefan Cel Mare l-a vândut portarului cetății Suceava, Luca Arbore pe suma de 1680 de zloți tătărăști, când a devenit boieresc.  

         Satele Buruienești și Bădărăi au fost sate răzășești, iar satul Bivolari pe atunci numit Cornișor sau Gura Saha, a fost sat  boieresc..

Satele mănăstirești erau de regulă conduse de un egumen, însă existau și excepții de la regulă. Satul nostru Tabăra a fost sat mănăstiresc al mănăstirei Cetățuia și închinat patriarhiei grecești de la Ierusalim, timp de 182 de ani (1682-1864). Numai în Moldova erau închinate 194 moșii, adică un sfert din suprafața arabilă a țării, plus pădurile, toate erau în mâinile clerului grec stăpânitor. Sloboziile erau sate scutite de dări pe  timp de la un an la 10 ani.  Această înlesnire se acorda cu scopul de a favoriza înmulțirea satelor și popularea lor.

      Satul Bivolari era în anul 1803 sat nou numit Slobozia Cornul Negru, dar destul de mare și vechi, având deja 43 gospodării iar satul Cornul Negru din care s-a desprins avea 57 gospodării. Nașterea noilor sate se făcea prin fenomenul de ,,roirea satelor”.

       În vechime, până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza nu existau comune.  Satele ţineau direct de ocol sau plasă şi mai departe, de isprăvnicia judeţului şi de ţinutul Iaşi. Conducerea locală a  satului era asigurată de un vornicel ales de popor dintre sătenii de frunte şi trei ajutoare numiţi „giudeţi” sau „pacinici”(paznici).  Această conducere era organizată numai în satele care aveau cel puţin 50 de familii. În cazul satelor mai mici, acestea se uneau, ca să poată avea împreună numărul de familii cerut. 

         În anul 1840 satul Bivolari era unit cu satele Soloneţ şi Cornul Negru iar Tabăra, cu Bădărăi şi Buruieneşti.

Vornicelul avea ştampila satului  şi împreună cu cei 3 „giudeţi sau pacinici”, semnau  documentele întocmite.

 Acestea puteau fi: angajamentul satului privind obligaţiile faţă de moşier (învoielile agricole) dar mai ales faţă de stat privind birul şi celelalte „angarale”.

Vornicelul cu ,,giudeții” judecau și câteva pricini de mai mică gravitate precum,  conflicte în familie sau între săteni, furturi mici, sustragerea de la îndeplinirea învoililor agricole etc. judecata avea loc duminica  după masa în curtea bisericii, la care lua parte și preotul, care întocmea actul de judecată.  Până la apariția vornicelului, obștea satului era condusă de un grup  de bărbați numiți ,,oameni buni și bătrâni”.

       Mutarea sătenilor în alt sat sau moşie era interzisă.  Conducerea satului răspundea în solidar pentru toată datoria satului iar atunci când un sătean dispărea, datoriile şi obligaţiile lui (gloaba) cădeau pe toţi cei rămaşi, astfel încât era repede căutat şi adus înapoi.

       De multe ori se întâmpla să nu fie găsit. Atunci se întocmea un act precum că „a dezertat peste Prut” sau că a dispărut „unde nu se ştie” şi se cerea conducerii ocolului aprobarea descărcării obştii satului cu datoriile dezertorului.  

       Chiar dacă ştampila satului „Cornul Negru şi Bivolarii” purta data anului 1840, aceşti giudeţi funcţionau şi în timpul domniei lui Cuza în anul 1862.   

 La data de 30 octombrie, aceştia semnau o asemenea declaraţie, certificată şi aprobată de subprefectul de la Plasa Turia, pentru scăderea datoriilor „din sfertul al 4-lea lui Pruteanu Costachi care au dezertat peste Prut”.Giudeţii care semnează actul erau: Maftei Donisă, Ioan Raba şi Neculai Baciu.  

      La fel s-a procedat în satul Tabăra, pentru fugarul Anton Giuncu la 15 iunie 1862 când semnau declaraţia „giudeţii”:  Andrei Enachi, Ioan Dănilă şi Ghiorghi Matftei Postolachi.^[28][29]  Răzeșii puteau părăsi satul având  moșia în devălmășie numai dacă nu-și înstrăina  partea sa de moșie.  În caz contrar, dacă-și vindea partea sa de teren, era boligat să părăsească satul. La 3 martie 1850 Gheorghe  Codreanu din Buruieneşti anunţa obştea satului, arendarea a 25 stânjeni din cele 180 fălci deţinute în comun de cei 10 mazili. Pentru acest lucru  Gheorghe  Codreanu a pierdut calitatea de răzeș și a trebuit să părăsească satul și să se mute la Silinești, lângă Tabăra.

Așa se explică înființarea fostului sat de clăcași lipit de satul Tabăra în partea de sud și numit  Silinești, după numele Seliște sau Siliștioara de unde au plecat (acum Buruienești).

        Zona cunoscută ca ocol administrativ vine din vechime când „ Ostapco vătăman la Turia ţinutul Iaşi ”, a fost stăpân  înaintea domniei lui Ştefan Cel Mare, când la  8 ianuarie 1473  

Ştefan,  reconfirmă mănăstirei Moldoviţa, donaţia făcută anterior pentru jumătate din satul

Ostopceni ( Perieni) partea de sus (Şelari) unde a fost  Ostapco vătăman.”^[30]  

              Numele acestui vătăman Ostapco îl poartă şi acum pârâul Ostopceni, (scris greşit Optoceni pe indicatorul DN 24 C) care coboară din sudul dealului Turia şi iese prin Ciulineşti în şesul Prutului, intrând în pârâul Frasin.  Numele Turia este şi mai vechi şi l-a avut tot un stăpân  al acestor locuri numit Turie, după cum se explică mai jos.  

             Chiar dacă pe atunci, nu exista practic un organism de ad-ţie locală încadrat cu personal, zona ocolului era menţionată în toate documentele cancelariei Moldovei  care priveau satele, moşiile şi stăpânii acestora. Acest nume acum îl poartă  doar dealul împădurit Turia  situat la nord-vest de satul Perieni  şi la sud-vest de vechiul sat răzăşesc Rădeni.  

Situat între râurile Jijia şi Prut, locul acesta se face remarcat pentru că este şi cel mai înalt din această zonă; 232 metri  faţă de nivelul mării.^[31] 

          După pădure, dealul pierde uşor din înălţime spre  nord, continuând cu un podiş pe direcţia Drumului Furului având în spre est pădurile de coastă, Rădeni-Roşcani şi în rest  câmp agricol până la  valea  Rădiac-Buzdugan  şi valea Albătoaiei, unde se îngustează, după care iarăşi se dezvoltă, mergând pe axa  aceluiaşi drum  până la ieşirea de pe moşia comunei Bivolari.            În vechime, actualul pârâu Frasin ce curge  din  Roşcani-Rădeni-Probota  prin partea de est a  satului Perieni, se numea tot Turia sau Turie.  Provenienţa  acestui nume are mai multe variante, dar cel mai credibil este  numele primului  stăpân,  vătămanul Turie. Apoi că ar veni de la taur, sau după  denumirile vechi, din slavonă ar însemna zimbru, animal emblematic pentru Moldova. Mai sigur  provine de la numele acestei persoane Turie, care este pomenit în unele documente din secolul XIV-XV.

        În prima jumătate a sec.XV, la Turia era satul Ostopceni (Perieni) unde a fost Ostapco vătăman, care a donat satul mânăstirei Moldoviţa,  sat existent  înaintea lui Ştefan Cel Mare.  Numele Turia se mai găseşte şi în alte hrisoave, la 22 februarie 1502, cu privire la satul  „Băşenii pe Turia, unde a fost Başa”, actual satul M.Cogălniceanu. Alte menţiuni: la 2 februarie 1550, cu privire la satul Păuleni, la 31 martie 1552 cu o selişte mai sus de Rădiul Lungu (Păuleni) la Turie, despre care se mai vorbeşte şi la 13 aprilie 1554, apoi  într-un hrisov din 5 mai 1554 când

Mogâldea, vistier, cumpără un teren de la Dragoman fiul lui Cosmin, nepotul de frate al lui

TURIE…  şi care avea uric de întărire dat de Ştefan Cel Mare,  străbunicului său, Sin Cliciniuc.⁵⁸   

  Se înţelege că Ştefan Vodă dădea întărire pe  proprietate, pe baza unui act dat de alt domn de înaintea lui.  

         De aici şi vechimea acestei denumiri fiind de înainte de 14 aprilie 1457, începutul domniei lui Ştefan. La 6 mai 1639, în timpul lui Vasile Lupu, numele de Turia îl purtau atât pârâul cât şi satul şi seliştea.^[32]  Cu timpul, dacă proprietarul devenea altă persoană, numele satului sau a moşiei se putea schimba, luând pe cel al noului stăpân.    

Totuşi, dealul (fiind cel mai înalt) cu pădurea de pe el a rămas cu numele Turia pentru totdeauna. Recensământul  rusesc din 1772,   este  primul document în care apar satele Ocolului Turia cu numărul gospodăriilor (Liudi) şi situaţia lor fiscală, de care stăpânii ruşi erau foarte interesaţi. Din păcate la noi apar numai  capii de familie  numeric nu şi nominal, iar unele sate lipsesc: Soloneţ, Cornişor (Cornul Negru) şi Siliştioara (Buruieneşti).   

La recensământul din 1772  găsim că din Ocolul Turia făceau parte în total 30 de sate, situate pe ambele maluri ale Prutului  şi ale Jijiei.  

          Pe malul drept al Prutului  satele:  Iugani (Bădărăi),Tabăra, Stolniceni,Glăvăneşti (Andrieşeni) Spineni, Cotul lui Epure (Epureni), Vlădeni, Găureni, Borşa, Şătrăreni, Perieni, Caraimanul, Blândeşti, Cândeşti, Cârniceni (Ţiganaşi), Păuleni, Rădeni, Roşcani, Căueşti, Trifeşti, Sculeni,   şi  9 sate pe stânga Prutului – în Basarabia: Lucăceni, Glodeni (pe Ciuhur?), Petreşti, Mirceni, Răsipeni, Slobozia Izvoarele, Olteni, Vrăneşti şi Tocsobeni toate peste Prut(60. Şi aceste sate  din partea stângă a râului Prut, pe atunci ţineau de Ţinutul Iaşi.          Ca întindere acest ocol cuprindea satele de pe Jijia şi Prut pe ambele maluri din nord de la Stolniceni, Bădărăi (Iugani) şi până la Cârniceni şi Sculeni în partea de sud, pe unde se zice că trecea Troianul sau Valul lui Traian?.⁶¹  

Cred că se face o cofuzie cu valul care este mult mai la sud.  În decursul timpului ocolul Turia şia păstrat în general aceste sate; dar  au fost şi multe modificări periodice.  

Ulterior anului 1772, au apărut şi alte sate noi, prelungindu-se în sud pe Prut până la satul Medeleni, comuna Golăiești iar în  vest  până la Focuri.

         În anul 1803 Ocolul Turia  avea în componenţă tot 30 de sate cu stăpânii şi oamenii lor (liudi), plătitori de bir sau scutiţi (scutelnici) pe diferite motive:

 Iuganii lui D-tru Banar, (Bădărăii) cu 18 liudi (oameni, capi de familie),  Tabăra, a mânăstirei Cetăţuia cu 128 liudi, Cornul Negru cu 51 şi Slobozia Cornul Negru (Bivolarii) cu 33 liudi, a logofătului Iancu Razu, Soloneţul cu 4 liudi, a stolnicului Tanase Gosan, Roşcanii pităresei Panainte Stroescu, cu 20, Căueştii Ruxandei Scorţescu,cu 44, Stolnicenii mănăstirei Aron Vodă, cu 21, Floreşti Răzăşi,cu 18,  Trifeştii mânăstirei Nemţ,cu 27, Izvoarele  a slugeresei Băntăşoaia,cu  27, Ghermanu a sluger. Scorţascăi, cu 4, Frăsuleni a postelnicului Teodor Atanase, cu 19,  Sculeni ai vistiernicului Iordache Roset, cu 117, Zabolotenii lui Dimache şi Alexandru Fote, cu 79, Spinenii  mânăstirei Golia, cu 30, Găurenii stolnicului Iordache,cu 35,  Păulenii lui C–tin şi Th. Balş,cu 34, Căminăreşti   (Ţiganaşi) şi  Bălteni cu 107 total, ai paharnicului Th.Carp, Răspineni a sluger.Băntăşoaia,cu 6, Cândeştii spăt. Th.Balş, cu 24, Perienii,cu 60, Şătrărenii ai medelnicierului  Costache,cu 19, Trifeştii Vechi (Hermeziu) a clucerlui Furculiţă cu 35, Trifeştii lui Păun cu 23,  Medelenii banului Vasile  Roset, cu 3, Toxobeni Răzăşi, cu 11, Blândeştii sărdarului Mihai Gani, cu 11, Lucăcenii stolnicului C-tin Gheucă, cu 8  şi Mircenii Răzăşi, cu 18. În tot ocolul erau numai 21 familii de evrei. Ocolul Turia avea şase sate peste Prut (scrise cu litere îngroşate) .  Cel mai mare sat din ocol, ca număr de familii se menţine ca şi în 1772 satul Tabăra.^[33]   

Din anul 1812, prin cedarea Basarabiei de către  ruşi, turcilor, plasa Turia a pierdut cele 6 sate de peste Prut. În  1843 serdarul Constantin Troia era privighetorul ocolului TURIA,^[34] dar și al pazei frontierei pe Prut. A urmat apoi medelnicerul Andrei Bădărău.  

 Din tot ţinutul Iaşi, plasa Turia avea cele mai multe sate şi moşii răzăşeşti, ca dovadă că din aceste sate s-au ridicat mulţi luptători pentru apărarea pământului Moldovei.      

      LISTA  satelor şi moşiilor răzăşeşti   din  PLASA  TURIA  la  recensământul  din  1857

Reiese că răzeşii cei mai bogaţi erau cei din: Broşteni cu 40,5 ha, Epureni 34 şi Buruieneşti 27 ha/familie.

 Până la domnia lui Alex. Ioan Cuza, satele nu erau organizate în comune, ele fiind de sine stătătoare.

        În anul 1865 plasa Turia, după reforma lui Alexandru Ioan Cuza, cele 25 de sate s-au organizat în 9 comune : comuna  Bădărăi cu 116 familii cu satele Tabăra şi Buruieneşti, comuna Bivolari 270 familii cu satele Soloneţ şi Cornul Negru, comuna Zabolotenii Fotei 162, cu Zabolotenii Sturzei şi Trifeştii lui  Păun, comuna  Hermeziu 197 cu Vladomira,  Băltenii şi Stângăcenii, comuna  Probota 150  cu Perienii şi Cârnicenii lui Beldiman, comuna Cârnicenii Cozmei 360 cu  Blândeştii şi Căminăreştii (Ţiganaşi),  comuna  Borşa 168  cu Găurenii, Capu Dealului şi Broştenii, comuna Epurenii 222  cu Spinenii, Andrieşenii şi Glăvăneştii, comuna Roşcani 193  cu Rădeni, Păuleni şi Căueşti (cifrele reprezintă populaţia activă din comună).^[35]  Toate satele din comunele plasei Turia erau  „sate grănicere scutite de lucru la şosele”:   Bădărăi, Bivolari,

Epureni, Borşa, Roşcani, Probota, Cârniceni, Hermeziu, şi Zaboloteni^”.[36]

        În anul 1870 plasa era organizată cu 9 comune:  Bădărăi, BIVOLARI, Borşa, Roşcani Cârniceni, (Ţiganaşi) Epureni, (Andrieşeni)  Hermeziu, (Trifeşti) Probota şi Zaboloteni.  

După anul 1812 bărbaţii din aceste sate, bărbaţii apţi de a face serviciul militar, asigurau paza frontierei pe Prut cu Basarabia noastră, devenită gubernie rusească.^[37] 

       La recensământul din 1885 plasa Turia avea suprafaţa de 39377 ha. şi o populaţie 47636 de suflete.^[38][39] La recensământul din 1930 judeţul Iaşi cuprindea  2 oraşe (Iaşi şi Târgul Frumos)şi 3 plăşi: Bahlui-Cârligătura, Codru şi Turia.Plasa Turia avea 16 comune şi 3 târguri ( Bivolarii, Damachi şi Ţiganaşi). Sediul în târguşorul Bivolari împreună cu primăria, clădire cumpărată în anul 1873-30 iulie şi reparată în anul 1894 (68.

        Din motive economice unii boieri:  Ţiganaş şi Costache Negruzzi cu Dimachi au obţinut aprobare să înfiinţeze târguşoare şi iarmaroace în satele lor, însă poziţia şi amplasamentul târguşorului Bivolari, înfiinţat ulterior acestora, i-a asigurat o dezvoltare rapidă.

 Aria de cuprindere foarte mare, era formată din comunele : Bivolari, Andrieşeni, Spineni,

Vlădeni, Şipote, Roşcani. Cârpiţi, Gropniţa, Focuri, Movileni, Plugari, Hermeziu (Trifeşti),  Româneşti, Popricani, Ţiganaşi şi Probota.^[40] 

        Plasa în vechime se numea ocol, şi ţinea de un târg, cum a fost Târgul Ştefăneşti (sec.XVIII) fostul ţinut  Dorohoi, care era condus de un şoltuz şi 12 pârgari, având şi oarece atribuţii în teritoriul său. Apoi s-a numit plasă, sau subprefectură. Şeful s-a numit privighetor de ocol,apoi subprefect sau pretor.  

Lista    subprefecţlor   Plăşii  Turia

Serdarul Stroia C-tin                      1843-1863   privighetor  și șef de ocol   

Stroescu Neculai  subprefect         1863-1873

Ganea Theodor           ,,                 1873-1885 Nicolae Petricianu      ,,                 1885-1887 Petre Voinescu            ,,                1887-1892

Anastasie Barbu          ,,                1892-1905  Golăescu Ioan             ,,                1905-1918

Costăchescu Aristide  ,,                1918-1930  

Prică Ioan                    ,,                1930-1944

          Activitatea lor era preponderent de îndrumare, decizie şi control a primăriilor din teritoriu şi activităţile precum : învăţământul, sănătatea populaţiei şi animalelor , (serviciul veterinar și agricultura (camera agricolă),căile de comunicaţie (serviciul tehnic), poliţia          ( secție și post de jandarmi), activitatea comunală, bisericile etc.  

Fiecare şef de instituţie din comuna Bivolari, inclusiv preotul paroh, făceau parte din consiliul de conducere cu obligaţia (ca şi subinspectori) de a controla şi îndruma activitatea în domeniul lor în toate comunele şi primăriile din subordinea subprefecturii.  

În unele perioade de timp, Plasa Turia a fost unificată cu Plasa Copou, cu comunele aparţinătoare, însă sediul a fost întotdeauna la Bivolari.

În anul 1930, plasa Turia ocupa  o suprafaţă de 39377 ha, o poulaţie de  47636 suflete, 3 târguri (Bivolari, Ţiganaşi şi Damachi) şi 16 comune: Bivolari, Andrieşeni, Roşcani, Hermeziu (Trifeşti), Vlădeni, Probota, Ţiganaşi, Şipote, Popricani, Cârpiţi (Victoria), Movileni, Focuri Româneşti, Gropniţa,  Plugari şi Spineni.   

        Plasa sau subprefectura ca veriga intermediară între prefectura judeţului şi primăriile comunelor, a dispărut fiind înlocuită cu raionul după model sovietic, la 15 septembrie 1950.

             Harta judeţului Iaşi cu plăşile şi comunele componente în anul 1930.

Plasa Turia cu sediul în Bivolari a existat până în anul 1944, când sub ameninţarea apropierii războiului, şefii prevăzători au hotărât construirea „palatului” plăşii la Vlădeni, unde localitatea prezenta avantajul existenţei căii ferate. Dar n-a fost să fie.

           După război, noua politică a ascultat de cuvântul morarului Ghiţă Alexuc^[41] – omul ruşilor şi a Anei Pauker – care s-a pus bine cu armata  sovietică cu făina de la moară şi carnea oilor sale, şi primind în casele lui  biroul 2 al Comandamentului Frontului II Ucrainean, (mutat de la Bivolari din casele Biliuţă lângă școala veche) unde Ana Pauker  cu generalul Malinovski erau văzuți mereu împreună, iar noaptea dormeau  la Bădărăi în casele lui Andrei Bădărău. După 23 august 1944 drept răsplată pe Alexuc l-au făcut prefect al Iaşului, iar acesta de la sine putere a mutat plasa din Bivolari la Şipote, în satul lui.  

 Aşa au dispărut şi plasa şi târgul Bivolari şi sutele de bărbaţi eroi din satele noastre a căror oseminte au rămas pe întinsele câmpuri de bătălie din  Basarabia, Ucraina, stepele rusiei până în Crimeia, şi înapoi  în România, Ungaria, Cehoslovacia sau în lagărele ruseşti din Siberia.    Organizarea  administrativă  în a doua parte a secolului  al  XIX-lea la nivel național a avut mari schimbări, după mica unire în timpul domniei lui Cuza și  mai ales a guvernului condus de Mihail Kogălniceanu când țara a cunoscut multe reforme administrative, care au așezat-o pe o temelie modernă, la nivel cu alte țări europene.

         În timpul regelui Carol I România și-a câștigat independența, scăpând țara de apăsarea turcească. Sub regele Ferdinand cu victoria din primul război mondial și tratatul de la Trianon, urmate de marea unire, România Mare si-a reorganizat teritoriul și administrația. Această organizare s-a păstrat în linii mari, până în anul 1940 când României i s-au rupt din trupul țării,

Basarabia și Ardealul de Nord.  În tot acest timp , plasa Turia a avut sediul subprefecturii numai în târgul Bivolari, chiar dacă a purtat și alte nume:  Plasa Epureni sau Bivolari și Copou (fiind unite).

În decursul timpului, organizarea administrativă a satelor  noastre au suferit câteva mici schimbări, când satele Tabăra cu Buruienești și Bădărăi s-au unit formând singure comuna lor.  Prima  între  anii 1865-1871 sub numele de comuna Bădărăi, primar Andrei Bădărău, iar a doua între anii 1926 – 1929, comuna Tabăra, primari Ifrosă D-tru  schimbat cu  Vasile Săndulescu . De fiecare dată au revenit întrând în structura comunei Bivolari. La fel s-au petrecut lucrurile cu satul Bradul sau Cotul Bradului și cu odaia Tudoroaei existente  în prima jumătate  a secolului XIX , care au fost preluate de satul Bivolari.

În anul 1940 și 1944  plasa Turia a pierdut din administrare comuna Coiceni de peste Prut. Organizarea administrativă din anul  1950  făcută după modelul Rusiei Sovietice, prin desființarea județelor și înființarea raioanelor și regiunilor a fost o greșeală a comuniștilor români pe care au reparat-o în anul 1960, când s-a revenit la vechea organizare. Comuna Bivolari însă, nu a mai recuperat satul Bădărăi care a fost trecut abuziv la județul Botoșani, comuna Santa Mare, la 19 septembrie 1950. 

             Organizarea administrativă în perioada 1960 – 2015

Singurele  modificări în cadrul administrativ al comunei în această perioadă, au fost operate în august 1960, când  satul Silinești a fost încorporat satului Tabăra iar satul Cornul Negru, satului Bivolari.  Aceasta acțiune fiind justificată, de faptul că  fizic satele erau unite de mult timp. Organizarea administrativă actuală a comunei cuprinde  6  sate: Bivolari, Tabăra (la 7 km. nord de centrul  comunei), Soloneţ (la 2 km sud), Buruieneşti (la 5 km nord), Traian (la 3 km  vest) şi Tabăra Nouă (la 12 km nord-vest).  Oficial, satul Tabăra Nouă este înglobat  administrativ şi statistic în satul Tabăra. 1831 – 1856 .  În toată această perioada  de timp, comuna a fost condusă de primari destoinici care s-au întrecut în realzări și fapte demne de laudă, cu toate că perioadele erau scurte, circa doi ani.

TABELUL PRIMARILOR  COMUNEI  BIVOLARI  ÎN PERIOADA: 1842 -2015

Vornicelul și 3 juraţi şi paznici în satele  Tabăra şi Bivolari.   

1842 – 1846   Agachi Vasâli – vornicul satului, care a semnat actul de așezare al târgului     1863 – 1865  Maxim Baciu a aplicat reforma agrară Cuza în 1865.

1866 – 1873 ? Stroescu Neculai  în multe perioade  funcţia de subprefect şi  primar     

1873– 1883   Bădărău Ghe. Andrei (Cumpără local pt.primărie şi şcoala din târg.)

1883 – 1885   Andronic Dimitrie                                        

• – 1886 Vrânceanu Grigore                                  
• – 1889 Manole (Manolache) Bădărău  puşcă Kremca şi 125 cartuşe pt.pază comunei               

1889 – 1892   Stroescu Neculai (reconstr. Şc.de băieţi din târg distrusă de incendiu)                                     1892 – 1894   Vrânceanu Grigore  

1894 – 1895  Perju Vasile      

1902 – 1903  Vrânceanu Grigore-construieşte abatorul de 30000 animale sacrificate pe an.)                             

1906 – 1911  Turculeţ Petru                                                                 

1911 – 1919   Bădărău Ghe. (Buruieneşti) Măturători de stradă şi lumină stradală  în târg                                    1919 – 1921   Cantemir  Ioan                                               

1921 – 1923   Antoniu  Ioan  – construiește  trotuarele         

1923 – 1925   Anghel Ioan-gard cimitir+lămpi polar, a exprop.târgul desființ.,,bezmenul,,

• – 1927 Cătur Pintilie (cumpără Medianul)                             
• – 1928 Urzică Gheorghe                               
• – 1930 Isac D-tru (farmacist) construiește sala de clasă de la poarta şcolii Tabăra)
• – 1931 Perju Gh.D-tru, ţărănist               
• – 1933 Capraru Vasile(construcţia şcolii II la Haţaş- Bivolari.(distrusă de război)
• – 1934 Ilie Gheorghe  
• –1938 Mănăstireanu V. Grig. Liberal (Construieşte Şcoala Cornul Negru).

1938:45 zile   Anea Ştefan,cuzist.Tabăra

1938 -1940    Gălicianu Ioan, liberal (construieşte grădiniţa de copii Bivolari)

1940 -1941    Cucuveică Ioan şi comit.legionar

• 1942 Ifrim Vasile  
• 1943 Dumitriu Leon – negustor
• 1944 Cantemir C-tin, şi ocup.sovietică
• 1945 Dumitriu Ghe. Sub ocup.sovietică     
• 1947 Găliceanu Ioan  liberal                                             
• 1948 Ojog V-le                                                                                      
• 1951 Ştefan Rotăreanu construieşte şcoala Tabăra Nouă şi Traian                                              

1951- 1953    Neagu Ghe. (Activist PCR)                                                       

1953 -1956    Maxim Petru   (Hleoabă)                                                  

195 6- 1964    Colţa Toader                                                                                                                                  

1964- 1970    Perju  V. Gheorghe –Primar şi apoi vice primar –construcţiile începute le continuă cu, următorul primar,                                   

1970 -1989    Iordache Toma,  Şcoala nouă din parc, Căminul Cultural, 3 camere pt.farmacie, blocurile şi clădire la şc.Tabăra.                                           

1990 -1996  Teodorescu Liviu  – punerea în posesie  a foștilor proprietari de teren                                       1996 -2000  Hristea Gheorghe, Obţine finanţare pt. reţeaua de apa şi canalizarea                                              2000 –          Teodorescu Liviu  primar şi Marin Petru vice primar 1992-1996, 2008 și în prezent.  ermină reţeua de apă şi canalizare. Localul amenajat pentru primărie, Căminul Cultural reparat capital, Şcoala şi grădiniţa la Traian, asfaltări parţiale în Bivolari, Tabăra şi  Soloneţ. Taluzat şi aşternut pietriş pe uliţele satelor.  Dotări cu calculatoare, mijloace  auto pt. pompieri,SMURD, şi pentru transport elevi. Aduce  PECO în Bivolari. Din anul  2016 extinderea asfaltării pe ulițele satului Bivolari.    

Din punct de vedere tehnic, administrativ și fiscal, primăriile au servite de personal competent, care și-au adus aportul la activitatea primăriei.   Lista  cu notarii şi secretarii primăriei

Turculeţ C-tin     Secretar                          1886*

Curcudel C. Ghe.   Notar                   1890* – 1893*       

Tulbure Mihai        Notar                   1895*        

Gheorghiu D-tru     Notar                  1917*                                                                   

Grigoriu Ghe.         Notar                   1925*

Sandovici Ioan        Notar                  1928*

Munteanu Ioan        Notar                  1922, 1931*

Munteanu I.Alex. Notar şi perceptor  …

Tăutu Ghe.              Notar                   1936-1944

Bădărău Pavel      Secretar                  1936-1944

Albişteanu Vasile   Notar                    1945-1950   

Anghel Ghe.Secretar+referent             1930-1965

Bunduc Petru     Secretar                     1956-1971

Apostol C-tin  Secretar şi notar           1972-2011

Cibotaru Lucreţia Notar delegat          2011-  

Notă: Unele date din tabel sunt aproximative.        

Cu asteric* consemnat în documente în anul respectiv.    

  SATUL   TABĂRA

Sat de rangul 4 (din 10). Coordonatele geografice :  N-47,33  şi  S-27,24

Aşezarea: Pe axul șoselei  DN24C, la 7 km Nord de centrul comunei, cel mai nordic punct al județului Iași.  Vecini:  La Est Republica Moldova satul Chetriș, la Nord satul Bădărăi comuna Santa Mare județul Botoșani, la Vest comuna  Andrieșeni la 11 km. La Sud cu satul  Bivolari, reședința comunei, la 7 km.  

În decursul timpului, satul Tabăra a purtat mai multe nume: Oleşcani, Văcărăşti, Petrimăneşti, Româneşti, Tabăra Mănăstirei şi Silineşti (din gios).  

                                                                                                                                             1.Oleşcani     din     timpul     lui

Ştefan cel Mare, după numele

Oliuşca lui Petre Brae, sau Braevici, nora lui Iurie Brae, rămasă stăpâna satului, după decesul acestora. Oliuşca a lăsat și ea moştenire moșia, nepoatei sale de soră Marina căsătorită cu Nicoară Moţoc. Din secolul XVII s-a numit

Tabăra apoi din anul 1682 Tabăra Mănăstirei. Pe atunci, partea de sud a satului, care mai târziu s-a numit Silineşti, se numea Văcărăreşti, fiindcă acolo pășteau vacile satului  2. Numele Văcărăşti, apare în anul 1533, când Petru Rareş

întăreşte stăpân în Văcărăşti pe Vlad vornic  pârcălab de Hotin cu moştenirea de la tatăl său Toader Căliman iar în anul 1548 proprietatea este împărţită pe o mulţime de urmaşi moştenitori,

(unele nume există şi astăzi) între care:  copiii lui Vrânceanu spătar (1471-1473), a Dobrei, a Muşei, Neacşei, toţi nepoţii lui Toader Căliman: Luca, Anei, Dumitru, Gavril, Filip, Petrea Cârcă cu Gliga fratele lui, Catrina, Nastea, Parasca, Vasca, Maria, Stanca, Fedca şi alţii.

3. Petrimăneşti, după numele Petrimanu diac, fiul Mușei și nepotul lui Toader Căliman, teren și de la soţia Sofiica, fiica Marenei Moţoc.    
4. Numele Româneşti, după cel al vornicului Roman Bilăi „unde a fost jude, în Petrimăneşti pe Prut” când, în anul 1548 a cumpărat moşia de la moştenitorii lui Vlad vornic și Toader Căliman. Vornicul  Roman Bilăi a avut pe Sinclitichia soţie cu fiul Ionaşcu Cujbă căsătorit cu Ileana Moţoc. Pană cămăraş deţinea şi el în anul 1617 teren şi bălţi cu peşte  “În Pădure” cumpărate de la Gligorcea Cârcu, nepotul lui Toader Căliman^[42].

           La 1 martie 1604, Prodan cumpără pe 100 de galbeni, parte din moşie, pe care fii săi moştenitori, Ghiorghiaş şi Aftenie o vinde la 15.1.1643 lui Gligorie Budacul zis „Gligorie din Tabăra” pe 20 lei de argint.  Acesta o va vinde mai departe la 16.12.1682  mănăstirei  Cetăţuia  tot pe 20 lei argint.  Altă parte de moşie unde a fost stăpân vornicul Ion Moţoc, a revenit fiului său Nicoară Moțoc cu soția Marina, pomeniți mai sus.

    Vornicul Ion Moțoc prezent în sfatul mai multor domni, a fost decapitat de Alx. Lăpuşneanu în mai 1564 pentru ”hiclnie”  fapte care a făcut pe Costache Negruzzi, să scrie prima nuvelă din  literatura noastră intitulată,  ,,Alexandru Lăpușneanu,, dramatizată și ca piesă de teatru.  

    Alt fost stăpân al satului Tabăra (1548), vornicul Roman Bilăi care, în iunie 1574 l-a părăsit  pe Ion Vodă Viteazul în luptele cu turcii, trecând de partea lui Petru Șchiopu, care a venit cu turcii și i-a luat domnia dar și capul viteazului domn.        

     La 9 iunie 1624, Domnul Radu Mihnea întăreşte pe Ionaşco Cujbă, vornic de poartă, cu moştenirea lui  Moţoc, urmare a judecăţii cu Marina (cumnată), jupâneasa lui Nicoară Moţoc.   

5.Numele Tabăra s-a impus în perioada domniilor Movileştilor, care, înrudindu-se cu marii demnitari ai Poloniei, aceştia interveneau mereu cu trupe şi lupte în Moldova în sprijinul lor.

     Ei au fost interesaţi să amenajeze aici o tabără întărită ca bază de plecare, de susţinere a trupelor şi de apărare în caz de pericol. În acest scop, au săpat un şanţ cu un val mare de pământ în faţa satului de la un mal, la celălalt al Prutului, care a rezistat 300 de ani. (în foto șanțul de la Țuțora).   În anul 1885, şanţul avea încă adâncimea de 12 palme (3,36 m).  Se spune că la 1821 o parte a eteriştilor s-au folosit de această “zamcă” scăpând de măcelul de la Stânca Roznovanu şi Sculeni.  În această perioadă oștile poloneze au mai amenajat încă două asemenea tabere de luptă; una la Suceava la mănăstirea Arme-

nească ,,Zamca,, și alta la Țuțora lângă Iași pe Prut, de care s-au folosit  în luptele din 1595 şi 1620 (în fotografia alăturată).

        La 27 mai 1595, când Ieremia Movilă, în drum spre cucerirea tronului Moldovei, alături de ginerele  său Jan Zamoyski,  hatmanul Poloniei,  în fruntea oştilor poloneze, profitând de faptul că Ştefan Răzvan plecase în Ardeal în sprijinul lui Mihai Viteazul, s-au oprit aici pe moşia familiei Moţoc, unde Zamoyski l-a proclamat pe Ieremia Movilă domn al Moldovei aici în Tabăra, apoi oştile s-au îndreptat spre Iaşi.  Oastea era formată din 2300 pedeștri (infanterie) şi 5000 cavalerie.

     Când Ştefan Răzvan revine la Iaşi cu tătarii să-şi reia domnia cu lupte în septembrie 1595, trupele poloneze se întorc iarăşi la Ţuţora să-i apere scaunul lui Ieremia Movilă abia luat. Atunci pe 6 octombrie 1595, Zamoyski construieşte tabăra de la Ţuţora, care s-a dovedit salvatoare în acele lupte cu tătarii lui Răzvan.  În luna mai 1600, din nou trece Ieremia Movilă prin Tabăra, fugind de Mihai Viteazul, să-și găsească scăpare la cetatea Hotinului.  Atunci pe 27 mai Mihai Viteazul ține Sinodul  de la Iași cu boierii și clerul rămas, declarându-se:,Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”, înfăptuind prima unire a României Mari. Statuia ecvestră ridicată în Copou, marchează locul prin care Mihai Viteazul a intrat în târgul Ieșilor, capitala Moldovei, unde noua sa pecete era deja pregătită.

Statuia ecvestră ridicată în Copou, marchează locul prin care Mihai Viteazul a

intrat în târgul Ieșilor, capitala Moldovei, unde noua sa pecetea  unirii celor trei era deja pregătită.

      Se crede că acea tabără de la noi, cu valul mare de pământ s-a refăcut şi în vara anului 1612, când  Ştefan Tomşa primind de la turci firman de domnie a venit în Moldova să-i ia domnia lui C-tin Movilă. Acesta cu  ceva oaste poloneză şi cu Potoţki cumnatul său, au plecat din Tabăra pe Prut iar Ştefan Tomşa care se afla cu tătarii la Popricani observându-i, a coborât dând luptele la Cornul Lui Sas (Vladomira ) în iulie 1612, unde i-a bătut rău  pe polonezi iar C-tin Movilă luat prizonier s-a înecat  în Nipru.   Au căzut atunci boieri mari precum logofătul Vasile Stroici, Balica hatmanul, Miron stolnicul şi Constantin Chiriţă postelnicul, unchiul domnului pe care îl şi miluise cu moşie la Siliştioara (Buruieneşti).  Tragedia a fost posibilă fiindcă au părăsit „ zamca” din Tabăra, plecând spre Iaşi pe lângă malul Prutului şi au fost surprinşi şi nimiciţi de oastea lui Tomşa.^[43]     De la această dată, oştile poloneze au bătut mereu acest drum al Hotinului iar şanţul  săpat de ei a fost menținut de moșier și chiar de localnici sute de ani.    În timpul domniei lui Vasile Lupu, numele satului Tabăra şi vestiţii săi călăraşi de Tabăra, devin binecunoscuţi. ”.  

6.Tabăra Mănăstirei, a  fost numele purtat  182 de ani, cât a fost proprietatea Mănăstirei Cetățuia și închinată Bisericii Sfântului Mormânt  din Ierusalim (1682-1864).      În anul 1682, domnul Moldovei,  Constantin Duca, care a ctitorit Mănăstirea Cetăţuia, îi donează moşia şi satul Tabăra, pe care le-a cumpărat de la Gligorie Budacul, zis „Gligorie din Tabăra”.

În foto-facsimil: Porunca domnului Ghe. Duca pentru a întări dreptul Mănăstirei Cetățuia starețului Macarie și trimisului său, pentru  strângerea pâinii și fânului cuvenit de pe moșia Tabăra mănăstirei, întrucât fiul și ginerele lui Budacu uzurpau venitul cuvenit mănăstirei chiar dacă era vândută.    Prin legea lui Cuza din 1864, moşia trece în proprietatea statului şi o vinde lui Ion Pavly, pe care o moștenește apoi fiul său Constantin, de la  care s-au făcut  următoarele împroprietăriri ale ţăranilor, din anii 1864, 1881 și 1922.  La recensământul rus din 1772, Tabăra era cel mai mare sat din plasa Turia. Atunci satul avea staţie de poştă pe Drumul Hotinului şi „podu umblătoriu” pe Prut, lângă Bădărăi iar toţi cei 74 bărbaţi din sat serveau poşta  (soderjati pocitu), ca poştaşi călări – vestiţii „Călăraşi de Tabăra” – ducând cu viteză scrisorile între Iaşi şi Hotin, sau între staţiile de poştă vecine.  Numărul necesar de 100 de călăraşi se completa din satele Bădărăi şi Buruieneşti de unde proveneau și cei mai mulți căpitani și polcovnici, comandanții călărașilor.  În timpul lui Ştefan cel Mare, aceşti călăraşi făceau parte din a treia armată a Moldovei.  Staţia de poştă Tabăra (pe dreapta Prutului ) apare şi în „Condica de Menziluri a lui Scarlat Calimachi” din 1816. Timp de aproape 200 de ani tăbărănii au îndeplinit această misiune.

Ei aveau o organizare semi-militară, care în timp de pace aveau misi-

unea de poştaşi călări, iar în timp de război, erau primii care participau la luptele de apărare a ţării. Ca ostaşi, constituiau o formaţiune de 100 de oameni, echivalentul unei companii de astăzi. Turcii numeau această formaţiune „buluc” iar „baş buluc” era şeful de buluc. Erau comandaţi de un căpitan sau sotnic (fiindcă comanda 100 de oameni) iar pe cale ierarhică – de un „serdar” şi mai sus de boierii hatmani, care aveau moşiile în zona noastră şi sub comanda cărora plecau la luptă. Căpitanul sau sotnicul era şeful nemijlocit, atât al călăraşilor, cât şi şeful poştei şi al podului plutitor pe Prut. Se conosc renumiţii căpitani Patraşcu Bădărău, apoi  Stoica Toader urmat de fiul său Gheorghe, şi polcovnicul Ştefan Buruiană, care în 1756 era declarat „chihae de călăraşi”. Serdarii aveau mai ales misiunea să asigure paza de margine (frontiera) și a trecătorilor ţinutului Prut.

 Între aceştia, întâlnim pe  serdarul Tudur Manole Blanarul, sau Manolache Tudur (Tudorache), posesorul  moşiei Rediul Blanarului, serdarul Burghelea Costache  din Bădărăi, de asemenea arendaş a mai multor moşii locale. Ultimul serdar a fost Constantin Stroia, care este cunoscut ca primul subprefect al Plăşii Ocolului Turia (1856-1863).   Între hatmanii mai vechi, întâlnim pe Vasile Razul (în 1759 şi 1776), apoi  fiul Iancu Razul (1803), arendaşii moşiei Cornul Negru, hatmanul Iancu Razul fiind şi şeful poştei din Moldova. Ultimul  hatman  a fost Iordache Ghica, decedat în anul 1835, proprietarul moşiei Cornul Negru-Bivolari. 

       Poşta se afla în nordul satului Tabăra, lângă hotarul  cu satul Bădărăi, unde şi acuma terenul acesta poartă numele Poşta sau „La Poştă”. Prima activitate de poştă aici, este consemnată de solia lui  Woiciech Miastkowski, trimis de regele Poloniei Vladislav IV, care,  duminică  3 martie  1640, notează: „ În  satul Tabăra pe Prut mi s-a dat o scrisoare de la domn, (Vasile Lupu) în care îmi scrie că mă aşteaptă cu plăcere”.^[44]  

       După cum se vede, numele Tabăra a fost dat de călătorii străini (după ce au văzut „Zamca”) şi nu de localnici, care l-au numit după cel al numeroşilor săi stăpâni: Oleşcani, Petrimăneşti, Romăneşti, sau Bahrineşti.  

       La 23 martie 1636,  solia condusă de George Crasinski este prima care numeşte satul cu numele Tabăra. „De la Ştefăneşti, cu două ceasuri înainte de a se face ziuă, am pornit străbătând o câmpie veselă şi frumoasă şi după trei  mile de drum am mâncat pe Prut în satul Tabăra. În jur se văd in magna circumferinţia valuri mari săpate de la un mal la celălalt al râului care formează un cot. Se vede că a fost în acest loc multă oştire şi tabără de la care îşi ia satul numele”.  Secretarul soliei mai spune că a văzut, ”prin curţile ţăranilor, ghiulele de tun cât capul şi chiar mai mari.”⁷⁴  „Şi dacă au avut menzil, călăraşii de Tabăra au zis  că le trebuie şi pod peste apa Prutului”.

Domnul Moldovei  Nicolae Mavrocordat a aprobat şi în anul 1710 au construit podul plutitoriu. Însă stareţul mănăstirei Cetăţuia a ridicat pretenţii, că fiind instalat pe moşia mănăstirei, trebuie

să încaseze şi mănăstirea jumătate din venitul podului.

      Mereu au fost discuţii cu această problemă între aceste două părţi şi de fiecare dată, d-l Moldovei intervenea pentru a face dreptate.   Însă dreptatea se strica foarte uşor.        S-a întâmplat că au mutat călăraşii podul de pe moşia mănăstirei, pe moşia Bădărăi pentru ca venitul întreg să le rămână lor. Dar scandalul  a fost şi mai mare, încât au dus călăraşii podul înapoi pe vechiul loc de la Tabăra.  

 Atunci căpitanul calaraşilor a fost însărcinat să răspundă de buna funcţionare atât a poştei cât şi a podului, stabilind categoriile de persoane scutite şi cele care trebuie să plătească „brudina” pentru trecerea apei cu podul. Ba au pus şi turcii un „beşliu” să supravegheze podul. (Vezi hrisoavele  la anexe).

  Imaginea alăturată este litografia lui August Raffet „Poştă din Moldova în 1837”, făcută când a trecut pe aici, în drum spre Rusia, însoţind o delegaţie de cercetători geologi francezi.   Albumul lui mai conţine alt desen numit „Vama din Sculeni”care este un ocol cu gard înalt.  În imaginea noastră se pot vedea, clădirile poştei, două diligenţe cu pasageri şi o mulţime de cai. Ce nu se poate vedea, sunt magaziile sbuterane căptușite cu pereți groși de cărămidă, din a căror demolare s-a construit în anul 1930, clădirea de la poarta școlii Tabăra, primar fiind D-tru Isac. În anul 1816  Poşta Moldovei dispunea pe drumul de pe dreapta Prutului de 6800 de cai de poştă . Mulţi călători străini amintesc de trecerea lor pe aici, de „zamca”^[45]  de la Tabăra, de „podul plutitoriu” de menzilul şi poşta călare cu vestiţii săi „călăraşi de Tabăra” care pe timp de pace duceau cu viteză veştile între Iaşi şi Hotin sau intre staţiile de poştă vecine, iar în timp de război, erau primii care luau suliţa, buzduganul sau sabia, avântându-se în luptă, în frunte cu căpitanul și serdarul lor.   Pe acest drum, trecând prin Tabăra şi  Ştefăneşti  apoi peste Prut, pe valea Ciuhurului, spre Otaci-Movilău, şi-a retras armata, la 16 iulie 1711, împăratul Rusiei Petru I, însoţit de domnul Dimitrie Cantemir cu curtea sa, după înfrângerea de la Stănileşti.  

         Din mulţimea de călători care au consemnat trecerea lor prin satul Tabăra, pomenim şi pe contele polonez  Potocki, în drumul său către Constantinopol, în octombrie 1759.

        Venind de la Hotin, prin Ştefăneşti, „este întâmpinat la Tabăra de hatman, cu peste 200 de soldaţi, ca şi de postelnic şi primul secretar al domnului.   După ceremonia de bun venit, boierii se întorc (seara din Tabăra) cu făclii spre Iaşi. 

       La 13 octombrie 1759 (a doua zi) apar trupele moldoveneşti. Secretarul aduce o caretă cu şase cai, oferind pentru caretă 12 cai aleşi.      Apoi alaiul se formează astfel: căpitanul de dărăbani cu 100 de „ruşi” ai lui, baş-ceauşul cu 100 de seimeni, baş-bulucbaşa cu 100 de ulani (germani), căpitanul de vânători cu cei 100 ai lui, căpitanul de tunari cu alţi 100, aga cu 100 de albanezi, doi căpitani cu 200 de străjeri, căpitanul de gardă, (mareşalul curţii), cu secretarul domnului şi boierii; apoi careta principală, purtând pe sol, cu 12 cihodari, 6 peici şi 6 haiduci ai oaspetelui. Muzicile cântă, lumea se adună şi astfel ambasadorul este dus la gazda lui Cantacuzino, care va primi mai târziu un inel cu briliante.”⁷⁶    Să amintim că o asemenea numeroasă solie aflată în trecere prin Moldova, putea să dureze şi 2 săptămâni până la Galaţi. Pe tot acest timp cheltuielile cu masa şi casa (conăcitul), trebuiau suportate de satele aflate în cale iar mai târziu şi de statul moldovean.   La soliile mici se asigura şi transportul  cu  căruţa poştei sau poştalionul. Avem consemnări pozitive de la aceştia care spun: “noaptea am dormit în satul Tabăra având case bune” ca şi de bogăţia în peşte şi vânat.  Apoi că porcii cresc în turme în număr  mare , hrănindu-se cu jir, păscând iarbă şi scormonind prin băltoace.  Despre căruţa poştei avem multe impresii, demne de laudă pentru acei călăreţi ai poştei moldovene, din care făceau parte toți bărbații din sat.

      După cum se poate vedea pe harta de mai jos, cele două drumuri pe ambele  maluri ale Prutului  începeau din nord, din Lipcani, până la Galaţi. Mai circulat era cel de pe partea dreaptă unde este marcat şi satul Tabăra, ca localitate importantă pentru acele timpuri.^[46]  

        Pe valea Prutului se circula în dublu sens între Hotin şi sudul Moldovei ori Constantinopol. Din Hotin, trecând Nistrul dinspre Cameniţa pe un pod fix de lemn, construit la 1672 de domnul Grigore Ghica Vodă, porneau mai multe drumuri până în valea Prutului, unde se circula spre Iaşi. Când egumenul mânăstirei Cetăţuia prezintă D-lui Moldovei,C-tin Nicolae Mavrocordat, primul act de stăpânire al podului de la Tabăra, acesta era din anul 1710, semnalat şi la 8 februarie 1742.^[47]     

 Pe harta secolului XVIII autor Vasile Băican,este marcat și satul TABĂRA, localitate importantă pe acele timpuri.                                                          

 Stampila  pe care scrie cu litere chirilice:  ” Satul Tabăra şi Burueneşti Ţinutul Eşi 1855″

Fiindcă toți bărbații făceau parte din formațiunea de ,,Calarașii de Tabăra”  ca poștași călare în timp de pace și ostași de cavalerie în timp de război, erau scutiți

de lucrul de clacă pe moșia mănăstirei. Aceasta era nevoită să aducă lucrători din alte sate. Harta in anul 1824 și explicațiile ei ne lămuresc acest lucru. O mică parte din moșie era rezervată ca „ loc de hrană “ pentru săteni. Mai târziu moșia era licitată boierilor arendași pe câte 3 ani.  

In partea de sud a satului cu numele vechi Văcărăşti, după anul 1700 au început să se așeze  foștii răzeși din satul Seliște (Siliștioara) acum Buruienești. Răzeșii intrați în nevoi, își vindeau partea lor de răzeșie, și devenind clăcași părăseau satul de răzeși așeazâdu-se aici, formînd satul de clăcași Silineşti. De satul Tabăra erau despărţiți de o singură uliță, vizibil pe harta foto de la prima pagină.  

        Satul Tabăra a fost cel mai mare sat din cele 30 ale ocolului Turia. În 1772 satul avea 82 de familii cu 2 preoți și 5 vădane, dar niciun bătrân, fiindcă mulți cădeau de tineri la datorie.    Populația satului Tabăra a fost mai mare decât cea din Bivolari și Cornul Negru, până la inființarea târgului.  În anul 1832 Tabăra avea 163 gospodării, iar Bivolarii 134.      

Situația se schimbă în anul 1845, după înființarea

târgului (1843) când satul Tabăra avea 113 iar Bivolarii 154. Atunci  mulți săteni din Tabăra și alte sate s-au mutat în  

FOTO: Harta moșiei Tabăra a lui Ion Pavli  în anul 1888 și nota cu descrierea  suprafețelor în fălci și hectare.

În anul 1888 moșia Tabăra era de 1495 ha din care moșierul avea 1123 ha  iar sătenii 372 ha (Țarna) acordată în 1865 de Cuza Vodă.   Următoarele împropietăriri au avut loc în anii 1881, 1922 și 1945.

        Până la Alx.Ioan Cuza, recenzarea liuzilor se făcea mai ales pentru evidențele fiscale, când satele trebuiau să aibă singure sau împreună cel puțin 50 de case. Astfel, satul Tabăra prelua și satele Bădărăi (Iugani) și Buruienești (Siliștioara), care erau mai mici.  

        În acest fel, au reușit să-și facă de două ori comuna lor: în anii 1865 -1871 comuna Bădărăi, primar Andrei Bădărău, iar în anii 1926 – 1929, comuna Tabăra cu aceleași sate cu primarii: Ifrosă D-tru și Vasile Săndulescu. Fiindcă comuna Bădărăi nu avea  bază materială iar la Tabăra nici  competențe în conducere, au fost desființate. Pentru aceasta au fost preluate de fiecare dată de comuna Bivolari.

       Chiar dacă satul Tabăra asigura cel mai mare număr de poștați călăreți, și mulți eroi căzuți în lupte, căpitanii acestora erau dintre răzeșii din satele mici Iugani (Bădărăi) și apoi din Siliștioara (Buruienești), fiindcă aceștia știau carte.    Dovadă că din rândul acestora, s-au ridicat mulți intelectuali de mare valoare.

 În anul 1968 satul Silineşti este încorporat satului Tabăra cu care făcea corp comun.  

Prima școală în satul Tabăra a luat ființă în anul 1871 în local închiriat.  La ea învățau și copiii din satele Bădărăi și Buruienești. A funcționat în local închiriat până la 1 octombrie anul 1895, când s-a dat în funcțiune primul localul construit ca donație, faptă creștinească  a subprefectului plasei Turia, Anastasie Barbu (în fotografia alăturată). Clădirea care avea sală de clasă, cancelarie și locuință pentru diriginte, funcționează și acum.  Redăm un fragament din actul de predare-primire al primului local de școală din satul Tabăra: “Pre-

script verbal de primirea pe seamă școala Tabăra comuna Bivlari, localul pentru şcoală donaţiune construită  de către dl. Anastasie Barbu subprefectul plasei Turia cu propriile sale cheltuieli şi dăruit Ministerului. Au participat; Veniamin Costache subrefetul plasei Stavnic,(delegatul de minister) dirigintele şcolii Nicolae Râpeanu, primarul Grigore Vrânceanu, preoţii: Ştefan Ţaicu 

(Tabăra) şi Ghe. Vrânceanu (Bivolari). S-a predat cu inventar localul şcolii”.^[48]  

 În fotografia alăturată, subprefectul plasei Turia Anastasie Barbu în anul 1895.  A lucrat aici  între anii 1892-1905. 

              Este adevărat, că bărbații din Tabăra au unele trăsături care îi deosebesc de cei din celelalte sate. Ei sunt mai curajoși, mai hotărâți, buni gospodari, uniți în acțiuni și luptători pentru dreptate, moștenire de la strămoșii lor de luptători, vestiții “Calarași de Tabăra”. 

Să amintim că ei au fost fermentul răscoalei de la 1907 din târgul Bivolari şi singurii care au venit în târg la 3 martie 1907, organizaţi şi cu scop determinat: să nu mai fie furaţi la măsurătoare şi să li se reducă preţul arendării pământului. Ei aveau și conducători în fruntea lor pe cei doi căpitani, numiți de ei: Manole Săndulescu pentru satul Tabăra 

 şi Vasile Căliman (în fotografie) pentru satul Silineşti. Învățătorul lor din

sat Nicolae Râpeanu, le citea broșurile despre  “Chestia Țărănească” a lui Spiru Haret și „Către  Țărani” de Vasile Cogălniceanu.  Numai cu câteva  luni în urmă, în august 1906, Ioan Neagu s-a dus la prefectul Iașului să reclame cum este furată munca țăranilor de către vătaful și arendașul moșiei Tabăra. Mergea vorba pe atunci că plata vătafului se afla în vârful prăjinei cu care măsura terenul.  În primăvara anului  1942, pentru a nu mai fi înșelați la măsurătoare,  Ștefan Postolache, Colţa, Chișcă și alți țărani au intrat cu plugurile pe terenul arendașului măsurănd-și singuri pământul. Pentru aceasta  au fost acționați în judecată, pentru încălcarea proprietăţii, însă apropierea frontului a pus capăt procesului.  În primăvara și vara anului 1944, sub ocupația armatei sovietice, au făcut munci și transporturi, li s-au luat vite, oi și cai fără nici o plată.  Pe toloaca satului s-a instalat un aerodrom cu avioane de bombardament a căror amplasamente le-au săpat fetele din sat și băieții de sub 15 ani, și bătrânii rămași în  sat.   Au trecut prin perioadele grele: de secetă în 1946, foametea din 1947, perioada cotelor obligatorii către stat începând din anul 1948 şi terminând cu perioada colectivizării finalizată în anul 1962.  Pamfil Archip, pentru că n-a predat la cotă 16 kg de ceapă, a fost condamnat la 8 ani de puşcărie. Pentru comunişti, un an de puşcărie pentru un om valora  două  kg de ceapă !?. Ghiță Macovei a făcut pușcărie fiindcă era chiabur și avea cazan de țuică.   

      Tăbărănii au fost cel mai greu de lămurit să se înscrie în colectivă.  Când vedeau echipa de lămurire  venită  în sat,  se ascundeau și încuiau ușile. Politrucii de la comună apelau  până și la preotul din sat C-tin Căliman să intervină în cazurile mai grele.

Ultima gospodărie colectivă din comună numită „23August” Silineşti-Tabăra, a luat fiinţă în vara anului 1958,  preşedinte Ioan Croitoru. A fost bogată de la început, cu 125 familii şi o suprafaţă de 323 ha.teren arabil.   Zootehnie din prima zi  prin aportul sătenilor s-au adunat: taurine 71, porcine 75,  păsări 725,  şi 12 familii de albine.

Gospodăria a funcţionat separat un număr de ani şi apoi, pentru o mai mare eficienţă economică, s-a hotărât unificarea ei cu denumirea de C.A.P. – Cooperativa Agricolă de Producţie Bivolari.  C.A.P.Tabăra s-a unificat cu C.A.P.Bivolari în trimestrul I 1966 iar C.A.P. Soloneţ în trim. I 1962, formând o unitate cu un  puternic potenţial uman şi economic, care în anii următori a confirmat acest adevăr. În anul 1962, au intrat în CAP și ultimii săteni din Tabăra, care se opuneau intrării în colectivă. Nemulțumiți de faptul că producția de grâu era transportată la magaziile statului, iar lor nu li se spunea nimic, Ojog Artur, în fruntea unui grup de bărbați, au intrat în biroului președintelui, au rupt firul telefonului și luându-l de gât, l-au intrebat unde este grâul şi munca lor?. Vestea a ajuns instantaneu la președintele raionului, dar și la Bivolari, declanșând și aici revolta. La Bivolari lumea negăsindu-l pe președinte C.A.P.- lui, care se ascunsese, l-au sechestrat în școală, pe președintele raionului Iași,Gheorghe Zaharia  ( care tocmai sosise) înghesuindu-l într-un colț de clasă, unde femeile îl înțepau cu agrafe și cu ace în timp ce îl întrebau unde este grâul și munca lor.

          După aceasta s-au luat măsuri cu cercetări și arestări. Numai capul Ojog Artur nu a putut fi arestat. După o săptămână de stat pe câmp, (timp în care maşina miliţiei îl aştepta la poarta casei  zi si noapte) şi-a luat buletinul, bani de drum, o sacoşă de ştiuleţi şi a plecat la București la Gheorghiu-Dej, să reclame nedreptățile ce se fac cu munca și avutul lor cu care au intrat în colectivă. El povestea scena, cum aşteptând audienţa pe holul guvernului şi ronţăind dintr-un ştiulete crud de porumb, a fost observat în trecere de Ceauşescu care l-a introdus în cabinetul lui Gheorghiu-Dej, șeful statului la acea dată. Și a reușit, să stea de vorbă cu Dej, fără  să i se intâmple ceva rău. Ba a fost bărbierit, îmbăiat și adus cu mașina securităţii la Miliția Regiunei Iaşi, care l-a pus în libertate, după ce a dat o declarație.  Cercetările au fost continuate  apoi de Miliţia Raionului Iaşi timp de o lună de zile, pentru toţi participanţii din Tabăra şi Bivolari, unde s-au ales cu ameninţări şi amenzi.  Tăbărănii au lucrat de zor şi la C.A.P. : la ferma de 10000 de porci, la vie, la livadă, la grădină ca şi la cultura mare, dovedind că cine a fot gospodar înainte de colectivizare, a fost şi după aceia. În anul 1968 satul Tabăra încorporează şi satul Silineşti cu care făceau corp comun.

Acum majoritatea sătenilor dau terenul arabil în arendă, la fermele  din cadrul G.A.L. (Grupul de Acţiune Locală) care dispun de tehnică de nivel European și așteaptă toamna să li se aducă acasă plata pentru terenul arendat: grâu, porumb, cartofi, ulei, zahăr sau bani.  

 În sat au fermă de roşii hidroponice, iar în viitor, ardei şi castraveţi, cu material biologic și tehnologie adusă din Uniunea Europeană. Ferma de legume proiectată să ajungă la 3 ha de seră, asigură o producție de 300 tone la ha.cu un ciclu de producție de 11 luni. Plantarea în februarie și recoltarea aprilie–decembrie și chiar ianuarie.

 În foto:. Inginerul economist specializat în Spania, Cristian Ghiga, în seră ca într-o sală de chirurgie.. 

În câmp s-a reinstalat irigaţia cu apă din Prut.  Între culturile din câmp se află porumbul pentru sămânţă, care anual asigură necesarul pentru o suprafaţă de 400.000 ha. ATENȚIE  MARE  la legătura cu firma americană Monsanto cunsocută că produce și folosește ingrășământul foliar și ierbicidul cancerigen cu glifosat care secătuiesc pământul otrăvind solul și prin el apa freatică și chiar

recolta pe care o consumă oamenii și animalele. Pământul se află în mare suferință, fiindcă nu mai este hrănit cu îngrășământ natural, gunoi de grajd sau biomasă.   Ori, se știe încă din Biblie și Vechiul Testament, că după 6 ani de exploatare cu recolte, al 7–lea an pământul era lăsat pârloagă, pentru a se reface.   Cu toate progresele din lumea satului nostru, populaţia este în continuă scădere şi îmbătrânire, locurile de muncă sunt puţine şi mult tineret caută de lucru în afara ţării.   

           Uliţele satului se asfaltează, există rețea de apă curentă, condiţiile de viaţă sunt mai bune, lumea satului este într-o schimbare rapidă spre modernizare,  încât la această oră putem spune că satul nu mai are ţărani tradiţionali.  Se construiesc vile elegante, păcat însă că unele case sunt părăsite.

BISERICA    SATULUI  TABĂRA

Întradevăr, înaintea apariției școlii, biserica a fost prima prezentă în viața satului Tabăra. Prima informație  o avem din anul 1682, când D-l Moldovei Gheorghe Duca,  după cumpărarea satului și moșiei Tabăra pentru Mănănăstirea Cetăţuia, porunceşte vătămanilor şi sătenilor, „să asculte de învăţăturile vornicelului Atanasie, trimis de stareţul Macarie  pentru treburile mănăstirei şi să strângă  pâinea şi fânul mănăstirei, iar de nu-l vor asculta, să aibe a-i certa (a-i bate) şi să-i puie în butuci”.^[49]

Bisrica din Tabăra cu hramul Sf. Ierarh Nicolae apare în documente începând din 1820 În anul 1772 – 2  preoţi sunt prezenți la recesământul rusesc ( fără precizarea numelui) 182o – 3 preoţi și 2 diaconi: Ioan, Ioniţă şi Grigore preoți iar Irimia şi Toader – diaconi.

1832 – 3 preoţi și 2 diaconi: Ştefan și Vasile al pr. D-tru, pr.Ioan Pântea şi diacon Iordache 1838 – 2 preoţi:Gheorghe, pr. Ioniţă, dascălul  Andrei şi Alexandru fiul preotului  Ioniţă 1845 – 3 preoţi: Ioan, Gheorghe, și Ioniţă cu 2 dascăli:Tudorache (fiul pr.Ioniţă) şi Ioan (fiul   preotului Gheorghe).

 1873 –1910  Ştefan Ţaicu  şi dascălul Alexandru Lohan. Pentru perioade scurte: preotul  Costache Strugaru  a depus jurământul în 1872 – apoi mutat la Bivolari (1875) – preotul  Dumitru Moisiu ( numit la Tabăra a girat (delegat) la Bivolari între 1878-1880).  

 După  cum se poate observa, în acele timpuri preoții își făceau fiii preoți ,,prin prctică la locul de muncă,,.  Mai întâi dascăl, diacon și în final preot. Chiar dacă în anul 1803 s-a înființat la SocolaIași primul seminar ortodox din Moldova care a funcționat până în anul 1948, numărul absolveților fiind  mic nu acoperea necesarul. Din anul 1873, odată cu venirea preotului Ștefan Țaicu, la această biserică, nu  rezista  și alt preot iar dascălul Alx.Lohan îl reclama ierarhului, că acesta permanent îl persecuta și badjocorea. Preoții Costache Strugaru și Dumitru Moisiu mereu erau plimbați; când la biserica Tabăra, când la cea din Bivolari.  

 Fiind  prea  legat de starea materială, nu a putut suporta o pagubă și atunci s-a sinucis, tocmai când împreună cu credincișii hotărâseră  construirea  noii  bisericii, în anul 1910.                 Tabăra ca sat mănăstiresc avea doi preoţi poate şi călugări, chiar şi vornicelul satului era călugăr trimis special de mănăstire pentru treburile moşiei şi ale credincioşilor. Din recensământul rus din anul 1772, se poate vedea că toţi cei 74 bărbaţi erau calaraşi la poştă, (soderjati pocitu) iar Pătraşco Bădărău era sotnic (comanda 100 de calarași) şi căpitan de poştă.            În  urma pierderilor de oameni, efectivul se completa din satele Iugani (Bădărăi) şi Selişte (Buruieneşti). Din acelaşi recensământ se poate observa, că erau cinci bătrâne vădane, dar nici un bătrân. Deci bărbaţii se pierdeau în lupte de tineri.  

        Căpitanul Bădărău Patraşco mai avea o misiune privind banii de la „podul plutitoriu” peste

Prut pe care îi încasa şi împărţea cu Mănăstirea Cetăţuia. Spre sfârşitul vieţii, acest viteaz căpitan Bădărău Patraşco, locuia în Tabăra și ca mulţumire ce o datora Bunului Dumnezeu, pentru că printre cei foarte puţini care au ajuns la bătrâneţe şi înconjurat de o fiică şi patru feciori cu stare şi ştiutori de carte, a construit biserica de lemn din satul Tabăra, pe malul  Prutului prin anul 1774-1775. Şi ca darul său să fie complet s-a călugărit tot aici cu numele de PAISIE. Numai după doi ani bătrânul căpitan  şi-a dat duhul îmbrăţişând  trupul Sfintei Biserici pe care el a ctitorit-o. El care a fost  întemeietorul bisericii din Tabăra şi naşul satului Bădărăi, fiindcă până la el satul se numea IUGANI.

           Documentele spun că a fost înmormântat în cimitirul din curtea bisericii vechi, din Tabăra/unde era călugăr, însă acum crucea de mormânt cioplită în piatră se află lângă biserica veche din Bădărăi. Se pare că a fost mutat ulterior acolo cu tot cu oseminte de către rude.   Se pare că el şi-a cioplit crucea când încă trăia, dar urmaşii au uitat să-i scrie luna şi ziua.ⁱ            Ce repede aşterne timpul, uitarea şi nepăsarea peste lucruri care nu trebuiesc uitate niciodată, ci pomenite în vecii vecilor. Este vorba şi de locul unde a fost cimitirul şi biserica veche din satul Tabăra, care odată construită biserica nouă în anul 1912 şi cimitirul nou înfiinţat la toloacă, numai după 50 de ani în 1962, un localnic din Tabăra îmi spunea că acolo a fost un cimitir turcesc iar oamenii văzând scrisul chirilic, au zis că-i turcesc şi atunci au luat monumentele

şi crucile care erau din piatră, folosindu-le la fântâni şi temelii de case. Unii mi-au spus că cimitirul turcesc (groapa comună) este în pădurea Blănăreasa, pe care am reușit s-o localizez, ca fiind în pădure sub mal, la nord-vest de staţia veche de pompare și fântâna de lângă drum, însă acolo sunt înmormântați prizonierii turco-bulgari de la 1917 când au iernat aici cât și la Hârtopul Viei, în condiții foarte grele, majoritatea decedând.  Cât privește cimitirul creștin părăsit și dat uitării, doar în 50 de ani, cât de  mult ar fi folosit acuma şi câte am fi aflat, dacă s-ar fi păstrat acele  monumente din piatră. Şi totuşi părintele Dumitriu a salvat ce a mai găsit, câteva monumente din piatră cu scris chirilic pe care le-a aşezat lângă biserică.

 Acum circa 50 de ani am putut citi ce scrie pe ele și anume: „Grigore Pomârleanu  de 70 de ani  decedat la 16 dec.1861 -unul din capii bisericii”- fiindcă el cu banii lui a reparat biserica veche în anul 1857.     Pe un fragment de piatră scrie „monahia Ioan Ana”.  Pe crucea mare de piatră scrie „Lionti Toader 14 oct.1790”. Pe un altă piatră scrie „ Preuteasa Safta cu fiicele sale – 1815  ghenar (ianuarie) 27”.   

Părintele Dumitriu a salvat doar câteva monumente, dar nu şi osemintele. Ele au rămas acolo fără să le ştim locul, pentru a ne putea îndeplini datoria noastră de creştini.  

        Până la venirea preotului Vasilescu a existat o instabilitate și o fluctuație de preoți la parohia Tabăra. În  perioada 1910 – 1944 ca duhovnic  a fucționat Vasilescu Victor, care a condus lucrările de construire a bisericii noi, totul prin contribuția credincioșilor din sat.  

         De la cimitirul vechi, părintele Viorel Dumitriu a salvat și adus în curtea  bisericii noi, câteva cruci și monumente funerare, fiindcă sătenii necunoscând scrisul vechi chirilic ziceau că-i cimitir turcesc și le foloseau la construirea de fântâni și temelii de case. Ce păcat!   

         Pentru a repara câtuşi de puţin această greşeală, scriam cândva în ziarul ,,Viața Creștină” a parohiei Bivolari: “găsesc potrivit ca măcar pe locul unde s-a aflat Sfânta Masă din Sfântul Altar să înălţăm o Sfântă Cruce sau o Troiţă, unde să se poată aprinde o lumină spre slava Sfintei Treimi şi veşnica pomenire a sufletelor celor adormiţi și înmormântaţi acolo”, oferindu-mi disponibilitatea a contribui cu bani. Slavă Domnului că părintele Iulian a fost receptiv.  Din 1944 au slujit preoții:  Căliman  C-tin,  Viorel Dumitriu, Ioan  Popa şi Iulian Ancuţa în prezent. În vara anului 1984 în timpul părintelui Ioan Popa, un violent incendiu provocat de un scurt circuit, a distrus circa  60% din ea. Cu ajutorul credincioșilor din Tabăra și parohiile vecine, biserica a fost reparată în totalitate în același an. După Revoluție, părintele Iulian Ancuța cu ajutorul credincioșilor, a construit în anul 2004 în curtea bisericii o frumoasă  casă de prăznuire, și a ridicat o Sfîntă Cruce (în foto mai jos) pe locul unde a fost Sfântul Altar al bisericii vechi. Apoi în octombrie 2015 G.A.L.Valea Prutului și compania SemGrup au ridicat  în fața fermelor Tabăra lângă șosea, o frumoasă troiță din mozaic aurit, închinată Sfintei Fecioare Maria.

 Părintele Iulian Ancuța și cele două troițe noi din satul Tabăra.                           

SATUL  ŞI   BISERICA   SOLONEŢ       

 Satul Soloneţ, ea mărime este de rangul V. Coordonatele  geografice: N 47,30 și S 27,27    

Se află în sudul comunei, la 1 km de Bivolari, la hotar cu  Zaboloteni comuna Trifești.              În decursul timpului a purtat şi alte nume cum ar fi: Turce,

Tarcea,Tărcineni, Dorschinoieni,

Drujineni, sau Gura Soloneţului (în 1803)^[50]de regulă după numele moşiei sau moşierului. Încă din vechime, pe dealul din sud a existat odaia sau cătunul numit Eduţ, care acum face parte din satul Soloneţ.  Satul Soloneţ şi-a găsit un  fericit  loc de amplasare, “la Gura Soloneţului” cu faţa la soare, ferit de vînturi, pe valea pârâului cu acelaşi nume aproape de pădure şi de râul Prut, pe axul    drumului naţional DN 24 C – Iaşi-Ştefăneşti.

Botoşani sau Rădăuţi Prut. Această şosea, zisă Drumul Mare  în sec. XVIII -XIX se numea “Drumul Hotinului” fiind intens folosit de negustorii armeni, evrei şi solii polonezi şi apoi de turcii instalaţi după anul 1715 în Raiua Hotinului. Satul a luat numele pârâului pe care este aşezat. Pârâul a luat numele de la apa sălcie al acestuia, sărătură ce ieşea  din pământ la baza versanţilor la vale de Hârtoape mai ales primăvara, după topirea zăpezilor. Sarea în limba ucraianeană, numtă soli, era albă, cristalizată, într-un strat suficient de gros, pe care călcai ca pe zăpadă.    Aceasta se afla cu deosebire înfiltrată pe apa izvorului din Hârtoape în zona fostului “Iaz al lui Manole”sub versanutul estic, pe platoul căruia (Movila Hătmănesei) se afla teren sărăturat. Apa noilor iazuri a acoperit acum acele zone. Normal că salinitatea crescută a acestui pârău o strica şi pe celorlalate în care se vărsa. Trecătorii de orice fel de pe “Drumul Hotinului” sau “Drumul Mare” ca şi loclanicii  au numit acest pârâu Soloneţ ca şi avertizare celor însetaţi că apa este sărată şi deci nu este potabilă. În contrast cu apa bună de băut a pârâului Saha (Sacha) denumire  turcă  care însemnă saca sau sacaua de cărat apă.                                                       Mai întâi trebuie spus că în Moldova  sunt multe sate, moşii şi mai ales cursuri de apă cu acest nume. Cercetările prof. M.Costăchescu situiază Soloneţul din Bivolari judeţul Iaşi pe locul unu ca probabilitate, ca fiind cumpărătura lui Luca Arbore.  

Sunt şi alte indicii cum ar fi vecinătăţile,care ne conving că acesta este satul şi moşia Soloneţ cumpărată de portarul cetăţii Suceava LUCA ARBORE, de la Ştefan Cel Mare, în anul 1476, cu preţul de 1680 zloţi tătărăşti, sumă considerată mare pentru acele timpuri. 

El a fost interesat să cumpere moşia Soloneţ, fiindcă era în vecinătatea celorlalte moşii ale lui de la Spineni,(Draxineşti) şi aceasta cu cea de la Şipote, pe care o primise danie cu un an înainte de la Ştefan Cel Mare imediat după luptele victorioase de la Podul Înalt Vaslui din ianuarie 1475, ca preţ al vitejiei sale. Hrisovul a fost dat la curtea din  Iaşi, unde Ştefan a mai stat în supraveghere trei săptămâni, miluindu-l şi cu seliştea Şipotelui^[51]. 

Prin hrisovul emis la Hârlău la 17 ianuarie 1517,  Bogdan III, fiul lui Ştefan Cel Mare,care l-a păstrat pe Luca Arbore mai departe între boierii săi de frunte, îi confirmă pe mai departe dreptul de proprietate asupra Soloneţului. În plus, prin acelaşi hrisov, Luca Arbore mai cumpără de la Eremia, fiul Neagăi, nepotul lui Iuban Cel Bătrân pentru 100 de zloţi tătărăşti,« un sat peste Prut, (Călineşti-vecin cu Soloneţul) sub Dereni (Chetriş) unde a fost vătăman Căliman… »^[52] Astfel, şia adunat cele patru moşii vecine, ce ocupau o suprafaţă întinsă, de la Călineşti şi Soloneţ pe Prut, Spineni pe Jijia, până la Şipote pe Miletin.

Reşedinţa familiei şi-o stabileşte la Şipote unde construieşte biserica la 1507 şi curţile în anii 1518/1520. la moşia Şipote (târgul de mai târziu) şi nu la Soloneţ, din motive întemeiate, dacă ţinem cont şi de sarcinile sale de stat, ca şef al oştirii  Moldovei: să fie în apropierea curţilor domneşti de la Iaşi, de la Cotnari şi Hârlău şi respectiv  pe « Drumul Botoşanilor » de atunci, care făcea legătura mai directă cu cetatea Sucevei, vechea capitală a Moldovei.^[53] 

Tot pe aceste locuri şi-a găsit şi tragicul sfârşit viteazul portar al Sucevei şi fiii săi  Toader şi Nichita  la 23 aprilie 1523  cum zice Letopiseţul  Gr.Ureche « să-l fi aflat în viclenie, iar lucrul adevărat nu se ştie ».Au murit tăiaţi de Ştefăniţă vodă (fiul lui Bogdan III  nepotul lui Ştefan Cel Mare). Bătrânul Luca Arbore a fost ucis la curtea domnească din Hârlău iar cei doi feciori  Toader şi Nechita, la curtea lor din Şipote.^[54]+^[55].

Această biserică în anul 1700, a mai fost martoră la încă o mare nenorocire, când parte din populaţia din Şipote, speriată de năvălitorii turci, s-au încuiat înăuntru, iar păgânii au învelit biserica cu paie şi dându-i foc, au ars cu toţii înăuntru.  Biserica a fost refăcută abea la 1780 de călugării greci.⁸⁷       La 3 iulie 1575 Petru Şchiopul întăreşte urmaşilor lui Luca Arbore satele, moşiile şi morile pe moştenitori, iar Soloneţul l-a primit fiica lui, Odochia.                                  În anul următor la 5 decembrie 1576,  Odochia vinde lui Ion Golâi mare logofăt pentru 700 de zloţi tătărăşti,  « satul Draxineşti, pustiit de tătari, ce se numeşte Spineni  pe Jijia, cu mori, după hotarul vechi » . Satul Spineni cu mori pe Jijia, cu care ne învecinăm, îl obţinuse anterior Luca Arbore, de la altă Odochie, fiica lui Mihu şi nepoata Stanei în schimbul satului Dobârceni, cu scopul  de a-şi grupa pământul şi a-şi mări această moşie, de pe Prut până pe Miletin.  

            La 2 mai 1585 din nou Petru Şchiopul întăreşte urmaşilor lui  Luca  Arbore proprietăţile rămase moştenire şi din nou  Odochiei i se recunoaşte moştenirea, intre altele , satul Soloneţ cu moară, după hotarul vechi. Întradevăr, pe harta moşiei Tarce de la Gura Soloneţului din anul 1945, sunt marcate pe pârâul Soloneţ, două mori de apă cu iazurile lor.

           Înaine de 1786  moşia Soloneţ, (ca parte a moşiei Bradul mai târziu,Cornul NegruBivolari) era proprietatea Catrinei Roset. In anul 1786 îl găsim proprietar pe Tănasă Gosan, fost diac de visterie, mare judecător, mare ban şi în final căminar. O reclamaţie din 27 iulie 1786, a paharnicesei Casandra Fote, proprietara moşiei Zaboloteni,vecina lui dinspre sud, cum că «  hagi Tănasă bulgar, cumpărând moşiile vornicesei Catrinei Roset, care moşie merge alăture cu moşia  Trifeşti, moşie răzăşească, acel hagi, cu lăcomie a intrat în moşia Trifeşti^[56]. » Cât de adevărată este această  reclamaţie nu putem şti, în schimb am aflat că înainte de anul 1786 moşia Tarcea (Soloneţ) a fost proprietatea vornicesei Catrinei Ruset. În plus am mai aflat că Tănasă Gosan, noul proprietar, era un« hagiu » titlul pe care îl căpătau cei care vizitau locurile sfinte din Palestina. Acest Tănasă Giosan, ctitorul Bisericii cu hramul Sf. Prooroc Ilie din Soloneţ, „a mai construit şi o biserică pe Bucium pentru vierii de pe moşia ocolului Bucium, cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi Sfinţii Atanasie şi Chiril, terminată în anul 1814” şi care se poate vedea şi astăzi, pe deal la sud de Spitalul Socola^[57].           După cum vom vedea, a fost un om cu multă bunătate sufletească şi credinţă în D-zeu.  Fiindcă nu a făcut copii, a crescut  copiii altora: luând de suflet un băiat – Toma Boncan (Boncănel) şi două fete ; pe  Maria şi Ilincuţa.  Maria, fiind nepoată a soţiei, a înzestrat-o şi a măritat-o cu nepotul lui (de soră); Grigore Tufescu – comisul, fiul lui C-tin Tufescu paharnicul^[58].  Băiatul, Toma Boncan pentru că l-a crescut de mic, la rândul lui l-a servit fără nici o plată  până la vârsta de 30 de ani . « Şi peste toate aceste binefaceri, în anul 1820 termina o nouă biserică, zidită în satul Soloneţ, de lângă târguşorul Bivolarilor de pe malul Prutului », de unde se vede că Toma Boncan a condus lucrările de ridicare a bisericii din Soloneţ. Pentru toate acestea l-a învăţat carte, i-a dat pământ l-a însurat, sprijinindu-l să primească rangul de boier cu titlul de polcovnic (colonel)⁹¹.  

           Inscripţia în piatră din zidul clopotniţei deasupra  pridvorului, zice : « Acest sfântu locaşu, unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul Sfântului Prooroc Ilie, din temelie s-au zidit de d-lui Cămenariul Tănasie Gosan împreună cu soţia dumisale Rucsanda, cu toată cheltuiala şi osârdia dumilor sale, spre veşnica pomenire la 1820 ».  În partea de jos este inscripţionat şi numele lui Toma Boncan-polcovnic.  

           Se spune că biserica a fost ridicată după modelul şi de aceiaşi meşteri care au construit apoi şi biserica din satul vecin de peste  Prut, Drujineni, în Republica Moldova. Se mai zice că ambele au purtat cândva acelaşi nume Drujineni, în traducere din limba rusă, satul prieteniei. Aceste biserici, ca şi satele lor sunt două surori gemne, despărţite de valurile istoriei.  Este prima biserică din comună zidită din cărămidă pe fundaţie de piatră, ridicată direct din temelie. Grosimea zidurilor este de 1,10 m. iar acoperişul din tablă zincată. Planul general composit cu o sin-

gură navă ,naosul, are trei calote semisferice. Intrarea în biserică se face printr-un pridvor, construit ulterior. Clopotniţa în corpul bisericii, de formă pătrată cu patru deschideri, adăposteşte două clopote. Urcarea se face prin cafas, construit în totalitate din lemn. Următoarea încăpere,  altarul despărţit de naos prin catapeteazma executată în 1821, formată din trei rânduri de icoane. Icoanele din dreapta şi stânga uşilor împărăteşti a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, sunt pictate pe lemn. Picturile murale de pe calota sferică a bisericii îi reprezintă pe cei patru evanghelişti. Chiar dacă picturile sunt corect făcute, nu prezintă valori artistice de patrimoniu. Totuşi biserica în sine prin vechimea ei, este înscrisă   în  « Repertoriul monumentelor medievale din Moldova ».Biserica Sfântul Ilie din Soloneţ – Monument istoric. Eeste prima biserică din comuna Bivolari, cu pereţii din zidărie.      În 1828, trei ani înainte de a muri, Tănasă Gosan donează moşia şi biserica  nepotului său, Grigore Tufăscu care se  îngrijeşte să dăruiască bisericii, clopotul mare şi toate cărţile necesare pentru sfintele slujbe. Pe clopot scrie  «Grigore Tufescu cu ….. anul 1828 »^[59].  Pe alt clopot mai mic scrie  Emanoil anul 1854 » fiind vorba de Emanoil Missir,armean  arendaş de moşii în zonă.  Bătrânul ctitor Tănasă Giosan moare de « holeră neagră^[60] » la 1 mai 1831   şi este înmormântat la biserica Talpalari din Iaşi, fiindcă şi acolo a fost printre ctitorii acelei biserici în anul 1845, Grigore Tufescu dă mai departe moşia ginerelui său doctor Gheorghe Cuciureanu (agă)⁹⁴, medic şef a Epitropiei Sf.Spiridon care o arendează mai departe la diferite persoane, apoi  soţia  Maria Cuciureanu, supraveţuitoare, o predă  la  1864 la  prima împropietărire a ţăranilor, făcută de A. I.Cuza, iar partea rămasă de la împroprietărire o doneazEpitropiei Spitalului Sf. Spiridon Iaşi.    Dintre boierii arendaşi ai acestei moşii întâlnim pe :  poruşnicul Costache Burghele din Bădărăi în anii 1841-1843, căminarul Gheorghe Galeri în 1844-1846, Toma Cristea 1888-1892, apoi, unii evrei ca: Mendel, Segal Zanvel sau armeanul Manisali Vartirez (Manoli Vasile) şi mulţi alţii. Construcţia bisericii a fost un eveniment de seamă în viaţa satului. Primul  preot  paroh slujitor la această biserica Soloneţ a fost preotul Vasile, fiul preotului Tanasă şi care exista şi la recensământul din 1845  dar se ştie că după intrarea în folosinţă a bisericii noi din  Bivolari, au slujit mai mult preoţii de acolo.       

     La  primul recensământ oficial din anul 1820  sunt înregistate în satul Soloneţ 20 de familii, cam  70 – 80 suflete. Toţi lucrau la moşia şi curtea moşierului, astfel : 4 plugari, 5 haidăi (paznici), 2 pădurari, 2 slugi, 2 dârvari,(1 morar şi 1 rotar)1 prisacar, 1 bejenar (venetic), 1 chelar (magaziner), 1 canţilar (contabil), şi 1 jidov orândar la drum, cârciumar arendaş. Dintre familiile existente astăzi în comună se regăsesc nume ca : Anton, Mihalachi, Plugaru, Iacob, Prisacaru, Lungu, Rusu şi Axinte, nume luate şi de la ocupaţia lor. Biserica aflată în construcţie, încă nu avea slujitori.                                                 

         La recensământul din 1832 populaţia creşte la 36 familii din care primul preot (Vasile fiul preotului Tanasă), 2 dascăli (Costandin, fiul preotului Panainte şi Vasile, fiul dascălului Lupu). Slugile scad la numai 5, iar în rest, bătrâni 1 (Matei Bejenar), 1 vătaf , 5 văduve, 1 jidov (Bercu cârciumar) şi apar primii 20 de birnici. Apar şi  nume noi de familii stabilite în sat, cum ar fi : Matei,  Bordeianu,  Ciubotaru,  Roşu, Bahrin, Rotaru, Bejenaru şi Maftei.  

  Recensământul din 1845 înregistrează 41 de familii din care,1 preot (Vasile), 2 dascăli, 1 vătaf moşie, 2 bătrâni, 2 văduve şi 33 birnici. Apar noi familii:  Cantemir, Colţa, Păduraru, Ţugui şi Cracană. Reforma agrară a lui Cuza din anul 1864 a cuprins toată populaţia stabilă a satului pe cele 5 categorii înscrise în procesul verbal din  17 octombrie 1864 şi harta «moşiei Tarcea la Gura Soloneţului din ţinutul Iaşi a dumisali aga Gheorghe Cuciureanu din 11 mai 1845 », după care s-a făcut împroprietărirea la 1864 de la Maria Cuciureanu, văduva acestuia, fosta fiică a lui Grigore Tufescu, a primit moşia ca zestre.  

   Jumătatate din moşia Tarcea, partea dinspre sud, aparţinea lui Pondiche şi se învecina cu moşia  Zaboloteni – Trifeşti.  Ceilalţi vecini ai moşiei  erau:    la vest, Colţul Căuieştilor şi Drumul Talharilor, (Furului) la est râul Prut, iar la nord  Moşia Bradul (Bivolari).    Procesul verbal este semnat de fosta proprietară Maria Cuciureanu şi primarul comunei Bivolari Maxim Baciu.

 Locuitorii satului Soloneţ compuşi din 28 familii ţărani clăcaşi activi, un preot şi câţiva bătrâni, au primit în total  155 ha. teren arabil, adică 108 fălci,32 prăjini şi 18 stânjeni.    

Mărimea suprafeţei de teren cuprinde 5 categorii de beneficiari, în funcţie de forţa de muncă ce o posedă, astfel :        

• – Câte 4 fălci pentru cei cu 2 boi (13 persoane): Ion Roşu,V-le Cantemir, Neculai Prisacariu. Neculai Cantemir, Toader Bordeianu, Andrei Matei, Grigore Cantemir,C-tin Bejenariu, D-tru Bejenariu, Ilie Pădurariu, Ghe.Velişcu, Ioan Raba şi Petrea Huludeţu.  
• – Câte 2 fălci şi 40 prăjini la 13 palmaşi , Ghe.Vrabie, Grigore a Ştefanei, Toader Cantemir, Gheorghe Cantemir, Toader Pavălu, Vasile Ivan, Toader Mihalache, Gheorghe Jurcu, Grigore Rotariu, Petre Huţianu,  Vasile Baltariu, Toader Roşu, şi  Ioan Chiperi.
• – Câte 2 fălci şi jumătate la 2 pontaşi : Gheorghe Anton şi Ştefan Vacariu.  

IV- Preotului 8 fălci  (cât a doi  pontaşi cu doi boi).

V – Câte 18 prăjini  pentru fiecare văduvă şi bătrân nevolnic (neputincios).   

HARTA moşiei Tarce de la Gura Soloneţului din 11 mai 1845 a dumisale aga Ghe.Cuciuranu, o

listă cu « Tâlcuirea numerelor » de pe hartă ca semne de hotar şi vecinătăţi. La Nord apare scris  ca vecinătate moşia Bradul (Bivolari).

     Şcoala  şi  învăţământul.                                                                                                                                        

Între anii 1865 şi 1920, copiii din satul Soloneţ au învăţat la şcoala din târgul Bivolari, făcând această navetă timp de 55 de ani..  

La 15 septembrie 1921 s-a înfiinţat şcoala şi în satul Soloneţ, mai întâi în local închiriat. Primul învăţător a fost D-l Ştefan Andireş care s-a preocupat de construcţia noului local pe terenul de 0,50 ha obţinut de la Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi.  

 Localul propriu a fost dat în funcţiune la 15 septembrie 1924, şi se poate vedea din imagine. (Domnul şi D-na Andrieş cu copilul între ei).  Au urmat  învăţătorii : Cantemir Alexandru şi Ecaterina, Văideanu Neculai şi Eugenia.  Un număr limitat de ani în Soloneţ au funcţionate şi clasele V – VII.  Acum elevii din clasele gimnaziale din Soloneţ învaţă la şcoala din Bivolari.    În anul 1970 s-a dat în funcţiune localul actual prevăzut cu 3 săli de clasă şi cancelarie, în care funcţionează şi grădiniţa de copii. Până în anul 1970, D-l profesor Bordeianu Ionel a fost directorul şcolii din Soloneţ.     În această şcoală a lucrat toată perioada, până la pensie, D-na învăţătoare Duţa Donisă.   

                  Satul Soloneţ a fost primul din comună în care în septembrie 1950, a luat fiinţă prima gospodărie agricolă colectivă numită Vasile Roaită, preşedinte fiind Toma Mihalache.        Ulterior, pentru rezultate mai bune, în anul 1958 aceasta s-a unificat cu C.A.P. Bivolari.   Acum, pe moşia Tarcea a satului Soloneţ, se află ogoare, vii şi livezi înfloritoare ale fermelor  agricole coordonate de D-l inginer Lungu Vasile, care fac mândria satului şi comunei.  Ca şi celelalte sate, şi la Soloneţ numărul populaţiei este în continuă scădere.           

SATUL  răzășesc  BURUIENEŞTi

 Sat de gradul  V.    Coordonate geografice: N-47,30  și  S- 27,27

Este aşezat la Nord-Vest de centrul comunei la distanţă de 5 km. Pe drumul vecinal cu satul Andrieşeni şi în apropiere de DNC24C, Iaşi Ştefăneşti-Botoşani sau pe valea Prutului la Rădăuţi Prut. Cu vechile nume: Selişte, Siliştioara, Silineşti şi Rediul Blanarului.

Despre vechimea satului şi moşiei Siliştioara nu se ştie exact când au primit răzeşii cele 310 fălci de teren (la fel ca la  Iugani astăzi Bădărăi), însă se crede că Iuga Ologul (13981400) fratele lui Alx.Cel Bun, a dat suprafeţe egale de moşii plăieşilor din cele două sate  vecine pentru a face de pază la movilele de observare din apropiere.  

 Dacă plăieşii din Iugani serveau o singură movilă de pe dealul Caradanei (destul de mare şi astăzi) cei din Selişte sau Siliştioara aveau în seamă vreo trei movile.

Se ştie însă că părţi din sat şi moşie au aparţinut şi lui Patraşcu Huru a cărui neam de mari boieri au venit în Moldova cu Dragoş şi Bogdan descălecătorul în secolul XIV,  ca secretari de cancelarie al acestora cu scris în alfabet latin.  

Ei au continuat să fie în sfatul domnesc şi cu alţi domni ai Moldovei:  Alexandru Cel Bun, Ştefan Cel Mare, Petru Rareş şi alţii. Un anume Danciu Huru  în septmbrie 1552 era în sfatul domnesc al lui Ştefan Rareş.  Patraşcu Huru ca  moştenitor al acestora, vinde la 29 martie 1590 a treia parte din Siliştioara lui Cujbă Dumitru şi lui Samson din Iaşi pe suma de 300 zloţi .          Simion Rogoz era şi el posesor în  Selişte, pe care o lasă moştenire nepoatei sale Sofronia soţia lui Condrea Rugină. ( Condrea avea parte şi în Cornişor-Cornul Negru  de la Ignat, tatăl său). Sofronia vinde moştenirea  în martie 1622, Mariei Chiriţoae, mătuşa domnului C-tin Movilă şi fostă soţie al marelui postelnic Chiriţă Paleologul. Chiriţă avea avere şi numeroase moşii mai ales din susţinerea rudelor sale, domnii movileşti.  Până când alături de nepotul său C-tin Movilă a căzut în mâinile lui Ştefan Tomşa în luptele de la Cornul lui Sas în iulie 1612. Chiriţă i-a propus lui Tomşa suma de 100.000 de galbeni pentru a fi eliberat. Acesta ar fi spus că el nu are nevoie de bani lui, ci de capul său, decapitându-l.

 În iulie 1622 D-l Ştefan Tomşa întăreşte posesia lui Zaharia diac (scriitor de acte) pentru cele două părţi din Seliştea pe Prut, una de la Maria Chiriţoae şi alta de la Palaghia, soţia lui Ştefan vătaful. Zaharia diac a fost şi rob la păgâni fiind răscumpărat. Familia Zaharia dăinuie şi astăzi în satele comunei Bivolari

1. Iorga spunea: „Încă de la anul 1600, începe criza pământului care trece la oameni noi sau în măna răzeşilor mai înstăriţi” iar „unii răzeşi îşi păstrează pământul deşi îşi căpătaseră alte rosturi sociale: Grigore Câmpan din 1762 e călăraş, Vasile Şărămet vătaf, Tudor Manole blănar, altul căpitan”  (Patraşcu Bădărău). Urmaşii cu numele lor sunt şi acum  în satele noastre. Satul vechi (Siliştioara) se afla după Rediu în apropierea celor 3 movile iar din jurul anului 1800 au început să coboare pe actualul loc  pe valea Sacăi  (pe pârâului Saha).  

 Prima familie care s-a mutat pe noul loc, a fost  familia polcovnicului Ştefan Buruiană,  de la care şi-a luat şi satul noul nume de Buruieneşti.  Trei au fost motivele mutării satului, de pe dealul Rediu, pe valea  pârâului Saha. Depărtarea de sursa naturală de apă.  Încetarea misiunii de a mai face serviciul de observare pe movile.

Să fie mai aproape de locul noii misiuni de integrare în rândul celor o sută de „Calaraşi de Tabăra”, curieri sau poştaşi călări, unde polcovnicul Ştefan Buruiană devenise comandantul acestora. Polcovnicul Ştefan Buruiană  ca şi colonel, mai purta titlul de „ baş buluc” sau „sotnic” sau „sutaş”, adică  comandant pe o ceată de o sută de ostaşi.

În această perioadă parte din sat şi moşia dinspre Sud, se afla în proprietatea lui Tudur Manole  Blănarul, zis şi Tudor Manolache sau Manole Tudorache.  

Acesta, după ce satul şi-a schimbat locaţia s-a  mutat şi el cu ferma (odaia) de după Rediu, lângă pădurea Blănăreasa aproape de pârâul Saha, de râul Prut şi Drumul Mare, pe locul unde şi acum poartă numele de Tudoroaia. Acolo în sudul moşiei Buruieneşti, la odaia (ferma) lui Tudur Manole  Blanarul se înfiinţase un sat nou, (slobozie) consemnat la recensămintele din 1820-1845 dar trecut pe listă la Cornul Negru Bivolari, unde erau înscrişi 22 lucrători, din care ultimul cu numele  Neculcea  a plecat de acolo în 1940-1944.  

Pe acel loc au iernat şi prizonierii turco-bulgari în 1917, în barăci şi bordeie, câţi ori mai fi scăpat cu viaţă. Groapa lor comună se află sub mal în pădure, la nord de staţia de pompare şi fântâna de lângă drum. La  recensământului din 1820 pe vechiul loc de la Odaia Blănarului de la Rediu, mai exista numai  „Pavel de la Rediul Blanarului” sau Pavel Boarul, îngrijitor la grajdurile de boi ale boierului, rămase pe vechiul loc.   Satul avea  în evidenţă 10 familii din care:  4 mazili, 5 liudi (birnici) şi un privilegiat, pităreasa Maria Cuza. Mazilii erau trecute trei din familia Buruiană:

Ştefan, Dumitru şi Vasile şi  una  singură, Vasile Mândru.  

 De ce s-o fi aşezat la început, satul după Rediu, într-o zonă de deal fără sursă naturală de apă în apropiere, ne-o poate sugera doar prezenţa celor 3 movile de semnalizare şi avertizare din apropiere: Movila Hătmănesei, Movila Blănarului şi Movila Calul Lui Dumnezeu sau cea de pe  dealul Candrea.   Tocmai această misiune o aveau de îndeplinit sătenii  plăieşi, pentru care li s-au dat 310 fălci moşie răzeşească, exact ca şi celor din Bădărăi (Iugani) din vecinătatea nordică.

Unii, prin meritele lor şi-au câştigat oarece titluri boiereşti, de căpitani sau polcovnici.

 În recensămintele  fiscale din anii 1820-1845 figurau câţiva din aceştia.  

• Buruiană Ştefan polcovnic cu soţia Maria polcovniceasa, cu fiul Dumitru  în 1832 şi  Ion Buruiană cu fiul Toader în 1838.
• Stoica Toader căpitan în anul 1832 şi fiul său căpitanul Gheorghe Stoica existent în anul 1838.   În actele vechi găsim săteni din Buruieneşti ştiutori de carte cu scris chirilic între care: Buruiană Gheorghe în 1886, Lamatic Iancu, Buruiană Dumitru în 1888 şi Iamandii Gheorghe în anul l890. Toţi au învăţat carte la biserica din sat.

  În anul  1850 Gheorghe Codreanu anunţa că arendează 25 de stânjeni, din cele 180 de fălci deţinut în comun cu cei 10 răzeşi. Moşia răzeşilor din Siliştioara a fost la început de 310 fălci.

Harta din 1867 a moşiei Siliştioara (Buruieneştii) ne arată că avea o suprafaţă totală de 310 fălci, adică 477  ha din care răzeşii mai aveau doar 190 ha iar preotul Vasile Dioghenide, zis Popa Grecul deţinea 286 ha.   Fiica acestuia s-a căsătorit cu un alt grec, Dimitrie Moisache.   Mai târziu devenită văduvă, Moisăchioaia rămâne singura  moştenitoare.  

O zonă din acel teren situat în estul pădurii Rediu, poartă şi acum numele de Moisăchioaia.           Localnicii povesteau cum această bătrână a închis „Drumul Părului” de pe moşia ei, interzicând sătenilor din Siliştioara să treacă spre Drumul Mare la Tabăra sau Bivolari.

        Din acest motiv, câţiva săteni s-au mascat şi au pătruns noaptea în locuinţa ei, ameninţând-o că-i pun cărbunii aprinşi din sobă pe piept dacă nu le deschide drumul.   

        Numai aşa s-a rezolvat problema lor. De la Moisăchioaia, acea jumătate din moşia  Siliştioara trece la Tudur Manole – Blanarul de la care ne-au rămas nume de locuri care dăinuie şi astăzi: Iazul lui Manole, Rediul Blanarului sau pădurea  Blănăreasa.   

Parte din  această moşie, în februarie 1827 trece la Gheorghe (Iorgu) Ghica , care o dă de zestre lui Alecu  Şuţu (ginerele lui Iorgu Ghica) şi apoi Elenei Şuţu soţia supraveţuitoare.   În 1861Niculăiţă Bădărău, fiul şătrarului Ioniţă cumpără terenul din Silineşti-Buruieneşti cu casă, livezi şi pădure pe 150 de galbeni. (Pe hartă fosta proprietate a  preotului Dioghenide).           În final această parte de moşie  ajunge la fostul ministru Alx. Bădărău şi de la el la fiul său inginerul Mircea Bădărău, de la care s-a făcut reforma agrară din anul 1945.  

În acest fel pământul a ajuns din nou la răzeşi, foştii plăieşi, adevăraţii stăpâni de la începuturi.  Unii dintre răzeşii intraţi în nevoi  vindeau terenul preotului, sau altora, şi astfel pierdeau dreptul de răzeşi în devălmăşie şi erau excluşi din obştea satului. Cei aflaţi în această situaţie se mutau din satul răzeşesc Siliştioara, aşezându-se  în sudul satului Tabăra, formând satul de clăcaşi numit Silineşti, asimilat  apoi satului Tabăra, de care îi despărţea numai drumul principal al satului. Din cauza obiceiului mazililor de a se căsători numai cu persoane din aceeaşi categorie de răzeşi, aceste sate conservatoare  nu au crescut  şi nu s-au dezvoltat ca număr de familii în comparaţie cu satele de clăcaşi, care primeau pe orice fugar sau venetic.  

Ele au rămas mereu sate mici. Nici în timpul colectivizării aceste sate nu au renunţat la principiile lor  păstrate de sute de ani.  Numai că politica comunistă pusese gând rău satelor mici. Ele armau să fie dezafectate, adică să fie demolate iar terenul redat agriculturii.  Viitorul pentru aceşti săteni era sumbru.

  Ei trebuiau să  renunţe la casă, la grădina cu legume, verdeţuri, pomi, vie, la animale şi păsări.  După viaţa atâtor generaţi din moşi-strămoşi pe acelaşi loc, urma să fie duşi la bloc în Bivolari.

Numai că Dumnezeu a avut un alt plan.  

 Credinţa creştină era respectată de sătenii răzeşi din Buruieneşti, dovadă şi existenţa la 1832 a bisericii de lemn, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavril.  La această  biserică  era preotul Ion care moştenea serviciul de la tatăl său  preotul Ion „iconomu”.

Erau şi doi dascăli, unul Toader şi altul Dumitru Mândru, pe care îl găsim şi la 1845 cu preotul „sachelar” Ştefan. Fiindcă dascălul Mândru avea un frate bănuit să fi fost hoţ de cai, şi-a schimbat numele în Iamandii, nume care dăinuie şi astăzi.

Din păcate nu a existat interes pentru reparaţia bisericii de lemn, cu toate că în anii 1867 şi 1871 se solicitase acest lucru. Urmare acestui fapt în 1885 biserica se afla deja în ruină.  

S-a păstrat totuşi clopotul şi clopotniţa pe stâlpi de lemn, care există şi astăzi.  

Acum sătenii  ajutaţi de părintrlr Iulian Ancuţa şi părintele Emil Ojog  au construit la roşu pe acelaşi loc  o biserică nouă, cu locul sfinţit la 25 noiembrie 2009 . Urmează  să se execute tencuielile şi pictura interioară. Din anul 2012 slujeşte părintele Chirilă Mihai.   

     Biserica nouă Sf.Arhangheli Mihail şi Gavril în vara 2014

     În vechime, unii copii ai răzeşilor învăţau carte de la preoţii şi dascălii bisericii lor. Din anul 1934 a luat fiinţă în sat şcoala primară cu 4 clase, în local închiriat, iar din 1946  funcţionează în localul naţionalizat de la văduva lui Gheorghe Bădărău.  

Primul învăţător a fost Gheorghe Mardare, anii 1934-1936.  În anii 1936 – 1942 învăţătorul Adumitroae Dumitru.       Apoi au urmat mai mulţi învăţători, însă cu activitate mai îndelungată au fost următorii: Ioan Nastasă din 1960-1970, Humă Aneta 1971-1995, iar din 1995 Ostaci Mariana.   De menţionat este activitatea culturală desfăşurată de elevii şi tineretul din sat sub îndrumarea învăţătorului Adumitroae Dumitru şi urmaşii săi.Adeseori prezentau programele lor şi pe scena din centrul comunei.    Ne-au rămas amintire aceste două fotografii din anii 1939-1940, pe care le redăm mai jos.  

de la Buruieneşti. Toate au fost bune şi la locul lor până a venit revoluţia şi legile de distrugere a tot ce s-a construit  bine cu sudoarea oamenilor.  Toată livada s-a fărămiţat în suprafeţe mici împărţindu-se la cei care au avut teren în fostul CAP.  Fără nici o îndrumare sau supraveghere  tehnică, lumea nu mai ştia decât două lucruri să facă: să o cureţe primăvara şi să o culeagă toamna. Şi astfel în numai câţiva ani s-a ales praful din  cele 120 hectare de livada intensivă de mere.  

 Să mai reamintim că politica PCR avea în vedere ca aceste sate mici să fie rase de pe suprafaţa pământului, ca să le rupă ţăranilor legătura cu vatra părintească, cu lunga lor istorie cu tot.

Foto: Livada Buruieneşti 14 sept.1977, Nicolae

Ceauşescu cu Elena, tov. Ion Iliescu  prim secretar al Comitetului Judeţean de Partid Iaşi, C-tin Şalaru preşedintele CAP.-lui  Bivolari şi Angelo Miculescu, ministrul Agriculturii (Socrul lui Adrain Nastase fost prim ministru)  admirând „merele de aur”.  

Să mai reamintim că politica PCR avea în vedere ca aceste sate mici să fie rase de pe suprafaţa pământului, ca să le rupă ţăranilor legătura cu vatra părintească, cu lunga lor istorie cu tot.

Satul are acum reţea de drum amenajat parţial, reţea de electricitate, de apă potabilă şi canalizare.

Terenul arabil în mare parte  se află în societăţi agricole bine organizate.     

 Numărul de populaţie continuă se fie unul mic de numai 220 suflete în anul 2011, faţă de 247 ale satului nou Traian.       

                                       SATULUI   şi   BISERICA   TRAIAN     

                     Sat de gradul  V,  cu coordonatele geografice: N- 47,50 și S-27,50   

        Satul Traian, numit la început şi ”Satul Nou”, a  luat fiinţă după primul război mondial, odată cu acordarea locurilor de casă în anul 1919 şi împroprietărirea efectuată în anul 1922 cu pământ din moşia lui Aristide Caragea, când s-au dat populaţiei din Bivolari, un mare număr de  locuri de casă în acest loc, pentru a se întemeia un sat nou.  Satul este aşezat la 3 km Vestde Bivolari pe drumul judeţean 282 B,

Bivolari–Şipote-PlugariFlămânzi,Botoşani sau Hârlău.  Terenul proiectat a fi ocupat de noul sat se întindea spre nord până aproape de actuala pădure din Hârtopul Viei, coasta şi platoul de deasupra ei spre est. Dar aici dovezile arheologice de locuire sunt mai vechi decât în alte sate mari ale comunei.        Pe teritoriul satului şi în imediata lui apropiere s-au descoperit mai multe dovezi arheologice care confirmă prezenţa omului din timpuri străvechi^[61].

 În Berariu în capătul satului s-a descoperit o aşezare de înălţime Cucuteni AB, şi B.  În Buzdugan lângă cramă o aşezare de locuire din sec.IV e.n.şi un fragment de ceramică din epoca fierului.  În sec.XIX şi XX se semnalează prezenţa « odăilor » de vite şi oi ale moşierului,  la sud şi vest de fosta cramă din zona Buzdugan.

La înfiinţare, printre primii locuitori ai satului, au fost unii cetăţeni din  veniţi din zona Bucovinei (Rădăuţi, Milişăuţi..) care veneau vara şi lucrau chiar pe această moşie, iar toamna se întorceau acasă cu produsele câştigate ca  plată a muncii lor de o vară.  Condiţiile naturale bune de aici: teren agricol de bună calitate, păşune, pădure, curs de apă şi iazuri cu peşte, i-au atras în bună măsură.

  In momentul aplicării  Legii împropietăririi  aceştia s-au folosit de oportunitatea  de a-şi stabili domiciliul şi a fi împroprietăriţi aici, atât cu loc pentru casă, cât şi cu lot de teren arabil de 4 hectare.  Unele familii venind mai târziu au cumpărat terenul de casă sau de cultivat.

  Primile familii care s-au stabilit în satul nou au fost : Poleac, Huţuleac, Simion, Mihu, Petrişor, Ţâru, şi alţii şi-au vândut acolo proprietăţile şi s-au instalat în acest sat , unde condiţiile de trai leau considerat a fi mai bune decât cele din locurile lor de origine ; cupaţia lor de bază fiind agricultura şi creşterea vitelor

 Sporul natural al populaţiei, a imprimat satului o dinamică de dezvoltare superioară chiar vechiului sat Buruieneşti, a cărui vechime pare să fie din timpul lui Alexandru Cel Bun (14001430).  În anul 2011 populaţia satului Traian era de 25o suflete în timp ce satul Buruieneşti de 234.  Până în anul 1948 în sat nu exista decât cimitirul. Copiii din clasele I-IV  erau nevoiţi să meargă la şcoala din  Bivolari pe jos, la distanţă 3 km. La recensământul din 1956  se aflau 30 de familii cu  151 de suflete şi 18 analfabeţi. Acuma satul este electrificat, are şcoală , biserică, telefon, prăvălie şi condiţii asemănătoare cu celelalte sate mari din comună.             În anul 2011 satul avea 247 suflete faţă de Buruieneşti cu 220.     

     In politica regimului comunist, satul Traian era propus pentru dezafectare,  adică pentru desfiinţare iar populaţia urma să fie mutată la blocurile care se construiau în centru la Bivolari, cu riscul ca trăind la ţară, măcar un strat de pătrunjel să nu  aibă unde semăna.  Dar toate acestea au trecut ca un vis urât.   

Acum există în schimb o migraţie a tineretului spre alte localităţi, în căutarea unui loc de muncă, fenomen care nu reuşete să reducă  dinamica pozitivă a creşterii populaţiei satului.  Condiţiile din sat sunt acum bune, iar primele case noi moderne apar şi la Traian ; satul cel mai amărât de altătadă.  

 Primăria a construit un local nou pentru şcoală şi  grădiniţă dotat cu toate utilităţile moderne necesare, iar  locuitorii satului ajutaţi de mulţi oameni cu suflet bun din comună şi împrejurimi, au depus tot efortul ca să clădească pe deal, alături de şcoală, biserica satului cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Aceşti sfinţi au scos pe creştinii din puşcării şi din peşteri, şi le-au redat libertatea  de credinţă.  Au cercetat ascunzătorile de pe Golgota, au descoperit Mormântul şi Sfînta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos.   

De atunci Sfânta Cruce a fost înălţată  pe turla bisericii construită de ei ca mărturie a biruinţei  învăţăturii lui Hristos în lume.             La 23 septembrie 2012 a avut loc suljba arhierească de sfinţirea bisericii de către I.P. Teofan    Mitroplitul Moldovei şi Bucovinei.  

         Cu această ocazie preotul Ojog Emil a fost ridicat la rangul de preot stravofor purtător de c   ruce, pentru efortul depus la ridicarea acestui sfânt locaş, iar un număr de donatori şi binefăcători au primit diplome de vrednicie, între care dl.  inginer Lungu Gheorghe  ca principal ctitor , urmat de  Pasnicu C-tin,  Donisă Eufrosina  și Ioan, primarul Liuviu Teodorescu, Ciornea Marian şi Paraschiva,  Pasnicu C-tin, Leonte Dumitru (tatăl), Huţu Traian şi mulţi alţii.  Cu această ocazie s-au sfinţit şi localul nou pentru şcoală şi grădiniţă.

 Foto 1 :  I.P.Mitropolitul Teofan la slijba de sfinţire.  

 Foto 2 : Localul nou al şcolii şi grădiniţei de copii din  satul Traian 23 septembrie 2012

                   SATUL TABĂRA  NOUĂ  

Oficial atașat statistic și administrativ satului Tabăra. Sat de gradul V .  Coordonate geografice :  

     Satul este aşezat la obârşia pârâului Saha la 5 km vest de vechiul sat Tabăra, 3 km de Buruieneşti şi 11 km de centrul Bivolari.

         A luat fiinţă după împroprietărirea din anul 1922. Numele de Patruzeci de Sfinţi provine de la faptul că împărţirea locurilor de casă a noului sat a fost programată pe 6 martie 1922, când în calendar este această sărbătoare. Cei înscrişi să primească acele locuri se tot anunţau să nu uite să meargă la

„Patruzeci de Sfinţi” acolo, la împărţirea

locurile de casă. Aşa a rămas numele vetrei satului şi după împărţirea locurilor. În eventualitatea că satul va dobândi dreptul de localitate, se va putea opta pentru unul din cele două nume provizorii.

     Primii care s-au instalat cu gospodăria în noul sat au fost cetăţenii Grigore Nicuţa şi Ion Articuci. În anul 1948, s-a înfiinţat o şcoală primară cu clase simultane I-IV, iar în anii următori s-a construit şi localul pentru şcoală, unde mulţi ani a slujit ca învăţător, domnul Andrei Bădărău, până la pensionare.

      Făcând naveta zilnic pe jos de la Bădărăi, dânsul a calculat că distanţa parcursă de el în aceşti ani de serviciu, ar fi depăşit lungimea Ecuatorului, care este de 40.000 de km. Copiii din sat, care doreau să urmeze clasele următoare, faceau naveta la Şcoala Tabăra, la distanţă de 5 km. Acum, din lipsă de copii, școala din sat și-a încetat activitatea. În timpul dictaturii comuniste satul era propus pentru desființare.   

       Satul Tabăra Nouă are două drumuri de acces din pământ către șoseaua națională DN 24 C spre satul Tabăra și spre satul Buruienești. Este conectat la reţeaua electrică, dar fără alte utilităţi.  

Statistic, este inclus la satul Tabăra.  

       În anii comunismului, Cooperativa de Consum Bivolari, preşedinte Perju Gheorghe, cu Grigore Nicuţa au înfiinţat în casele sale prima prăvălie din sat. Au preluat-o apoi Duman, Căliman, şi Todireanu C-tin care are acum are o fermă de 200 de oi.

         Satul  răzășesc Bădărăi – în vechime numit Iugani

A ținut de comuna Bivolari până la 19  septembrie 1950

          Din vechime satul s-a numit Iugani, sat de răzeşi din timpul lui Alex.Cel Bun (14001432) care a organizat apărarea Moldovei cu acele movile de pe dealurile Prutului stabilind câte un mic număr de plăieşi ce asigurau permanent pe aceste movile, observarea şi semnalizarea apariţiei pe valea Prutului a năvălitorilor, ziua cu fum şi noaptea cu foc.  Pentru acest serviciu domnul Moldovei i-a învrednicit cu o moşie răzeşească de 310 fălci, ce se întindea din Prut până în drumul Furului.  

Movila  există şi acum  numai la numai de 1 km în vestul satului pe Dealul Caradanei. Terenuri aveau şi peste Prut la Fedeşti şi Giuleşti, drept Bădărăi şi Santa Mare.                                  

          Numele vechi de Iugani se presupune că provine de la domnul Moldovei Iuga Ologul, care a domnit în 1399-1400 şa a dat apoi domnia fratelui său Alexandru Cel Bun. Despre acesta Iuga, N.Iorga spunea că „dădea pământ la viteji”. Primii stăpâni pe o pătrime din  Iugani îi aflăm la 22 februarie 1700, când comisul Toader Ciocârlie împarte fiului Ştefan Ciocârlie şi nepotului Ştefan Goia, moşia, vecinii şi ţiganii.^[62] Un strămoş al acestora, Ivan Ciocârlie se afla în sfatul lui Ştefan Cel Mare.  

Numele nou de Bădărăi şi l-a luat după anul 1800, după cel al familiei Bădărău veniţi din Chilia ocolul Ciuhur,(actual încorporat în Cuhneşti) peste Prut, care la acea vreme ţinea tot de ţinutul Iaşi. Aceştia s-au impus prin starea materială ca stăpâni, ştiinţa de carte şi numărul mare pe linie bărbătească. Mihai Bădărău, fiul şătrarului Ioniţă Bădărău, în anul 1812, când avea 20 s-a întâmplat că Rusia a răpit Basarabia după ce i-a învins pe Turci. Atunci Mihai Bădărău a preferat să rămână peste Prut pe moşia familiei sale. El a primit acolo gradul de nobil ca sutaş. A ajutat sătenii din satul Balotina să-şi mute locuinţele din zona inundabilă, mai sus pe moşia lui şi a construit şi o biserica de lemn în anul 1847, unde este şi mormântul său.      

        La 18 aprilie 1722 Patraşcu Bădărău împarte cu verii săi Bahrineşti moşia de 320 stânjeni din Juleşti, după care „moşia umbla pe 4 bătrâni cu câte 80 stânjeni fiecare”(Patraşcu Bădărău,Bejan, Bahrin Andronache şi Nechifor Cercel).

         La recensământul din 1772, stăpân era Ion Banari, satul avea 9 familii iar din neamul

Bădărău^[63] se regăseau atât în Chilia cât şi în Bădărăi (Iugani), având şi moşii în Giuleşti drept Bădărăi peste Prut. Am vizitat aceste locuri în anul 2011 şi am aflat că satul Chilia a fost contopit cu satul Movileni şi Cuhneşti.

FOTO: Crucea lui Bădărău Patraşcu  și  Biserica de lemn adusă de la Ulmi-Belceşti în anul 1826 Cea mai veche din comună. 

Acun este un mic lac numit Chilia însă în Cuhneşti există multe familii numite Bădărău.           Întemeietorul a fost  Patraşco Bădărău-căpitan, fiul lui Gheorghe primul venit în Iugani căsătorit cu Ştefania lui Tulbure, care având patru feciori, şi o singură fiică, prin numărul mare de urmaşi pe linie bărbătească cu stare materială bună şi ştiinţă de carte, şi-au impus cu timpul numele asupra satului, din Iugani  în Bădărăi.

        Semnificaţia acestui nume, ar putea să nu le convină unora din familia Bădărău, fiindcă la origine a fost Bade-rău, o poreclă care a corespuns pe vremuri acelei persoane. Totuşi sunt puţine familii din Moldova care au dat ţării atâţia oameni vrednici şi chiar intelectuali de mare valoare.           În imediata apropiere se afla satul Tabăra care  era cel mai mare din tot Ocolul Turia, sat al Mănăstirei Cetăţuia, cu care Bădărăii colaborau în activităţi ce au ţinut sute de ani. Activităţi cum a fost; serviciu ca plăieşi la movilele de observare,podari la podul plutitor pe Prut şi  la „menzil ” adică la poştă, unde slujeau toţi bărbaţii activi ca poştaşi călări numiţi „calaraşii de Tabăra” care duceau cu viteză poşta călare  pe Drumul Hotinului şi al Iaşului sau luând parte la oastea ţării  în luptele de apărare când Moldova era în pericol.  

        Despre Bădărău Patraşco-căpitan se spune că ar fi ctitorit biserica (veche) din Tabăra unde spre sfârşitul vieţii s-a şi călugărit cu numele de Paisie, şi că a murit în anul 1777, fiind înmormântat în cimitirul vechi din Tabăra. Totuşi crucea de mormânt se află acum în curtea bisericii din Bădărăi, fiind cea mai veche de pe aici.

       Presupunem că a fost adus cu totul de la cimitirul (părăsit) din Tabăra de urmaşii săi, sau după aducerea actualei biserici din satul Ulmi-Belceşti în anul 1826.  

       Urmaşii căpitanului Patraşco Bădărău au ajuns mulţi din ei să capete privilegii domneşti ca şi căpitani, polcovnici, jignicieri, şetrari, medelnicieri şi mai ales primari. Primar al comunei Bărărăi şi apoi al comunei Bivolari, medelnicier şi privighetor de ocol, cum a fost Andrei Bădărău, tatăl ilustrului său fiu Alexandru Bădărău.  

 FOTO :  Fostul demnitar Alexandru A. Bădărău (1859-1927), şi  casa lui părintească  din Bădărăi  Sau Vulturul Moldovei, cum îl numeau colegii din partidul Conservator.

           Şi tot cineva din neamul Bădărăilor a adus Biserica de lemn de la Ulmi-Belceşti ce rămăsese pustie „în urma epidemiei de ciumă din  anul 1813 când puţinii supraveţuitori ai satului Ulmi, au fost nevoiţi să părăsească vechea vatră de locuire de pe valea pârâului Bosie, pentru a se aşeza la sud – vest de valea Mangului în apropierea satului Poleni”^[64]. 

           Aducerea acelei biserici în anul 1826 a fost  aprobată de  Mitropolitul Veniamin Costache, la intervenţia lui Ioan Neculce (fiul cronicarului), arendaş la ambele moşii mănăstireşti din Ulmi şi Tabăra. Fiindcă la noul loc al satului Ulmi s-a construit atunci o nouă biserică de zid, vătaful moşiei de la Tabăra-Bădărăi fiind atunci Niculiţă Bădărău, (fost şi primar al comunei Bivolari) sa ocupat direct de această operaţiune. Deci ca vechime, această biserică este din secolul XVIII şi a fost înregistrată ca monument istoric.^[65]   

Totuşi recensăminte mai vechi, ca cel rus din 1772 arată că satul avea un preot, 9 moldoveni şi doar un singur mazâl.  Se înţelege că a existat şi până atunci pe acel loc o bisericuţă.  

        În anul 1803 satul avea 18 familii. În anul 1820, înaintea aducerii bisericii de la Ulmi, nu apare aiciun preot. În schimb după aducerea ei sunt înregistraţi: în 1832 unul, în 1838, doi. În anul 1845 satul avea 1 preot, un diacon şi doi dascăli. În 1872 biserica era fără preot şi gira preotul Teodor Forăsecu de la Tabăra.

         În 1823 moşia Bădărăi în Iugani avea 25 odgoane pe Prut, 21 odgoane în ţarină, 24 otgoane la movila Chiradanei, 21 la prisăci şi 18 odgoane la drumul Furilor.   

  În sat existau 11 birnici, care au fost răzeşi, deveniţi clăcaşi prin pierderea terenului în favoarea celor privilegiaţi: Neculai Bădărău jignicier, Pavel Bădărău, Manole Tăutu,  C-tin Albotă, serdarul Teodor Burghele şi alţii. Pentru aceasta în anul 1843 răzeşii din Bădărăi deschid un proces contra serdăresei Maria T. Burghele pentru că le-a fost luat din moşioara lor de către aceasta suprafaţa de 173 stânjeni. Normal că ţăranii au pierdut procesul la Divanul de apel, ba au şi fost obligaţi să plătească cauţiune suma de 213 lei.¹⁰⁰ Dar foştii răzeşi nu s-au lăsat şi după 100 de ani şi-au răscumpărat răzeşia. În anul 1942,  26 de persoane s-au asociat într-o obşte şi au înfiinţat o cooperativă, au împrumutat bani de la bacă şi au cumpărat de la Alexandru T. Bădărău suprafaţa de 71,5 ha. pe moşia Bădărăi.        În 1872 biserica era fără preot, postul fiind girat de preotul Forăscu Teodor de la biserica Tabăra.^[66]  

 Între anii 1865-1871 satul Bădărăi a fost comună atrăgând satele Tabăra şi Buruieneşti, primar fiind medelnicierul Andrei Bădărău, care apoi a desfiinţat primăria comunei Bădărăi, a adus satele la comuna Bivolari iar el a primit şi aici funcţia de primar, pe care a dus-o cu succes mulţi ani de zile.         Din neamului Bădărăilor s-au ridicat mulţi boieri şi intelectuali de seamă cum au fost Andrei Bădărău – medelnicer, supraveghetor al Ocolului Turia, primul primar al comunei Bivolari in timpul domniei lui Al. Ioan Cuza. Fiul acestuia: Alexandru Bădărău senator şi deputat în parlament, mare politician conservator, primar de Iaşi care a adus apa în oraş şi a amenajat Râpa Galbenă cu o vedem acum.

       A avut trei fii: Teodor cu moşia Bădărăi, Mircea moşia Buruieneşti şi Dan profesor universitar la Iaşi, toţi cu studii superioare şi moşii în Bivolari şi la Iaşi.

       De moşii au scăpat uşor după 1945 cu ajutorul politicii P.C.R. care a făcut într-un fel dreptate. Dar staţi că după revoluţie au venit moştenitorii lui Mircea Bădărău cu acte-n regulă şi au revendicat 117 ha la Iaşi, în Copou, Bucium şi Vişani, cu vie, livezi, teren agricol şi pădure. Ultimul moştenitor studenta în economie (în 2005) Adriana Ghelţ, avea posibilitatea să obţină pentru aceste terenuri suma de 10 milioane euro¹⁰². 

          Al. Bădărău ca politician a început ca socialist în studenţie şi a terminat ca mare conservator. În anul 1881 fiind student la drept în Iaşi cu verişorul său C-tin Mille, au fost exmatriculaţi din facultate pentru propagandă socialistă. În acelaşi an s-au înscris la universitatea din Paris unde au continuat această activitate.    A fost parlamentar şi ministru cu mai multe portofolii.      În decursul timpului familia Bădărău s-a ramificat înrudindu-se cu familii ca: Bahrin, Lefter, Scorpan, Ioan Bâlcu poruşnic, C-tin Albotă polcovnic, Ştefan Simion polcovnic, Simion Leahu căpitan, Costache Burghele polcovnic, fiul Teodor Burghele serdar, C-tin Mille jurnalist socialist, Manole Tăutu, profesori doctori: Chişleag .Pedefunda şi Ballif, toţi înrudiţi cu acest neam.           Avem chiar şi în zilele noastre numeroşi reprezentanţi de frunte cu obârşia în acest sat:

Bădărău A. Dan, prof.univ.(decedat), Bădărău P. Dan magistrat, fost procuror şef al judeţului Iaşi, Bădărău Stela notar şef pe judeţele Iaşi şi Vaslui, Bădărău Andrei Gabriel, profesor la Universitatea, A.I. Cuza Iaşi.    

         Din familia Teodorescu sunt: patru medici, un farmacist, un jurist, doi profesori, un ofiţer, două învăţătoare etc. Un sat mic de 40 de familii  cu oameni mari, care nu uită  de unde au plecat şi ajută satul şi biserica lor când se află la nevoie. Până în anul 1950, copii şcolari din Bădărăi veneau la şcoala din satul Tabăra. De la acea dată s-a făcut şcoala în sat, pentru elevii de clasele I-IV.       Satul Bădărăi a ţinut tot timpul de comuna Bivolari şi plasa Turia până în septembrie 1950, când noua împărţire admnistrativă a R.P.R după model sovietic cu raioane şi regiuni în loc de judeţe, satul Bădări a fost rupt abuziv de comuna Bivolari şi judeţul Iaşi trecând la noua comună Santa Mare  regiunea Suceava la 19 sepyembrie 1950

 Biserica a rămas mulţi ani în vechea organizare și subordonare la protopiatul Iași.

Situaţia bisericii de lemn din Bădărăi.  Chiar dacă a fosta adusă la 1826 deja cu materialul într-o stare de uzură, tot timpul de atunci şi până acum a fost mereu reparată şi restaurată de credincioşi. Teodor Burghele şi mama sa au donat în anul 1883 pe 22 şi 30 septembrie mai multe obiecte de cult făcute din argint de mare valoare.¹⁰³ 

¹⁰² Ziarul de Iaşi din 16 mai 2005 pg.4A

¹⁰³Arhivele Naţionale din Iaşi, fond Mitropolia Moldovei inventar 606 vol.II dosar 3/1883 şi dosar 44/1833 

        Pomelnicul existent evidenţiază reparaţiile făcute în timp şi numeroşii ei binefăcători.         A scăpat de nevoi şi de război şi de comunişti, dar acum în plină libertate, cât pe ce să fie distrusă tocmai de cei care sunt puşi s-o ocrotească şi s-o apere sfintele lăcaşuri.

         Această biserică a trecut în anul 2009 printr-o situaţie foarte critică, fiindcă preotul paroh Nechita Alexandru de la Santa Mare sprijinit de primarul comunei, au dorit cu orice preţ să demoleze bisericuţa de lemn. Creştinii din sat s-au opus demolării bisericii, fiindcă zic ei, aici îi leagă moştenirea lăsată de strămoşii lor; unde au fost creştinaţi prin sfântul botez, au primit taina cununiei, şi au condus pe ultimul drum pe bătrânii lor.

        La încercarea de demolare a bisericii de către preotul Nechita Alexandru, însoţit de o ceată de derbedei din alte sate, în ziua de 1 aprilie 2009, oamenii au sărit împotriva demolatorilor, apărând-o cu preţul vieţii, chiar dacă primarul cu poliţia susţineau pe demolatori. A fost nevoie de intervenţia promptă şi hotărâtă a P.S. Episcop Calinic Botoşăneanul şi a părintelui protopop Iaşi II părintele Andrei, pentru a opri săvârşirea acestui păcat.  

          Este greu  pentru un creştin să înţeleagă ura acestora faţă de biserica satului şi de enoriaşii ei. Se presupune că la mijloc sunt sumele mari de bani care se manevrează la o asemenea lucrare, chiar dacă se face şi cu muncă voluntară. Drept exemplu poate fi contribuţia paraclisierului Ghe. Bădărău care a efectuat lucrarea acoperişului cu tablă fără plată.     Şi mulţi alţi credincioşi şi-au adus contribuţia la această lucrare.           În urma acestor necazuri, credincioşii din satul Bădărăi au cerut  ca biserica de lemn, (vechime de 200 ani) cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril să fie reactualizat statutul ei şi clasată ca monument istoric de cult ortodox, restabilindu-se drepturile ei fireşti de protejare şi conservare în conformitate cu prevederile Legii nr.422  din 18 iulie 2006. Credincioşii au fost de acord  să se construiască şi biserica nouă, dar fără să fie demolată cea veche.    Primăria prin adresa nr.725 din 1 aprilie 2009  a cerut acordul Direcţiei Jud.pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani pentru demolarea bisericii vechi, motivând că demolarea este necesară pentru a face loc construirii noii biserici. Direcţia judeţeană de Culte Botoşani nu a aprobat demolarea ci desfiinţarea, adică închiderea şi conservarea ei. Altminteri era obligatorie autorizaţia de demolare a Inspectoratului de Stat în Construcţii, dacă nu, era caz penal.          Dacă preotul şi primarul au văzut că au intrat în încurcătură, au făcut totul şi în anul 2012 au ridicat “la roşu” noua biserică, alături de cea veche pe care a trebuit să o păstreze şi a mai rămas încă suficient loc. Slavă Domnului! Numai că după 2 ani nu s-a mai făcut nimic, nici tencuială, nici pictură sau zugrăveală, nici pardoseală jos, nimic.şa vor trece mulţi ani, după care  se v-a cere bani iarăşi de la buget sau de la credincioşi pentru reparaţii. Şi tare mă tem că din două biserici nici una nu va fi  în bună

regulă.  Foto: Catapeteasma bisericii vechi de ziua hramului din  8.11.2005

[1] Gh.Balica, Rev. Arh. Nr VI, 1963, pg.142

[2] Vasile Chirica şi Marcel Tanasachi – Repertoriul Arheologic al Jud. IAŞI 1984

[3] V-le Chirica şi Marcel Tanasachi – Repertoriul Arheologic al jud.Iaşi  1984

[4] DIR.XVI – II pg.61 din 30 aprilie 1554

[5] DIR XVI-III pg  69 din 20 aprilie 1576

[6] ANI-Planuri şi hărţi vol.II 3206/1845

[7] Th.Codrescu,  Uricariul vol.VI , condica liuzilor. pag.346 ³² ANI. Fond Visteria Moldovei dosar nr.258/1838 Catagrafia fiscală a satelor. 

[8] ANI fd.Secretariatul de Stat al Moldovei cota 1745/1852 pg.12  

[9] Analele Academiei Române XXXVI Secţia Istorie nr.5-N.Iorga,Istoria Evreilor în Ţările Noastre pg.171-173

[10] Analele Academiei Române XXXVI Secţia Istorie nr.5-N.Iorga,Istoria Evreilor în Ţările Noastre pg.171-173

[11] Orăşelul nostru Bivolari  – Haifa 1981 – art. I. Kara  pg. 29

[12] Recensăm. Ge-ral al Pop.1930 vol.I partea I pag.127

[13] Fost prefect al jud.Iasi şi guvernator al Ţinutului Iaşi (Rezident Regal) cu case şi moşie la Hermeziu  Trifeşti. Avea bune relaţii cu negustorii evrei şi sprinjinea administraţia locală şi plasa din Bivolari.

[14] ANI.Prefct.jud.Iaşi ds.64/1941  vol.II pg.3 Cercetarea abuzul legionarilor târgul Bivolari din zilele 26-27 noiemb.1940  ⁴¹ Inf. Mariana Ailiesei, fostă Amariei, de 75 ani în anul 2011.

[15] Inf. Vasile Zacopcenu,  fiul lui Ghiţă Zacopceanu, Bivolari, 77 ani în 2010  

[16] Inf. Moscovici Meer – Rişon Lezion Israel 75 ani  în 2008

[17] Cartea „Orăşelul Nostru Bivolari” şi informaţii de la Haim Foghelman

[18] Foghelman Haim 88 ani în 2011

[19] Inf. Papană Alex.88 ani în 2011. Vezi și Ziarul de Iaşi.

[20] Inf. Papană Alex.88 ani în 2011 fost paznic la lagăr. Ziarul de Iaşi.

[21] Monitorul oficial din 15 sept.1926, tabel cu  locuitorii târgului  Bivolari la  1916 şi 1922.

[22] Inf. Foghelman Haim, 80 ani, în 2006 la Kiriat Ata Israel

[23] Arhim.Ilie Cleopa-Călăuză pentru cunoaşterea şi apărarea Credinţei Ortodoxe, 1975 pag.60 (Kedrona)

[24] Contribuţia evreilor  din România la cultură şi civilizaţie, Ed. Hasefer, 2004 pagina 759.

[25] Idem pagina 758-  *Autorul acestui calcul de împărţirea istoriei lumii în două : înainte şi după Hristos este un compatriot de-al nostru din secolul VI, din Dobrogea de astăzi, pe nume Dionisie Exiguul, în traducere: cel mic, cel modest sau cel smerit. Ajuns cleric cu înalte studii la Roma, a făcut aceste calcule, descoperind data naşterii Lui Iisus pe care Sinodul Ecumenic l-a introdus în calendarul creştin. Dionisie e sărbătorit la noi pe 1 septembrie.  

 **Evreii reîntorşi în Israel sunt verificaţi în evidenţe speciale, ca să vadă din ce seminţie fac parte, (din cele 12),   prietenul meu, Harabagiu Carol, plecat în 1964,  acolo a primit numele de familie Cohen (slujitorii templului) în loc de Harabagiu.  În sinagogă, ei se bucură de un oarecare privilegiu, având rezervate locurile „Helovimilor”.

[26] Traducere de D-na Gheva Doruţa (fostă Foghelman) din Israel -Kfar Saba- născută în 1938 în Bivolari şi soţul Haim Gheva.

[27] Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie. ed. Hasefer,2004, pag.822. Iacob Loebel, mare activist şi fondator al societăţii ce-i poartă numele, pentru sprijinirea tinerilor studioşi, educaţia culturală, sportivă  şi muzicală a culturii israelite, şi-a găsit sfârşitul în mod accidental, murind la datorie la Bivolari, în anul 1917 „departe  de casă şi de iubiţii lui”.

[28] ANI fond.Pref.dos.1862/12 pg.1

[29] ANI Col.doc.pac.827 fila 121

[30] DRH. Vol. II  A  Moldova pag.282

[31] Monografia judeţului Iaşi  Ed. Sport -Turism Bucureşti 1980 ⁵⁸  bis-Bogdan.A.Indice de nume pag.637.

[32] DRH. Vol. III A-pg.93 60 DRH. Vol. III  ⁶⁰ Uricariu lui Th.   

[33] Uricariu lui Th. Codrescu, vol.VI. Condica liuzilor pe anul 1803.pagina 344.

[34] ANI-Col.Doc.pac.403/142

[35] Pref.Jud.Iş. ds.12 /1865 pg.16

[36] Pref. jud.Iş.ds. 12/1865 pg.42

[37] ANI Pref.jud.Iş. ds.12/1870 pg.21

[38] Marele dicţinar geografic al României. G.I.Lahovari pag.462.

[39] Pref.jud.Iaşi dos.49/1941pag.2.

[40] Recensăm. Ge-ral al Pop.1930 vol.I partea I pag.127

[41] Se spune despre acest morar, Ghe.Alexuc, rutean venit din Bucovina la lucru la moşierul din Şipote, că fiind pus să sape acestuia un beci, ar fi găsit o oală cu galbeni cu care şi-a cumpărat din Austria,moara de grâu cu făină albă de lux.  

Când în martie 1944 a venit armata sovietică (fraţii lui ucraineni) cu războiul, i-a primit bucuros, oferindu-le jumătate din turma lui de oi şi făina de grâu din magazia morii.  Urmare acestei fapte a devenit prieten cu gen.Malionvski care  Generalul Malinovski şi-a instalat  în casele lui Alexuc din Șipote , al doilea birou de comandă a Frontului II Ucrainean  (primul era în Bivolari – casa Biliuţă lângă şcoala veche).    În august 1944, generalul împreună cu Ana Pauker au făcut de faţă cu el,lista noului guvern., iar pe el l-a făcut prefect.

Fiindcă nu putea face faţă funcţiei de prefect al Iaşului, om cu 4 clase, Ana Pauker l-a aranjat ca lucrător special în serviciul român de securitate în  Bucureşti, lăsănd  oile şi moara , casa şi toată gosopdăria la Şipote. Odată cu căderea Anei Pauker în dizgraţia lui GheorghiuDej, a căzut şi el. A fost considerat chiabur sau burghez, fiindu-i confiscată toată averea.

[42] DIR  XVII  v. IV p.216-217

[43] P.P.Panaitescu Călători străini în ţările Române,  Editura Academiei Române, 1930,  pag.26.

[44] P.P Panaitescu, Călători străini în ţările Române,  Editurad.Academiei Române,  1930, pg.37. ⁷⁴  Ibidem  pg.23

[45] Întăritură de apărare înconjurată de valuri mari de pământ săpate numită zamcă sau tabără militară de apărare. Polonezii foloseau asemenea metodă de apărare în Moldova :la Suceava  la mănăstirea Zamca, la Ţuţora pe Prut şi la Tabăra-Bivolari. ⁷⁶ N.Iorga. Istoria Românilor  prin  Călători. Editura Eminescu,  1981, Vol. MCMLXXXI,  pg. 344-345.

[46] Vasile Băican, Geografia Moldovei reflectată în documente cartografice din secolul al.XVIII-lea,  Edit.Acad. Române,  ed. 1966,  pg.136.

[47] Arh.Naţ.Buc.Fond  Mănăstirea Cetăţuia pachet V pg.15, nr.crt.2, Hrisov  C-tin N. Mavrocordat

[48] ANI. Fond Prefectura jud. Iaşi  dos.57/1895 pg.271

[49] CDM vol.IV Bucureşti 1970 pg.156 – Fond Mănăst. Cetăţuia pachet VII. Arh. Naţ.Bucureşti. 

[50] Condica liuzilor din 1803.Uricariul lui Th.Codrescu vol.VI pagina 344.Satul, moşia şi oamenii lui Tanasă Gosan, figurează în plasa Turia cu  4 familii (liudi) ce ţin de acesta  la Mănăileştii ?.

[51] Istoria Oraşului Iaşi-junimea Iaşi-1980 C-tin Cihodaru şi Ghe.Platon.pag.73.

[52] DRI.XVI vol..I. pg.106.

[53] Luca Arbore- portarul cetăţii Suceava- echivala ca funcţie, de pârcălab sau hatman, şeful cetăţii şi oştirii Moldovei.

[54] Grigore Ureche- Letopiseţul ţării Moldovei ed.Minerva 1978 pag.96.

[55] M.Costăchescu. Documente Moldoveneşti de la Bogdan V.V. 1504-1517. Buc. 1940. Pg.422.

Luca Arbore a lăsat moştenitorilor , în speţă , fiicei sale Odochia, în această zonă moşia Soloneţ cu mori în Soloneţ, şi alt sat peste Prut sub Derenie  (Chetriş)„unde au fost vataman Căliman”, adică satul Călineşti -celălalt sat de peste Prut..     

Al.Gonţa  Doc.Ist.Rom.Inst.N. Iorga Acad.Rom.l995 Indic.nume pg.531.  Cornul sau Cornişor numele vechi al satului Cornul lui Ştefan Negrul, apoi proprietari parţiali, Ignat stolnic şi postel. Iosip Veveriţă fost pârcălab la Cetaţea  Hotin şi Cetatea Nouă, (Roman) care la 28 martie 1552 în sfatul domnesc a lui P.Rareş.  ⁸⁷ C-tin Chiriţă  Dicţionarul Judeţuluiu Iaşi pag.221

[56] Buletin I.Neculce nr.3 /1923,f.I, pag.203.

[57] C.Bobulescu – Banul Tănasă Gosan 1769 – 1831,17 iunie pag.48

[58] Idem doc.citat pag.52 ⁹¹ Idem doc.citat.pag.53

[59] Idem doc.citat.pag.54-55

[60] Holera Neagră era numită astfel, fiindcă era adusă de tătarii de la Marea Neagră. ⁹⁴ Arh.Naţ.Iaşi- Visteria Moldovei, dos.258/1845 pag.95-98.

[61] Repertoriul Arheologic al judeţului Iaşi –autori Chirica şi Tanasachi pagina 59

[62] Colecţia Docum. Moldoneneşti  vol.IV pg.471

[63] Moldova în epoca feudală vol.VII pag.201 Editat.în Rep. Moldova 1972

[64] Belceşti – Studiu monografic – 2007 Ghe. Enache  pg.153

[65] N.Stoicescu,Repertoriul Bibliografic al  Localităţilor şi Monumen

Dovezi ale  vechimii  vieţii  pe teritoriul comunei  avem  chiar din perioade preistorice.             În anul 1886 la o surpare din malul Prutului s-a descoperit o măsea şi un dinte de mamut, (predate la Muzeul de Şiinţe Naturale din  Iaşi) ^[1] animal care a trăit pe pământ acum peste 3 milioane de ani.

   Dovezi ale continuităţii vieţii omului pe aceste locuri .  Cercetările şi descoperirile arheologice  efectuate pe teritoriul comunei noastre au fost marcate şi sistematizate de Chirica Vasile şi Tanasache Marcel publicate în Repertoriul Arhelogic al Judeţului Iaşi în anul 1984 şi pentru comuna Bivolari, care ne oferă suficiente dovezi privind continuitatea  vieţuirii omului pe aceste meleaguri, în aproape toate etapele istorice.  Pe harta acestor descoperiri sunt marcate peste 20 de urme ale omului sau aşezări vechi de locuire umană.  Planşa pieselor de ceramică, cuprinde 25 de fragmente din diferite perioade istorice.^[2] (Vezi în pagina următoare) ^[3]    Lama de silex şi daltă de marnă din  eneolitic aşezări tip Horodiştea-Erbiceni, aşezare din cultura Noua din epoca bronzului (2000-1150 î.Hr) « Hallstattului » târziu şi « La Tene » din epoca fierului (1150 î.Hr.- sec.II d.Hr.) timpul civilizaţiei a 3-a Geto-Dacică sec.200 î.Hr.şi 106 d.Hr.

      Aşezare Cucuteni: cultura Cucuteni tip C, cultura Dridu, ceramică locală şi de import din secolul IV e.n. şi secolul VIII – X e.n., cât şi ceramică locală  din secolele VIII-XI. Cele mai multe dovezi de locuire s-au descoperit pe văile adiacente pârâului Soloneţ, începând din zona Berariu şi  până după Rediu unde a fost vechiul sat Silişte (Siliştioara) şi odaia Rediul Blanarului. Alte dovezi  avem la Tabăra, unde a existat două table de observare  pe înălţimea din sudul satului şi o « zamcă » reprezentată de un şanţ săpat adânc cu un mare val de pământ, care  înconjura satul spre vest, de la un mal la celălalt al Prutului   (marcat cu puncte duble pe harta următoare).  În aceiaşi periodă de timp o tabără asemănătoare a făcut aramata  poloneză şi la târgul Ţuţora lângă Iaşi, unde sau petrecut multe evenimente, lupte şi nenorociri şi de multe ori, cu ajutorul acestei tabere  au scăpat şi nu au putu fi învinşi de turci şi tătari, mai ales domniile

Movileştilor 1595-1634).   Cronicarii consemnează că polonezii au reuşit în septembrie 1595 să-i apere scaunul lui Ieremia Movilă abia instalat, datorită acestui sistem de apărare.  Tot atunci bănuim că polonezii  au săpat  şanțul de la  Tabăra – Bivolari ca să le fie de siguranţă şi ajutor, la nevoie.

 FOTO: Pictura poloneză, “Moartea hatmanului Zolkiewski în bătălia de la tabăra Ţuţora” , redă lupta dintre oastea moldopolonă şi turco-tatară din 17 septembrie anul 1620. Se poate observa mărimea şanţului  taberei, asemenea cu cel de la Tabăra  –  Bivolari, marcat  pe harta noastră cu puncte duble  ce înconjura satul Tabăra pe partea din sud de la un mal la celălalt al

Prutului. În anul 1885 după 300 de ani,

şanţul  avea 12 palme dâncime, cam 3,50 m.

 De unde se vede că a fost continuu menţinut şi întreţinut. Se spune că l-au folosit şi eteriştii în 1821 scăpând în acest fel de masacrul de la Sculeni şi Castelul Stânca Roznovanu.     Planșa arheologică cu piese de ceramică descoperite pe teritoriul comunei.

HARTA CU LOCALIZAREA DESCOPERIRILOR  DE  PE  TERITORIUL  COMUNEI  

Movilele medievale erau în număr mare, din care multe erau cu scop de observare şi semnalizare. La cea de după Rediu, unde a fost satul Siliştioara, s-a găsit ceramică de aspect « La Tene » din perioada colonizării romane a dacilor secolul II – III e.n.  Au fost însă multe descoperiri întâmplătoare, care nu s-au înregistrat.   Pe dealul Tarcea s-au găsit morminte de inhumaţie în poziţia chircit, obicei practicat înainte de creştinarea dacilor. În vara anului 1973 la săpăturile de pământ la barajul ultimului iaz, s-au găsit câteva morminte a căror schelete erau orientate cu faţa spre sud, alt obicei care nu este din perioada creştină a Moldovei.

 Inginerul Goroh, care conducea lucrarea a chemat pe şeful postului de miliţie, care a dat verdictul că nu prezintă interes.   Prin 1956 la surparea unor gârle, s-au descoperit 2 gropi arse, una goală  în grădina lui Ion Grosu (astăzi Vasile Ghimpu) în Bivolari şi alta plină cu circa 400 kg. seminţe de mei carbonizat, în satul Tabăra în malul gârlei din grădina lui Costea Neagu. Presupunem a fi din sec.XVI-XVII, înainte de apariţia porumbului.

          Acest mei, dacă se analiza în laborator, se putea afla vechimea lui. Câte dovezi vor mai fi existând, în pământul acesta răbdător, pe care călcăm zilnic cu piciarele noastre?   

         Despre seminţele de mei, se ştie că este o planta erbacee din familia gramineelor care se folosea în alimentaţia sătenilor înaintea aparţiei porumbului. Porumbul numit de italieni »grano turco », a ajuns în Moldova adus de la turci prin anii 1680 – 1700, după care cultura meiului a început  treptat să se reducă, iar a porumbului să crească rapid.  

        Meiul curăţat de coajă se numea păsat (crupe), înlocuind chiar şi orezul la sarmale, pilaf şi alte mâncăruri. Măcinat se folosea la mămăligă, mălai la cuptor, terci cu ou şi brânză de oi sau cu lapte (în loc de griş) pentru copii.   În 1944, am văzut că ostaşii sovietici primeau mei neprelucrat, ca pentru cai, drept hrană de siguranţă. Doar îl fierbeau puţin în apă şi gata  « kaşa» cum numeau ei această mâncare. Mâncarea « kaşa »  părea ca un pilaf de orez, deoarece la fiert, boabele de mei crăpau precum floricelele de porumb. Soldaţii plecau la front cu un săculeţ de « marhotcă » (tutun măcinat cu tot cu vreji) şi un săculeţ cu seminţe de mei, dovadă că în urma lor, în tranşeele prin care au trecut, a crescut până în toamnă, o frumoasă recoltă de mei rusesc.  

 SATELE  COMUNEI  BIVOLARI   

Oficial, comuna are 5 sate: Bivolari, Tabăra (cu Tabăra Nouă), Soloneţ, Buruieneşti şi Traian.  

Toate satele noastre se află pe malurile apelor curgătoare : Buruieneşti şi Tabăra Nouă pe râul Saha,  Traian pe râul Soloneţ iar satele mari: Bivolari și Tabăra, pe malul Prutului iar satul Soloneț, pe ambele maluri Prut și Soloneț, toate trei pe axul şoselei naţionale DN24C.    

          Drumul naţional numit în vechime “Drumul Mare” era intens folosit de năvălitori, solii străine, negustori şi trupe armate.  Din acest motiv satele noastre se aşezau în coturi sau cornuri ale Prutului apărate de apa şi malul râului, de umbra pădurilor, cât mai ascunse de ochii prădătorilor şi ale năvălitorilor. De la aceste cornuri şi coturi şi-au luat primite nume unele aşezări  omeneşti pe aceste locuri, Cornişor, Cornul Negru sau Cotul Bradului.    

        A  vieţui pe timpuri  pe malul Prutului, nu era întotdeauna un avantaj.  „ Tradiţia literaturii populare îl descrie drept râul melancolic, al înfrângerilor şi al morţii, canalul molimelor şi al invadatorilor „ .  Poezia populară “Prutule râu blestemat”  este edificatoare în  acest sens:

Prutule rău blestemat          Lăcustele când or trece          Duşmanii ţării de-or trece Face-te-ai adânc şi lat         La ist mal să se înece !            La cel mal să se înece !

Ca potopul tulburat…         Holerele când or trece             Iar tu-n valurile tale,

                                             Pe la mijloc să se-nece            Să-i tot duci să-i duci la vale                                                                                               Până-n Dunăre şi mare !…

  Prutul în curgerea lui, împărţea ţara Moldovei în două, având drumuri paralele, de o parte şi de alta  râului.   

Se spune că invadatorii şi oştirile de oriunde, care numărau mii sau zeci de mii de oameni, iar turcii, chiar  şi  o sută de mii, preferau a se deplasa pe valea  Prutului, fiindcă  apa era bună de băut în comparaţie cu cea din  Jijia sau Bahlui. Chiar şi numele celor două pârâuri, Saha (Saca) şi Soloneţ avertiza trecătorul despre calitatea apei lor.  Numele Saha, numit în documentele vechi “Saca”, cuvânt arab preluat în limba română cu acelaşi înţeles, adică saca pentru cărat apă. Se înţelege că aici la “Gura Saha”, unde exista și un iaz de moară, turcii îşi  adăpau caii şi îşi umpleau sacalele cu apă pentru drum, de la care i-a rămas şi numele. Din cauza acestor nepoftiţi, oamenii locului  îşi întemeiau satele în locuri dosnice, în coturi sau cornuri ale Prutului, la adăpostul apei şi al pădurii. Aşa se explică de unde vin denumirile vechi ale  satelor noastre Cornişor  devenit Cornul Negru şi Cotul Bradului devenit Bivolari.  Pentru a ne forma o imagine a mărimii satelor noastre, după numărul de familii sau gospodării, redăm două  

a ) SATUL  BIVOLARI  și  TÂRGUL  BIVOLARI  – Ocolul  (Plasa) Turia

-Coordonate  Geografice: N- 47,313    S-27,263.   –Mărimea: sat mare, de rangul  III.

-Așezarea: pe malul Prutului, între satele Soloneț, la sud și Tabăra la Nord, pe axul drumului asfaltat DN 24 C. la distanță de 43 km de municipiul Iași, 80 km până de orașul Botoșani și 40 km până la orașul Ștefănești, județul Botoșani. 

Originea și evoluția moșiei  și  satului Bivolari. 

 Satul Bivolari ca moştenitor al satelor:      Cornul             Negru în vechime numit Cornişor sau  Gura Sacăi (Saha), din secolul XV, din timpul lui Ștefan Cel Mare. Din secolul XIX a mai preluat satele  Bradul sau Cotul Bradului,      Slobozia          Bivolari, Odaia Tudoroaei şi în final târgul Bivolari, care era un dublet al satului. Toate încorporate etapizat satului Bivolari.         La început satul și moșia Cornișor sau Gura Sacăi era ținută de 3 stăpâni: pârcălabul Ștefan Negru, Stan Roșu și stolnicul Igant Rugină.  Mai important a fost  Ştefan Negru, numit și Șteful  Cernat sau Cernătescu , despre care Ștefan Cel Mare spunea că „Șteful îl slujește cu credință”, păstrându-l  alături în toată domnia lui. Îl găsim pitar în anul 1476, pârcălab de Hotin în 1480 și fără funcție în sfatul țării în anul 1500. Datorită lui, satul și-a schimbat numele din ,, Gura Saha” sau ,,Cornișor” în Cornul Negru.(Cornul lui Ștefan Negru).

Ştefan Negru numit și Șteful Cernat, stăpân al satului Cornişor era nepotul lui Iacuș vistier la Alex.Cel Bun și fii săi, de la care a moștenit împreună cu fratele său 40 de moșii și sate. Al doilea stăpîn, Stan Roșu pentru Gura Saha carea deținea partea de mijloc, și el a avut acte de la Ștefan Cel Mare, mențiune din anul 1555 când se face întărirea pe moștenitori sunt menționați  copii dar și nepoții: Negrilă Pieliș, Dobrina, Ana cu nepoții Țiplic ș.a.

Al treilea stăpân poate și mai vechi, stolnicul Ignat cu moștenitorii  săi:  postelnicul Iosip Veveriţă ginere şi diacul Condrea Rugină fiu, parte de moșie și sat primite de Ignat stolnic  la 10 sept.1452 de la d-l Moldovei Alexăndrel înscrise în suret, unele fiind “pe Prut “.

 Putem spune că istoria satelor noastre mari, s-a născut  aproape odată cu istoria Moldovei.   

Satul Cornişor  este confirmat și la 30 aprilie 1554  prin hrisovul lui Alex.Lăpuşneanu în care li se recunoaşte lui Petrea Cârcă şi sora lui Maria, copiii Stanei moştenirea de la bunicul lor, stolnicul Ignat (Rugină), ” satul pe Prut unde a fost Ştefan Negrul “, Ignat având ultima confirmare „privilegiu”  pentru partea lui din Cornișor de la Petru Rareş (1527-1538).^[4]  .

 Cu postelnicul Iosip Veveriţă se lămureşte numele satului Cornişor din primul hrisov, când la 30 aprilie 1554 se precizează:  “satul Cornişor pe Prut unde a fost Ştefan Negrul” ca stăpân vechi, dată când s-au întărit părţile satului pe nepoţii  moştenitori ai stolnicului Ignat.  

       Pe boierul Iosif Veveriţă, soțul Solomiei și ginerele stolnicului Ignat, îl găsim în divanul mai multor domni ai Moldovei: la Ştefan Rareş (14.I.1527 – 18 sept.1538 apoi februarie 1541 – 3 sept.1546 şi pârcălab de Hotin, la Alex. Lăpuşneanu în 1553 pârcălab de Cetatea Nouă (Roman).          După ce postelnicul Iosip Veveriţă a lăsat  pe Alexandru Lăpuşneanu şi s-a dat de partea lui Ştefan Tomşa iar  Lăpuşneanu a revenit imediat la domnie, Tomşa şi grupul său au fugit în Polonia la Liov, unde fiind bănuiți de ,,hiclenie” din dorinţa lui Lăpuşneanu, tot grupul a fost decapitat de către contele polonez George Crasinski în luna mai 1564. Între decapitaţi  vornicul Ioan Moţoc, posesorul moşiei Tabăra şi marele postelnicul Iosip Veveriţă posesorul moşiei Bivolari, numită pe atunci Cornişor. În aceste cazuri proprietățile lor se confiscă.       

Aceste fapte și întâmplări; au făcut obiectul scrierii primei nuvele din literatura noastră de către Costache Negruzzi, dramatizată și ca piesă de teatru, numită “Alexandru Lăpușneanu”.

La 20 aprilie 1576, Domnul Moldovei, Petru Şchiopul, dă carte de judecată prin care „Veveriţă pierde partea lui din Cornişor dată de domn lui Condrea Rugină (cumnatul său)”^[5],  

        Pentru că turcii, umiliţi de victoria lui Ion Vodă Viteazul asupra lor, la 21 februarie 1574 la Jiliştea, i-au majorat birul ţării la 35.000 de galbeni pe an, (faţă de 4.000 cât a fost la început) sau va fi înlocuit cu Petru Şchiopul.  Ion Vodă a jurat cu sfatul ţării: „mai bine murim decât să plătim !”.Lucru care s-a şi întâmplat pe 10 iunie 1574 la balta Cahul. Prin trădarea unor boieri, între care pârcălabul Ieremia Cernăuțeanul cu cavaleria și vornicul Roman Bilăi, fostul stăpân al satului Tabăra (Româneşti), căderea la pace cerută de către turci a fost o înşelătorie, iar turcii l-au ucis mişeleşte: rupându-i trupul în două, pe care l-au tras cu cămilele.  

       Partea de moșie câștigată de diacul Condrea Rugină (după un proces) păstrează și acum numele său: dealul Candrea şi Chiscul Candrei iar în satul vecin Andrieșeni a existat până în zilele noastre familia Rugină. Numai că terenul se află pe Tabăra, la vest de sat şi nu pe Bivolari, cum ar fi normal. Explicaţia ar putea fi un schimb făcut ulterior, sau că este alt teren, fiindcă pe soţia lui Condrea Rugină, Sofronia, nepoata lui Simion Rogoz, o găsim, în martie 1622, ca vânzătoare a moştenirei de la bunicul ei din Seliştea (Buruieneşti), către Maria Chiriţoae, cneaghina (soţia) răposatului postelnic Dumitru Chiriţă Paleologul, mătuşa domnului Moldovei Constantin Movilă.²⁷    Gura Sacăi, acelaşi cu Gura Saha, este cred, primul nume al satului Cornul Negru (Cornişor), fiindcă pe atunci pârâul se vărsa în Prut lângă de sat. Seliştea Gura Saha (Cornul Negru), pe care îl găsim într-un suret din 30 aprilie 1555, dat de Alexandru Lăpuşneanu cu ocazia împărţirii a trei sate şi moşii pe moştenitorii lui Stan Roşu, cu ultima întărire de la Ştefan.Rareş (1551-1552) însă documentul preciza că posesia este de la Ștefan Cel Mare.   Proprietăţile sunt de fapt trei: Moimeşti, Roşcani şi Seliştea Gura Sacăi, adică Gura Saha de la noi.²⁸  În acest hrisov de împărţire se spune: „…a lor ocini şi moşii….după întăritura (act de confirmare) ce a avut de la moşul domniei mele Ştefan Vodă, pe trei sate şi anume: a 3-a parte din Roşcanii unde a fost Rosfir şi Moimeştii şi o sălişte în Gura Sacăi, toate în trei părţi …pe fiii şi nepoţii lui Stan Roşul”. Când se repetă împărţeala, în final se zice : „a treia parte din Roşcani unde a fost Rosfir, a treia parte din Moimeşti şi a treia parte din Gura Sacăi iarăşi partea din mijloc, ca să fie lor uric şi tot venitul lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor şi tot neamul ce s-a alege mai aproape nestricat în veci. Iar hotarul acelor mai sus zisă părţi de sate, să fie lor din câmpu cât şi din sat; iar dinspre alte părţi, după hotarul cel vechiu pe unde au umblat din veac”. Din finalul actului se vorbește de moşie (selişte) dar şi de sat. Înțelegem că moșia Cornișor (Cornul Negru) avea 3 părți, mergând pe 3 stăpâni.

     Altă confirmare o avem în iulie 1557 când o solie poloneză consemnează vizita în satele noastre, Tabăra şi Cornişor (Cornul Negru). Aceasta era condusă de Andrei Bizcki castelan de Chelm, trimis în Turcia de regele Sigismund-August.

 Ei numesc satele după cel al stăpânilor din acea vreme. Secretarul soliei Erasm Otwinowski scrie în jurnalul său de călătorie : “pe 18 iulie am dormit în satul soţiei lui Moţoc (Tabăra) iar a doua zi boierul Veveriţă ne-a ospătat în satul său ” (Cornişor) 29 . Sat primit zestre, de la socrul său stolnicul Ignat Rugină.     

 Când Veveriţă în iulie 1557 a ospătat solia poloneză în satul său, era deja proprietar vechi aici, avînd şi o reşedinţă care nu poate  fi decât conacul de la curte, unde acum se află: primăria nouă,  şcoala și parcul.  

Înţelegem că ospăţul s-a dat unui număr mare de persoane, cât putea să cuprindă tot alaiul acelei solii cu tot cu: demnitari, secretari, talmaci (traducători) vizitii şi garda armată. Ori aceste condiţii, nu le putea  avea decât numai curtea  moşierului din Bivolari.  

          Pe atunci, pe terasa unde s-a urcat satul zis Cornul Negru, era păşune sau fâneaţă, iar satul Cornişor fiind ascuns sub malul mare al Prutului, pe o semiterasă, nu putea fi văzut din Drumul Mare. Numai un mic drumeag printre ierburi şi buruieni ce mergea din şosea spre Prut, nu prea dădea de bănuit străinilor că ar duce la vre-un sat

       . Şi totuşi, cum să înţelegem că din anul 1557 şi până la 1800  nu-l mai găsim în documente.  Fie că acestea nu s-au păstrat, sau numele s-a schimbat între timp, sau că sătenii au fugit din calea năvălitorilor,  pentru  o vreme în bejenie.  

 Întradevăr satul şi moşia nu au dispărut, numai că i s-a dat alt nume, Drujăni sau Drujineni la fel cu satul vecin de peste Prut. Mă gândeam că s-a făcut o confuzie sau chiar a fost un sat pereche, cum sunt multe pe Prut.   

        Menţionarea în documente ca vecinătatea spre apus “moşia Schineni şi Drumul Furilor” ne convinge că este moşia noastră.

• XVII-vol.V, pg.152, martie 1622
• XVI-II, pg.84 din 30 aprilie 1555
• Călători poloni în ţările române. P.P.Panaitescu ed.1930 pg.6

36 Bulet.I.Neculce n.3/1923 pag.203 reclamația paharnicesei Casandra Fote – vecină cu moșia lor Zaboloteni.

 Aceasta reiese din două “Hotărnicii” din 15 sep.1844 şi din 11 noiembrie 1847 ca şi din dezbaterea procesului de împresurare a moşiei  lui Iorgu Ghica, moşie dată de zestre fiicei sale Elena căsătorită cu prințul Alecu Suţu.  

       Din acestea rezultă că moşia a cumpărat-o Iorgu Ghica la 27 februarie 1827 de la moştenitorii postelnicului Stamatie Hiotu care poseda ispisoace de la Gheorghe Duca voievod, din 22 ianuarie 1669 şi 18 iunie 1681 cuprinse și în hotarnica din 1778 care confirmă că vecinătăţile arătate sunt corecte.   Trebuie spus că Iorgu Ghica era şef la Departamentul Dreptăţii, unde l-a adus  şi pe ginerele său  Al.Suţu, în cinul judecătoresc.  Aceștia  ,,erau mari răpitori de pământ” cum spunea  C-tin Sion în Arhondologia  Boierilor din Moldova.

 Iorgu Ghica o fi cumpărat un petic de moșie,(Tudoroaia sau Rediul Blanarului) la hotar cu Siliștioara (Buruienești) și Cornul Negru, iar după un simulacru de proces din 1845-1847, cum că moșia Tabăra (vecină în partea nordică) ar fi intrat pe terenul lor,în partea sudică, spre Bivolari ?. Astfel  s-au întins acaparând moșia Cornul Negru – Bivolari de 3650 ha.  

         Presupunem că falsul fiind evident, s-au ferit să ocupe întreaga moșie, în realitate posesorii fiind Ruset Roznovanu, Nicolae și sora sa Ecaterina, căsătorită cu Grigore Balș, care au dat-o ca zestre fiicei sale Ruxandra căsătorită cu hatmanul Iordache Ghica.

         O mărturie anterioară, din anul 1786, spune că partea de moșie Tarcea-Soloneț a Catincăi Ruset Roznovanu a fost vândută  lui Atanasie Giosan, moșie vecină cu Zabolotenii, confirmă această părere, cum că moșia aparținea de fapt familiei Ruset Roznovanu.³⁶   

             După moartea lui Nicolae Ruset, Lucia (fiica caimacanului Vogoride) s-a recăsătorit cu Dimitrie A. Grecianu  fost  politician conservator, parlamentar şi ministru al justiţiei care a murit în 1922 într-un atentat comunist, în timp ce se afla în parlament.  

În această perioada moșia a fost deținută de cumnatul lor, academicianul Aristide Caradja.  Înaintea ultimului război, Lucia Grecianu şi cu fiul ei, colonelul Anton Ruset Roznovanu, rămân stăpânii moşiei Bivolari dar şi al celebrului castel de la Stânca Roznovanu  distrus de armata sovietică dar şi de cea română, în vara 1941 și 1944.   

        La reforma agrară din  anii 1919 şi 1922, din cele 3425 ha din moşia lor la Bivolari, s-au dat 3142 ha la ţărani şi au rămas 283 ha, pe care le-a vândut în acelaşi an, evreului Moriţz Ştern.    La acea vânzare s-au mai dat, 150  ha pădure, 7  ha vie şi livadă (deasupra Hârtopului Viei), 6 ha iaz cu peşte la  Valea Juncanilor  (Traian), 2 grădini de zarzavat de 6 ha, curtea cu conacul, rateşul (hanul) şi medianul (piaţa târgului).   

Satul Bivolari  cum s-a mai spus, a apărut ca sat nou al  satului Cornul Negru, prin fenomenul de roire al satelor, după anul 1700  când cele câteva familii s-au aşezat în extremitatea estică, a văii mari a Prutului în Fundul Cotului în estul actualului sat.

          Această mare vale de atunci, cu  trecerea anilor, din cauza surpărilor este tot mai mică  (lob de meandru) şi în curând  va rămâne ca amintire, doar un mic ” potlog ” de teren.   

  Pe vremuri, în cotul ce-l făcea acolo apa Prutului, acostau plutele cu lemn de brad, şindrilă şi cherestea ce venea pe apă din nordul Moldovei, materiale de care sătenii aveau nevoie.                                          

  De aici luându-şi sătucul  numele Bradul sau Cotul Bradului.

 Aceste nume apar atât în tradiţia locală cât şi în câteva dicţionare vechi.

(Dic.Jud.Iasi 1888 C-tin Chiriţă, al lui Alx.Obreja din 1979 şi Marele Dicţionar Geografic la României -MDGR.1889) .    

  În documentele cercetate l-am mai găsit înscris şi pe “Planul moşiei Tarcea de la Gura Soloneţului din 1845 moşia agăi Gheorghe Cuciureanu ” în care ca vecinătate la nord este înscrisă ” Moşia Bradul”^[6].    

  Primul document oficial în care apare satul nou Bivolari numit Slobozia Cornul Negru, este “Condica Liuzilor din anul 1803” .^[7]

*Slobozie: Sat nou scutit de plata birului.

În următorii ani fiind mereu necăjiţi de inundaţii, sătenii din Cotul Bradului au fost nevoiţi să părăsească “Fundul Cotului” sau Cotul Bradului şi să urce pe terasa înaltă ferită de inundaţii din sud, unde boierul le-a dat câte un potlog de teren să-şi facă adăpost familiei şi animalelor.          Satul Bivolari pe terasa înaltă, a început  a se clădi din sud-est, mergând spre vest și nord, unde primeau câte un potlog de teren. Zona aceasta este numită şi acum “Pe  Potlog”.  Moşierii căutau să exploateze mai intens terenul agricol, având nevoie de tot mai multe braţe de muncă, pentru care le oferea acestora locuri pentru casă şi gospodărie, cu condiţia să lucreze pe moşia lui. La început, locurile de casă erau foarte mari, putând ajunge până la jumătate de hectar.  Așa că au început să vină și săteni din Cornul Negru și alte sate, formând satul nou Slobozia Cornul Negru (sat nou scutit de bir) devenit apoi satul Bivolarii.

După cum se vede în tabelul de mai sus, satul nou Bivolari, numit Slobozia Cornul Negru, apare în condica Liuzilor din anul 1803”, cu 43 liude (oameni-capi de familie) iar satul mamă, Cornul Negru, avea  57 liude, ambele sate fiind în posesia hatmanului Iancu Razul.

        Creşterea rapidă a numărului populaţiei în această perioadă se poate observa comparând populaţia din  anul 1838 din  satul Bivolari şi Cornul Negru împreună avea 145 de familii, faţă de 100  cât avea în anul 1803, arată o creştere aproape de 150 la sută în doar 35 de ani.

        Din perioadele ocupației rusești în Moldova, au rămas o serie de recensăminte numite catagrafii, făcute cu scopul fiscal, să vadă ce bir pot și ei stoarce de la bieții noștri moldoveni.  Acum ne prinde bine fiindcă avem niște informații valoroase, despre viețuitorii acestor meleaguri mai ales din secolul  XVIII și XIX, după cum se poate vedea din următorul tabel centralizat.           Catagrafia fiscală (a impozitării) pe 1838  gospodării (liuzii) pe sate^.32        Se poate vedea şi compoziţia pe grupe sociale a populaţiei pe comună şi sate.

* Jidovi orândari,  adică  arendaşi de cârciumi la moşia boierului.

Între anii 1844 -1900, satul s-a întins până după uliţa mare numită ” Haţaş ” iar în anul 1920, după primul război, când s-au dat iarăşi locuri de casă, satul Bivolari a depăşit zona cimitirului, ajungând la hotarul satului Cornul Negru. Creşterea rapidă a populaţiei în această perioadă cu deosibire după înfiinţarea târgului în 1843, a fost imigraţia populaţiei din alte localităţi către satele noastre şi mai ales a evreilor în târguşorul Bivolari. După numele ce-l poartă noii veniţi şi acum pot fi recunoscuţi unii “venetici” (cum îi ironizau localnicii) pe aceşti bejenari (refugiaţi sau fugari). Aceştia veneau din locuri apropiate sau mai depărtate.  După luarea Basarabiei de către Rusia ţaristă în 1812, mulţi români moldoveni de acolo au trecut Prutul la noi, să fie cu neamul lor românesc. Şi fiindcă unii nu aveau nume de familie ci numai de botez, fraţii   lor de aici îi botezau cu numele Rusu ca nume de familie, fiindcă proveneau din zona Moldovei ocupată de ruşi.   

      Din această cauză numărul persoanelor ce poartă numele Rusu ocupă şi acum locul II  în clasamentul marilor familiilor din comună. Sunt şi bejenari veniţi tot de peste Prut care nu poartă numele Rusu cum ar fi Maxim bejenar în 1820 în Soloneţ .Albişteanu, venit înainte de anul 1820 în satul Tabăra, purta numai numele Vasile. Dar fiindcă venise din satul Albineţul Vechi,(Basarabia) i s-a spus întâi, Vasile Albiniţanu şi apoi după un număr de ani, Albişteanu cum este şi astăzi.  

            În satul Bădărăi tot în anul 1820, din totalul de 34 familii, 11 se numeau Rusu.  Însă multă lume a venit şi din satele noastre, mai ales pentru lucru pe moşiile boierilor şi apoi rămâneau definitiv : Aşa au fost familii ca, Iorgu Vântu venit din Dolheşti, Vizitiu din Rânghileşti, Durnescu din Durneşti, Şalaru din Berza, Mănăstireanu din Mănăstireni-Botoşani, Cârneală (Cârleană), Slabu (Paladea), Herghelegiu, Atudorei şi alţii.  

         Străbunicul meu patern cu nume de familie Marin, poreclit Corduneanu fiindcă fugise de după cordonul de graniţă al austriecilor din Bucovina, m-a facut curios, de ce purta numele Marin care este un nume oltenesc.  Cercetând catagrafiile satelor din anii 1820-1845, am aflat că nu a fost oltean şi nu se numea Marin. L-am găsit în 1820 în satul Tabăra cu numele Neculai a Mărinei cum o chema pe mama lui.

          Din satul vecin Durneşti judeţul Botoşani, au venit în  anul 1852 în Tabăra şi Bivolari un grup organizat de 14 familii, motivând “că aici şi-au găsit o mai bună îndemânare “.  Formalităţile de strămutare a lor au durat un an de zile, fiind necesare  acordul posesorilor celor două moşii, stolnicul Hristea Zarifopoli posesorul de la Durneşti şi vechilul moşiei Mănăstirei Cetăţuia din Tabăra. Au urmat apoi aprobările celor două Isprăvnicii ale ţinuturilor : Iaşi şi Botoşani, a comisarului Comisiei catagraficeşti a ocolului Turia, Andrei Bădărău, a Departamentului de finanţe, a Secretariatului de stat al Moldovei şi în final al Sfatului Ocârmuirii Moldovei.  După toate acestea ” sunt slobozi a să strămuta numai după ce îndeplinesc boierescul pe anul contenit 1851, şi să se escoflisască de toate datoriile către posesorul de unde au plecat, şi de toate daravelile ce ar ave cu locuitorii de la Durneşti “^[8]. 

           Era încă perioada când ţăranul era legat de sat, de moşie şi de stăpân, încă de la 14 ianuarie 1628 de la porunca domnului  Moldovei Miron Barnovschi, neputând părăsi legal locul de trai decât în acest fel.   Din această cauză erau mulţi bejenari sau  « dezertori » căutaţi de stăpânii lor şi aduşi înapoi în satul şi moşia de unde au fugit. Aşa cum a făcut Atanasie Giosan (cu moşie la Soloneţ) care a trebuit să plece cu paşaport în Basarabia şi Cernăuţi, să-şi aducă sălaşele de ţigani care l-au părăsit cu căruţe şi cu vacile după ei, după ce-i scosese dintr-o iarnă grea. 

           Încă de la apariţia satului Bivolari, un număr de ani, satul şi târgul purtau ambele nume “Bivolari sau Cornul Negru” şi ” Cornul Negru sau Bivolari “, considerându-se a fi o singură locație.  Însăşi pe primele ştampile al satului din anul 1840 şi al târgului  din 1845, sunt înscrise ambele nume.   Scrierea de pe stampile este în limba română dar cu litere chirilice.                                    

Pe pecetea satului scrie: “ŢINUTUL EŞII: satul Cornul Negru şi Bivolarii – 1840”. Pe pecetea târgului scrie: „ PRINCIPATUL MOLDAVIEII Târgul Bivolarii sau Cornul Negru 1845 “.

Despre obârşia numelui Cornul Negru au  fost şi alte presupuneri locale, prin unele scurte monografii, cum că s-ar fi găsit în pământ, un corn înnegrit de vreme, sau că acolo se afla un copac de corn înnegrit de fumul focului ce-l făceau păstorii să fie apăraţi de ţânţari.

          Varianta cea mai potrivită este însă configuraţia sub formă de corn  sau cornişor a terasei pe care se afla satul  încunjurat de pădure şi apa Prutului, la care s-a adăugat numele stăpânului  Ştefan  Negru (Șteful Cernat).  Datorită configuraţiei sale  (de corn) ce stătea în calea apei, Prutul a erodat şi surpat malurile “cornului” până când şi biserica satului a fost înghiţită prima de ape, iar sătenii s-au tot mutat sus pe terasa dinspre  vest.  

         Partea veche a satului Cornul Negru, pe când am apucat-o eu, (1941-1945) era o semi terasă ne inundabilă, cu  4 – 5 metri mai înaltă decât şesul de imaş actual, din care cauză satul nu putea fi văzut de la oarece distanţă şi nici de pe şosea (Drumul Mare).

        Din satul vechi în partea de jos, în anul 1941 mai exista o singură uliţă ce cobora spre est cu multe case şi altă uliţă scurtă spre nord (spre fosta biserică şi vechiul pod). În acel timp aveau acolo case multe familii ca : Ciotoroschi Alexandru,  Acristinei Costache,  Iancu Pălimaru, Ambrozie cu fiul Gheorghe împuşcat de ruşi, C-tin Novac, Ilie Ciobanu, Timofte D-tru, Grigore Amariei apoi Mihai Tuchiluş, Ion Strătulă (Rusu), Ioan Lungu, Mihai Pălimaru, D-tru Berariu, Ştefanache la livada lui Archip şi Froimovici cu prăvălia.

După război treptat, sătenii şi-au mutat în totalitate gospodăriile pe locul actual iar din septembrie 1968, prin noua organizare administrativă al R.S.R, satul Cornul Negru a fost încorporat satului Bivolari.  

         Despre obârşia numelui Bivolari desigur că oricine presupune ca vine de la bivoli, animal rudă apropiată cu boul si atunci şi-au dat cu părerea cum că pe aici ” hălăduiau turmele de bivoli “, lucru contrazis de “Geografia zoologică istorică a României ” care nu consideră Moldova  ca zonă specifică acestor animale.  Şi mai este un mic amănunt: acela că numele vechi purtat peste 100 de ani, este la plural: Bivolarii cum erau denumiţi cărăușii bivolari. În porturile dunărene exista o breaslă a ,,cărăușilor bivolari,, care făceau transporturi cu carele trase de bivoli. Cei din portul Giurgiu care asigurau transportul pentru București, au intrat în istorie cu prima grevă din Țara Românească în secolul XIX, a cărăușilor bivolari.

         La fel avea și portul Galați, de unde negustorii mai ales ,,armenii care singuri făceau comerțul exterior al Poloniei cu Turcia,, băteau acest drum cu carele cu mărfuri trase de bivoli. Satul nostru aflându-se la jumătatea de cale între Iași și Ștefănești, exact o zi de mers de la oricare din ele, făceau  obligatoriu popasul peste  noapte aici, în medianul nostru, unde moșierul avea și un han numit rateș, care a existat până în 1930.  

Foto: Imagini cu cărăușii de la mijlocul secolului XIX din colecția Shatmari

Acești cărăuși circulau în caravană, pentru a se putea apăra mai ușor de hoți și de haiduci. Lumea interesată să facă cumpărături sau curioșii să vadă acele animale ciudate, bivoli și chiar cămile, se tot anunțau să meargă, că au venit bivolarii în medianul din fața curții.  

Aș s-a împământenit în memoria colectivă numele acestui loc, luat întâi de sat și apoi de târg.

Interesant că atât satul cât și târgul au purtat numele Bivolarii, terminația cu doi de  ,,i” mulți ani. 

Mult mai târziu s-a fixat numele Bivolari având terminaţia cu un singur „ i”.  

         Desele revărsări ale Prutului, i-au silit pe sătenii din Cotul Bradului, să se mute sus pe terasa actuală a satului, întinzându-se din sud-est spre nord, in jurul curţii boierești, acuma parcul Gheorghe Bădărău, primăria  si şcoala.  Clădirea conacului Ghica înregistrată ca monument medieval, în Repertoriul lui Nicolae Stoicescu, se  afla exact pe locul fostei creşe a C.A.P.-lui transformată în sediul Primăriei Comunei Bivolari din anul 2011.   

          Imaginea de față redă numai jumătate din fostul conac al moşierului.   În vremurile, bune aici elita târgului românii şi evreii deopotrivă dădeau baluri fastuoase de binefacere, la care era invitat şi vecinul nostru de la Hermeziu, general şi rezident regal Mihai Negruzzi să fie preşedinte de onoare al balului.

         Pe când era şi primar al Iaşului în 1912, ziariştii antisemiţi din Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C) a profesorului Cuza l-au acuzat că joacă hora cu evreii în târgul Bivolari. La care generalul Negruzzi a răspuns, evidenţiind contribuţia evreilor din Bivolari la acţiunile de binefacere pentru construirea unei băi populare.

În februarie 1938 clădirea conacului a fost incendiată intenţionat, pentru a  încasa valoarea asigurării. Lumea însă a sărit, salvând jumătate din ea, după cum se poate vedea în imagine.

  Foto1: Jumătatea din conacul hatmanului Iordache Ghica rămasă după incendiul din  1938.   Foto 2: Acum, pe acelaşi loc, se află  moderna clădire a primăriei comunei Bivolari renovată în 2011

Foto 3 : Primăria veche la 1895 (cumpărată în 1873)  subprefectul Anastasie Barbu (pe scaun),  primarul Turculeţ în stânga lui, şeful poliţiei C-tin Nicuţa (în alb) şi consilierii. A funcționat ca sediu al primăriei intre anii 1873-2011

          Oricum generalul Negruzzi avea relații strânse și de amiciție atât cu evreii care îi cumpărau recolta moșiei sale, cât și cu primăria și plasa pe care îi ajuta de multe ori când ocupa funcții mari în conducerea ținutului sau județului Iași.

În faţa conacului, pe locul unde acum se află parcului de joacă pentru copii, magazinul cu etaj şi parcul din faţa căminului Cultural, se afla terenul  numit “Medianul Bivolarilor,” unde staţionau Bivolarii  (cărăuşii Bivolari), de la care a  luat şi satul  numele. Acest spaţiu a devenit apoi piaţa târgului  păstrându-şi numele de “Median”.  

Despre evoluţia în decursul timpului a localităţii Bivolari, iată cum s-au petrecut lucrurile: După războiul cu polonezii, turcii au construit în anul 1713 podul pe Prut  la Ştefăneşti, 45 km de Bivolari, pentru nevoile trupelor a materialului de război şi zahareaua (alimentaţia).  

        Atunci s-a  « discălicat » (deschis) Drumul Hotinului spre Iaşi, folosit intens de armata turcă, de « negustorii armeni care singuri făceau comerţul exterior al poloniei » ca şi soliile poloneze, ruseşti şi alţii.  Și acum există  în Iași strada Drumul Hotinului între strada Sărărie și Roseti, unde în timpul domniei a treia a lui Mihai Racoviță exista o bivolarie domnească.

         Numele străzii Armene în fostul târg Bivolari, ce  se păstrează şi acum, este un argument în plus că negustorii şi arendaşii armeni au fost primii care s-au aşezat aici, înaintea evreilor și a înfiinţării târgului.

        În porturile dunărene era o breaslă a “cărăuşilor bivolari” care în sec.XVIII cei din portul Giurgiu au făcut prima grevă din țară. Pe aceștia, negustorii îi plăteau pentru transportul măfurilor în interiorul ţării. Așa vor fi făcut și negustorii armeni care cumpărau marfa turcească din Dobrogea sau portul Galați și în caz de necesitate, angajau cărăușii cu bivoli (bivolarii) să le transporte marfa. În afară de negustorii armeni, armata turcă în secolul XVIII, aflată în trecere  pentru luptele cu polonezii, apoi spre raialele lor de la Cameniţa din Polonia şi a celei de la Hotin din Moldova, timp de 101 ani, între anii 1711-1812, foloseau şi ei la transporturi bivoli şi chiar cămile. Martorii timpului spuneau că au văzut cum  turcii tractau tunurile lor cu câte 16 perechi de bivoli.  

         Localitatea noastră aflându-se la jumătatea celor 80 de km de drum între Iaşi şi Ştefăneşti, exact o zi de mers până la noi, de la oricare din ele, era obligatoriu popasul peste noapte aici  în medianul nostru, unde moşierul avea un rateş (han), care a continuat să existe  după înfiinţarea târgului până și între cele două războaie.

        Medianul sau piaţa târgului se afla în faţa conacului (actual primăria) pe spaţiul unde acum se află   parcul de joacă pentru copii, magazinul cu etaj şi parcul din faţa căminului cultural.   Pe acest spaţiu era locul de staţionare peste noapte a cărăuşilor bivolari.  

 Lumea din preajmă era interesată să facă micul comerţ cu aceştia sau să facă schimb cu produsele lor. Mulţi curioşi veneau să vadă acele animale ciudate, bivoli şi cămile, care nu erau cunoscute pe la noi. Când sosea aici caravana cu carele negustorilor sau turcilor sătenii se anunţau  că au venit “bivolarii”.    Staţionând de fiecare dată în acelaşi loc, cu timpul, s-a împământenit numele în memoria locului.  Aceasta este explicaţia numelui Bivolarii şi nu cele spuse de unii cum că “pe aceste meleaguri hălăduiau turmele de bivoli”, lucru infirmat și de cartea ,, Geografia istorică geografică a României”.  Poziţia locului şi distanţele între Iaşi şi târgul Ştefăneşti, mo-

tivează necesitatea înfiinţării mai târziu a târgului în acest loc.  

          Apariţia unui surplus de producţie din agricultura practicată de moşierii şi arendaşii în Moldova în secolul XIX şi implicit în zona noastră, este un motiv în plus pentru înfiinţarea unui târguşor aici lângă satul Bivolari sau Cornul Negru.

 În anul 1838 erau în Bivolari deja 4 familii de evrei între ei cei mai vechi fiind familia Moscu cu fiii Leiba şi Iţic.   La înfiinţarea târgului în 1843, satul Bivolari era în plină dezvoltare, ajungând ca întindere  dincolo de gârla din sat, sau jumătatea satului de mai târziu. Satul și târgul atașat ulterior, au în fost considerate în cei 100 de ani, mai mult împreună, decât separat. Creșterea edilitară rapidă a  satelor Cornul Negru și Bivolari, au ajuns în perioada interbelică să se unească fizic, iar din anul 1968 și prin lege.  

         În decursul timpului satul Bivolari a încorporat în structura fostul târg și trei sate: Să le explicăm pe fiecare: Odaia Tuduroaiei a fost de fapt Odaia Rediul Blanarului, fiind ferma serdarului Tudur Manole Blanarului (clucer în anul 1803) ce s-a aflat după Rediu până la finele secolului XVIII. Se afla lângă pădurea Rediu și satul Seliște sau Siliștioara, care coborând jos, a luat numele Buruienești. Fiindcă satul Siliștioara s-a mutat, a determinat și pe boier să-și mute odaia sa, pe locul dintre pârâu, pădurea Blănăreasa și Drumul Mare (DN24C), unde și-a continuat existența până la primul Război Mondial. Catagrafiile dintre anii 1820 și 1845 înregistrează între 12 și 28 săteni, slugi scutite de bir, mare parte adunați din alte sate. Satul nou numit Slobozia Cornul Negru a apărut pe locul numit Bivolari cel puțin în secol XVIII, încorporând satul Bradul sau Cotul Bradului care a părăsit locul vechi din  Fundul Cotului din Valea Mare a Prutului din cauza revărsărilor și inundațiilor, care a urcat pe terasa înaltă din sud, pe locul actual, încorporându-se satului nou numit atunci Slobozia Bivolarii.  Târgul Bivolari a fost încorporat  în anul 1945 iar Cornul Negru în 1968.

Târgul a adus o viaţă economică activă şi prosperă de care au beneficiat şi locuitorii comunei, mai ales după primul război când Basarabia s-a unit cu ţara mamă iar aria de cuprindere economică şi socială a zonei s-a mărit considerabil iar târgul avea toate șansele să devină oraș.  Toate au fost bune până la 20 iunie 1941 când  Antonescu a ordonat “Români treceţi Prutul!”, când satul nostru , românii din comună am fost refugiaţi în satele din sud.   Negustorii şi meseriaşii evrei, în 20 iunie 1941 au primit dispoziţie să încuie casele şi prăvăliile şi să predea cheile la primărie, pornind cu toţi pe drumul Iaşului în refugiu, în lagărele de muncă sau în trenurile morţii.

         Evreii  fugăriţi în oraşul Iaşi, în vara anului 1942 mai existau 210 familii cu 847 suflete.   Când s-a întors războiul înapoi peste noi  în martie 1944, iarăşi fugă şi evacuări, ocuparea localităţii de către trupele sovietice pe timp de 5 luni, jaful organizat şi neorganizat al acestora asupra avutului populaţiei şi lăsarea ei pradă sărăciei, foametei şi bolilor.  Dintre evrei,     s-au  mai reîntors în 1944, 5 văduve și 30 de familii cu 67 de copii, în total 130 sufelte, dar au plecat şi aceştia până în 1964 în Israel. De la ei au rămas un număr de case bune de zid iar trei grupuri sunt compacte lipite între ele cu 7 beciuri zdravene, clădirea şcolii de pe str.Armeană lăsată în paragină şi cimitirul în bună stare, care ne reamintesc de viața de 100 de ani a târgului  Bivolari și de existența  evreilor  pe aceste locuri. 

TRECEREA RĂZBOIULUI PESTE NOI DE DOUĂ ORI, în 1941 și 1944 cu frontul la numai 25 km, și timp de 5 luni  sub ocupația trupelor sovietice, ne-a costat foarte scump.

  Pentru sătenii noştri a urmat perioada comunistă, ”de formare a omului de tip nou” cu vremuri de secetă şi foamete, cu lipsuri de tot felul, cote obligatorii, şi colectivizare. 

  A trebuit să treacă ani buni, pentru ca gospodarii noştri să-şi revină şi să se adapteze la noile condiţii. Deveniţi membri cooperatori în C.A.P., sătenii noştri s-au apucat serios de lucru. Fiind stimulaţi şi de sistemul transparent şi atractiv al normării şi retribuirii muncii, au dovedit că cei care au fost gospodari înainte de cooperativizare, au fost şi după. O menţiune specială merită făcută. Dacă cooperativa agricolă a devenit bogată şi cooperatorii mulţumiţi de rezultatul muncii lor, aceasta se datorează în bună parte şi celor care asigurau conducerea şi organizarea muncii. Mai întâi preşedinţii ca Donisă C-tin, ing. Hristea Gheorghe ca preşedinte şi inginer şef, Şalaru C-tin ca preşedinte, ing. Oprescu Gabriel ing.şef şi de fermă, apoi inginerii şefi de fermă: Moţoc Ioan, Radu Gafiţeanu, Goroh Nechifor şi mulţi alţii. 

Regimul comunist a dat o atenție specială localității noastre datorită istoriei sale și hărniciei oamenilor, dar planul de urbanizare prevedea să se desființeze satele mici și să fie aduse la blocurile  care se construiau în centrul comunei.

 Acum după Revoluție,  se dă atenția cuvenită dezvoltării armonioase a tuturor satelor iar zona fostului sat Cornul Negru beneficiază de rețea de apă curentă și canalizare, străzi asfaltate și iluminate, la fel ca în centrul comunei.

1.   b) TÂRGUL  BIVOLARI    

1. Scurtă istorie a poporului evreu de ieri și de azi

Despre poporul evreu, ales de D-zeu să  fie poporul Lui, cunoaştem că în istoria sa, a avut parte de multe suferinţe şi robii. După perioada patriarhilor, ca urmare a unei secete cumplite, familia lui Iacob (Israel) ajunge în Egipt.

Acolo sunt recunoscuţi şi ajutaţi chiar de vicele rege, care era însăşi fiul său Iosif, ce fusese vândut în secret, cu ani în urmă, de fraţii săi unei caravane de egipteni. 

        Iacob a rămas în Egipt împreună cu cei 12 fii ai săi din care a rezultat cele 12 triburi sau seminţii a le Israelului. Robia egipteană  a fost leagănul formării poporului evreu, de la o singură familie, după 430 de ani, ajungând la peste un milion de suflete. Moise primind ajutorul Lui Dumnezeu i-a scăpat din robie  prin “Fuga din Egipt” şi trecerea Mării Roşii în Pustiul Sinai. 

   Aici a trebuit să mai peregrineze încă 40 de ani, timp în care Moise ajutat de fratele său Aaron au condus poporul către “Pământul Făgăduinţei” după semnele Dumnezeieşti ce li se arătau, ziua după stâlpul de fum şi noaptea după cel de foc, fiind hrăniţi cu “Mană Cerească” pe care o găseau dimineaţa pe pământ şase zile pe săptămână iar în ultimă zi (vinerea) cantitatea era pentru două zile,

(şi pentru ziua sabatului). Personal am avut ferici-ta ocazie să merg în pelerinaj pe aceste locuri din Pustiul Sinai, să văd arbustul” Rugul Aprins din

care Dumnezeu a vorbit cu Moise  faţă către faţă” şi chiar să urc pe muntele unde Moise a postit 40 zile şi

40 de nopţi,după care a primit în mâinile sale “Ta-

blele Legii”, cu cele Zece Porunci scrise cu degetul Lui Dumnezeu. De ce a trebuit ca Dumnezeu să “diri-jeze circulaţia” acestui popor cu o viteză atât de mică, pe

câtă vreme Egiptul cu Israelul sunt ţări vecine şi distanţa putea fi parcursă pe jos în 2-3  zile?

 Motivul se explică prin înţelepciunea Lui D-zeu, cum că poporul ales după 400 de ani de robie în Egipt, devenise în mare parte idolatru sau ateu şi trebuia şcolit după învăţătura rezultată din cele Zece Porunci pe care Mosie le-a dezvoltat prin scrierea

celor  cinci cărţi ale sale,(Tora sau Pentateuhul) ca

primă partea ale Sfintei Scripturi care trebuia să fie însuşită, cunoscută  de noua generaţie născută în pustiu, adevăratul Popor Ales.

Foto: În ordinea de jos în sus: Momente ale urcării pe

Muntele Sinai cu cămila,  şi pe jos, apoi pe vârful

Sfântul Moise, la capela  ortodoxă cu acelaşi  nu-me.

( Lângă noi, regretata dr.Adina Barca din

Bucureşti)

  De la  Adam până la Moise, în vremea patri-

arhilor, timp de 4108 de ani, învăţătura de credinţă s-a

transmis numai prin viu grai. După Moise a con-tinuat scrierea vechiului testament încă 1400 de ani, Talmudul de la Ierusalim şi cel din Babilon care conţin  cele 667 porunci, până la naşterea Lui Iisus Hristos în anul 5508. După luptele duse cu localnicii, Canaanienii, Filistinii şi alte neamuri, cele 12 seminţii (triburi) evreieşti s-au aşezat în teritoriu, întemeind două regate: Iudeia în sud şi Israelul în nord.  A  urmat o nouă robie babiloniană  de 66 de ani (605 î.Hr. la anul 539 î.Hr.)  după care o mulţime de imperii au pus stăpânire pe Israel: grecii (332-37 î.Hr.), romanii (37 î.Hr.-324 d.Hr.), bizantinii (324-638d.Hr), arabii (638-1099 d.Hr.), cruciaţii (1099-1291 d.Hr), mamelucii (1291-1561 d.Hr.) şi Otomanii (1561-1917 d.hr).

        Toată istoria lor a fost o luptă continuă pentru libertatea naţională, aşteptând mii de ani pe Mesia care să-i elibereze de sub apăsarea străină. Mesia a venit prin Iisus Hristos, care a salvat poporul ce i-a urmat învăţătura, de păcate, dar nu şi de ocupaţia străină. 

       Or ei, aşteptau un Mesia politic, luptător războinic, care să elibereze ţara şi poporul de sub stăpânirea romană. Or, Iisus a venit să îndrepte vechea Lege a Talionul care promova dreptatea “Dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”, cu Legea Iubirii  (Evanghelia Păcii) care spune “Dacă cineva ţi-a dat o palmă peste un obraz, întoarce-l şi pe celălalt”. 

         Această nepotrivire de dogmă, marile minuni făcute de Iisus, cum şi declaraţia că El este fiul Lui Dumnezeu, a contrariat ierarhia religioasă.  Ana, Caiafa cu rabinii saduchei şi farisei   au cerut conducătorilor romani, Irod şi Pilat să-l răstignească pe Iisus, luând  asupra lor toate consecinţele acestei nedreptăţi.

        Ce a urmat se ştie. Împrăştierea lor în lume, având parte de persecuţii,  holocausturi şi progromuri în mai multe ţări, chiar şi în România. 

         Evreii aflaţi în diaspora după expulzarea lor de împăratul Titus în anul 70, au fost evreii sefarzi, care ajungând în întregul spaţiu al imperiului Roman mai ales în  Spania şi Portugalia, au fost şi de acolo fugăriţi în ţările arabe din nordul Africii, mai puţini în ţările europene, în anii 1492 şi 1498.  Sefarzii au pătruns şi în principatele române dar în număr mai redus.  Aceştia  vorbesc spaniola veche şi  practică cultul  mozaic de rit spaniol.

         În schimb, khazarii sau aşkenazii, consideraţi de unii ca fiind al 13-lea trib al poporului evreu, sunt cu totul diferiţi faţă de sefarzi. Ei măcar nici nu provin din  vechiul Israel, ci dintr-un neam de cazaci războinici de pe teritoriul Rusiei, care prin anul  900 d.Hr. au trecut la religia mozaică (de cine nu se ştie) şi făcând uniune cu alte popoare nomade cum au fost Hunii (Ungurii),  au ajuns regat puternic pe spaţiul dintre Marea Caspică, Marea Neagră şi Kiev.                         

 Foto: 1) Luptător Kazar cu un prizonier captiv.  2) Steaua lui David.  3) Candelabrul cu 7 braţe  (Menorah)  Stema statului Israel.  

Invazia mongolă din secolul XIII, le-au destrămat organizarea şi puterea, fugărindu-i spre Ucraina şi mai ales Polonia şi Austria care au fost zonele de concentrare unde şi-au dezvoltat limba idiş asemănătoare cu limba germană, iar rabinii le-au ţinut trează limba ebraică şi religia mozaică a poporului Israelit, care i-au făcut uniţi atât pe plan local cât şi mondial. 

        Mişcarea sionistă iniţiată de Theodor Hertz  în anul 1897 în scopul reîntoarcerii poporului evreu în patria lor Israel, (pe muntele Sion) a avut mare ecou în diaspora evreiască din toată lumea, care s-au organizat politic şi financiar fiind hotărâţi să-şi recâştige ţara după mii de ani de pribegie.   După mandatul Britanic în Palestina care a ţinut până la 1917, evreii au început să se adune în eretz Israel, făcând faţă multor onflicte şi războaie cu palestinienii locali cât şi cu ţările vecine arabe, chiar şi după declaraţia de independenţă de la 4 mai 1948. 

         În Israel a existat şi o minoritate evreiască cum şi nişte instituţii proprii mai ales religioase şi de învăţământ  dar  terenurile pe care s-au aşezaţi noii veniţi au trebuit cumpărate de la arabii localnici. 

         Israelul devenit stat independent îşi continuă drumul dezvoltării unei societăţi înfloritoare. A început ca ţară agricolă organizând Chibuţuri şi Moşavuri, unde noii veniţi între care şi bivolărenii noştri s-au apucat serios de treabă. Acestea erau un fel de cooperative agricole în care plata era numai în natură; hrană, îmbrăcăminte, locuinţă  asistenţă  medicală şi educaţie. Un sistem socialist care l-a uimit pe academicianul nostru Radu Rosseti, când a efectuat o vizită în Israel prin anii 1968-1970. 

 Rosseti nu-şi închipuia cum evreul să lucreze fără bani, câtă  vreme la el preocuparea de căpătâi, era să facă bani şi să-i înmulţească. Acum au depăşit acea etapă, însă agricultura într-o ţară unde solul este mai mult piatră şi nisip şi unde vara nu plouă deloc, ei au ajuns să facă export de produse agricole. 

La ei apa e de mare preţ. Şi totuşi fac irigaţie cu picătura la rădăcina fiecărei plante. Apa  vine printr-o reţea de conducte în toată ţara din lacul biblic al Galileiei.     

  Fac sere cu aer condiţionat, pun pământ vegetal  peste nisip, plantează legumele şi irigă cu picătura reglat automat, încuie sera şi pleacă acasă.

FOTO: Tel Aviv etajul 3 parcare aeroport. La Kiriat Ata cu Haim Foghelman şi Carol Cohen.  La Sfântul Mormânt

      Au plantat păduri, vii şi livezi, cultivă cereale şi fructe mai ales citrice, mare parte pentru export. La cultivarea florilor, au depăşit Olanda. În ţara aceasta s-au adunat din toată lumea multe creiere cu un înalt grad de inteligenţă şi specializare, stimulând economia şi bunăstarea poporului.

          Oraşele sau cartierele  noi se clădesc pe zone înalte, unde este mai  răcoare  iar pe şes se face agricultură irigată, cum am spus mai sus.

          Acum, Israelul se poate compara cu orice ţară occidentală dezvoltată, pe toate planurile: militar, educaţional, cultural, economic şi social. Cele două călătorii pe care noi le-am făcut  în “Ţara Sfântă”  în 2005 şi 2008 întăresc cele spuse aici. 

          Am mai aflat că ultimele cercetări au descoperit locul pe unde a trecut Marea Roşie ca pe uscat, poporul evreu a fugit din robia egipteană.  Cu aparatura avansată s-a  filmat  zona submarină din Golful Acaba dintre Egipt şi Arabia Saudită,  unde se pot vedea rămăşiţe din  schelete de oameni, cai şi resturi din carele egiptenilor între care roţi cu 4 spiţe placate cu aur, metal care nu a fost alterat de mediul acvatic atâtea mii de ani. 

 Locul corespunde cu cel marcat de stâlpii de piatră memoriali puşi de regele Solomon pe timpul său pe ambele ţărmuri, ale Golfului Acaba, descoperiţi de asemenea recent.  

Mereu descoperim cât de adevărată este sfânta noastră scriptură  „ Cartea Cărţilor” !     

2. TÂRGUL BIVOLARI şi   POPULAŢIA   sa   EVREIASCĂ

Desen  de copertă din cartea „Orăşelul Nostru Bivolari” scrisă în Israel în anul 1981 de evreii originari din Bivolari

Primii negustori în Moldova au fost armenii, care în anul 1393-1395 și-au construit biserica lor în târgul Ieșilor. În târgul Bivolari tot arendaşii armeni au fost primii pe ulița care le poartă și acum numele.  Nu știm când au venit primii armeni în Bivolari, însă plecarea lor, poate fi marcată la 1898, când au vândut hanul lor, comunității evreilor din târg.

         Primii evrei fugari pătrund în timpul lui Petru Şchiopul, pe la 1579, făcând cămătorie şi comerţ ambulant prin sate dar şi mărfuri din import. În timpul domniei lui Ghe. Ştefan (16531658) în teritoriul ocolului Turia apare Moscu jidovul arendând heleşteul cu peşte de pe Jijia^[9]. la Popricani (Cârniceni), de la vistiernicul Iordache Cantacuzino^[10]. 

 Urmaşii acestei familii existau la noi și în anul 1843 când a luat ființă târgul.  

         Întorcându-ne la istorie, observăm că ţările de unde au venit în Moldova, evreii din neamul  cazarilor sau aşchenazilor, a fost filiera  ţărilor vecine : Rusia, Ucraina, Polonia şi mai puţini din Austria.   Până în secolul XVIII evreii la noi erau o raritate, ei se găseau  începând cu anul 1800, doar câte unul în unele sate ca “jâdovi orândari” cu cârciumă în arendă de la moşier (stăpânul satului).  

         În anul 1772 la recensământul rusesc nu apare  în satele noastre nici un evreu sau jidovi orândari cum erau numiţi atunci. Aceştia au apărut la noi, după chemarea făcută de Ioniţă Sandu Sturza –domnul Moldovei (1822 – 1828) şi reânoită de Mihail Sturza (1834 – 1849).  

În anul 1838 în Bivolari erau deja 4 familii de evrei, iar în celelalte sate ale comunei câte o familie, precum şi în satele din ocolul Turia.  

        În anul 1827 ţarul Rusiei a dat „Ucaz de stârpirea evreilor”, fiind prigoniţi din Rusia şi Polonia, mulţi şi-au găsit scăparea în Moldova, favorizaţi şi de hrisovul lui Ioniţă Sandu Sturza din februarie 1828, de chemarea străinilor să lucreze în economia Moldovei.  

       Evreul Haim Foghelman, povestea cum bunicul lui, Iancu aflându-se în armata rusă grănicer la granița cu Finlanda, pentru stagiul obligatoriu de 25 ani, a reuşit să dezerteze şi să treacă Prutul la noi, pe la Vladomira, comuna vecină Trifeşti. În anul 1840 Secretariatul Treburilor din Lăuntru al Moldovei cercetează trecerea frauduloasă a 7 evrei prin dreptul aceluiași sat Vladomira, la care se indica numele şi fizionomia lor.

Cei din teritoriul imperiului Austriac (Bucovina) aveau mai multă libertate de mişcare dacă treceau legal în Moldova. Aceştia erau consideraţi „sudiţi” (supuşi austrieci) fiind protejaţi de eventuale abuzuri comise asupra lor. În anul 1847, un astfel de sudit, numit Pincas Iosef Altman, fiind tâlhărit de o trăsură cu 2 cai de către vătaful moşiei Bivolari, Popovici, s-a declanşat o anchetă cerută de Consulatul Austriac.

 Evreul a prezentat 10 martori dintre săteni care au depus mărturie în favoarea lui^[11]. În acele timpuri mulţi moldoveni fugeau de serviciul militar din imperiile vecine, rus şi austriac, găsindu-şi locul în Moldova. Însăşi un străbunic al meu a fost nevoit să facă acest gest, fugind din Bucovina, de serviciul militar austriac. A ajuns în satul Tabăra, şi-a schimbat numele din Neculai a Mărinei, în  Marin, s-a însurat în Bivolari și a rămas aici pe vecie.  

        Târgul Bivolari a fost înfiinţat de D-l Mihail Sturza prin hrisovul domnesc nr. 85 din 8 iunie 1843 „în anul 10 al domniei mele la Moldova, la cererea epitropiei casei răposatului moşier hatman

Iordache Ghica”, (decedat în anul 1835) iar epitropia era condusă de

soacra lui, Ecaterina Balș, care întru pomenirea lui terminase construirea bisericii  ,,Adormirea Maicii Domnului” din Bivolari, în septembrie 1841.       

                  În hrisov scrie: „…am luat aminte la cererea domniilor sale epitropilor casii răposatului boier hatman Iordache Ghica spre a hărăzi privilegiul de a face la moşia Bivolarii sau Cornul Negru di la ţinutul Eşii dughenile ce va socoti casa trebuincios, o zi de târg pe săptămână, precum şi 12 adunări de iarmaroace pe an şi din anaforaua Domnescului nostru sfat, supt Nr.1075…prin acest al nostru hrisov domnesc hotărâm şi legiuim…” Urmează obiectivele înscrise în preambul şi zilele de iarmaroace, câte una în fiecare lună, stabilite după sărbătorile din calendarul ortodox.  

     Urmare a acestui hrisov, în anul următor, la 5 mai  1844,  se întocmeşte actul de învoială între casa hatmanului Iordache Ghica, proprietarul moşiei şi târgoveţii din Bivolari, prin care s-au concesionat terenurile necesare, cu titlu de bezmen (chiria anuală a locului de casă), atât locuitorilor existenţi, cât şi pentru cei care vor voi în viitor a se aşeza în acest târg.

 Actul de învoială numit „Aşăzare” cuprinde o listă întreagă de venituri ce urma a le încasa moșierul din activitatea târgului.

                                                  “A Ş Ă Z A R E”

   ( Actul de tocmire  şi  învoială  a  înfiinţării  târgului  Bivolarii sau Cornul  Negru din  5 mai 1844 scris cu alfbetul chirilic)

           Epitropia casei răposatului boier hatman Iordache  Ghica prin această scrisoare de aşezare încredinţează că aşa precum s-a  legiuit de către înalta cârmuire a se face la moşia casei răposatului boieriu la Cornul Negru sau Bivolarii de la ţinutul Eşii, 12 adunări de iarmaroace pe an, o zi de târg pe săptămână, joia – şi toate dughenile ce va vroi casa răposatului boieriu atât de către proprietar, cât şi de către cei ce se vor aduna şi se vor aşeza la acest târg, dacă vor  păzi  următoarele condiţii:   

1-Tot acel ce va vroi să-şi facă binale (case din lemn) la uliţă din frunte (în faţă) ce se v-a însemna (marca) de către Epitropie, este dator a se mildui (adresa) proprietăţii sau vechilul ce va fi orânduit din partea sa întru aceasta ca să se treacă în condici numele lui, câtimea stânjenilor, hotarul locului,suma banilor bezmenului (chiria )şi să-şi primească  ţidulă (chitanţă) cu asemenea glăsuire şi binalele ce se vor face să fie regulate pe linia ce se v-a însemna de către proprietar bune şi cât se va putea mai sigure acoperite cu şindrilă iar bezmenul  pe fiecare stănjen gospod (domnesc) măsurat în faţa uliţei şi a cărui lungimi în dos va fi de 15 stânjeni, îl va plăti câte: 2 sorcovăţi pe an; jumătate la Sfântul Gheorghe  şi jumătate la  Sfântul Dimitrie.

• Afară de uliţa din frunte se va mai slobozi o bucată de loc deosebit pentru a-şi face casă . Acei care nu vor avea închipuire (intenţie) de dughene vor fi datori a păzi aceleaşi condiţii ce s-au legiut la punctul 1, numai că bezmenul pe acest loc are a fi numai câte un sorcovăţ şi patru creiţari (croiţeri austrieci) pe stânjenul de faţă şi lungimea de 15 stânjeni.
• Pentru băuturile ce vor intra şi se vor descărca în târg, a căror vânzare numai de la___1) şi după ce se vor face până la 30 de dughene de către târgoveţii ce se vor aduna, vor fi slobozi a plăti următorul avaet (taxă):

1. Un sorcovăţ şi 12 creiţari argint de toată vadra de spirt în măsură de 12 ocă.
2. Un sorcovăţ şi 2 creiţari argint de toată vadra de rachiu şum (tărie) obişnuit cu aceiaşi măsură.
3. Opt creiţari argint de toată vadra de vin în măsura cotului.
4. Doi creiţari de argint de toată vadra de bere sau mied. Şi nu va fi nimeni slobozi de îndelet-niciri cu vânzarea unor asemenea băuturi, a le măsura aiurea când le vor aduce în târg decăt la înadinsa a proprietarului cantară. De îndată după măsurare vor număra şi banii avaetului, asemenea şi cei ce vor aduce rachiu în târg spre ţinere cu vurta pe  cât rachiu vor vinde în târg vor plăti avaetul legiuit mai sus la literele a şi b, iar pe cât îl vor vinde afară pe la orândari, vor plăti avaetul numai câte 5 creiţari de argint de fiştecare vadră în folosul proprietăţii.

  4 – Pentru căsăpii,  mungerii şi pitarii datori vor fi târgoveţii a da din an în an singurii muşterii care să ea asupra lor îndestularea norodului despre aceasta cu preţul cel mai folositoriu pentru obşte şi care neapărat să fie mai jos decât la târgul Botoşani cu două parale la oca de pâine, iar a lumânărilor preţul va fi deopotrivă ca la eşi şi proprietarul pentru diferitele vânzări să dea aceşti muşterii următorul avaet:  

1. Un sorcovăţ de toată vita mare cu coarne – care se vor tăia în târg
2. Pol (jumătate) sorcovăţ de toată vita mică cu coarne – ce se vor tăia în târg
3. Doi creiţari argint de una oaie, miel sau capră – ce sa vor tăia
4. Pol sorcovăţ de un mascur (porc) ce se va tăia în târg sau se va duce la tăet
5. Doi creiţari de argint de toată oca de lumănări ce se vor aduce de aiurea sau se vor face în târg De la pitării pentru pâine, nu se vor da către proprietar nici un ban.

5 – Avaeturile ce are proprietarul a mai lua pe produsele ce se vor aduce şi se vor descărca în târg, sunt:

1. Un sorcovăţ de suta de oca de titiun
2. Un creiţar de argint de tot drobul de sare
3. Trei creiţari argint de toată ţolinca (sacul) cu sare măruntă sau alte mărunţişuri aduse de străini la târg/zi.
4. Patru creiţari argint de toată vadra de păcură sau dohot
5. Pentru piaţa vânzării vitelor, venitul pentru trei ani începătoriu dela această dată se iartă iar de la împlinirea a acestei vadeli , mai departe se va lua câte:

• Doi creiţari argint de toată vita mare cu coarne şi fără coarne
• Pol (jumătate) creiţari argint de toată oaia, miel sau capră    c- Doi creiţari argint de tot mascurul (porcul) ce se va vinde în târg

     Acest avaet se va plăti jumătate de vânzător şi jumătate de cumpărător

• – De la carele ce vor veni cu lemne, fân, paie, legume, păsări, frupturi trebuincioase (lactate) pentru hrana norodului nu se va lua nici un fel de avaet.
• – Cântarul cu care se va cântări toată marfa de vânzare ce se trage în saci va fi a proprietăţii şi se va lua de toată suta de oca ce se va cântări câte doi creiţari argint, nefiind iertaţi nimenea alţii cu cântare particulare nici pentru sine nici pentru vânzare mai mult decât până la 40 oca care cântărindu-se numai în singura dugheana sa, vor fi fără plata de avaet.
• – Un loc pentru şcoală, unul pentru feredeu (baie), unul pentru spital, unul pentru mormânturi şi unul pentru casa rabinului în marginea ce se vor socoti de proprietar şi acolo unde proprietarul va voi pentru naţia evreiască, se vor slobozi fără nici un bezmen iar fiind trebuinţă de mai multe asemenea locuri se vor slobozi cu legiuitul bezmen,
• – Vânzările de binale sau a locurilor sterpe unul la altul sau către străini să nu se facă fără ştirea şi învoirea proprietăţii care are cel mai de aproape porţiuni şi se cumpără cu preţul ce vor da alţii şi din preţul cu care se vor vinde să deie proprietăţii la sută cinci jumătate de către văzător şi jumătate de cumpărător căci cine se vor mildui (sustrage ?) proprietăţii vor plăti avaetul îndoit (dublu) şi vor rămânea şi vânzările răle.
• – Nici un fel de fabrică sau maşină nu este nimenea volnici a deschide fără învoirea proprietăţii iar velniţă (cazan de rachiu) vor fi slobozi a face în următoarele condiţii:
• Locul să se însemneze de către proprietar, afară din târg unde va vroi şi nu mai mare decât 20 prăjini.
• Rachiul de la velniţă (cazan) se va aduce în târg şi va supus plăţii cuprinsă la puctul 3, iar acel de la velniţă se va vinde afară, fără să intre în târg şi nu va fi supus acelei plăţi.
• De fieştecare caldare (cazan) să se plătească pe tot anul câte 15 carboave în două vadele (rate),jumătate la Sf. Gheorghe şi jumătate la Sf. Dimitrie.
• – Negustorii străini ce vremelniceşte vor veni cu orice soi de marfă în acest târg vor fi datori a închiria dughene de la proprietar (dacă va voi) cu anul.
• – Pentru păşunarea vitelor târgoveţilor se va slobozi de către proprietar câte 20 prăjini loc de imaş de fiecare casă sau dugheană, afară de piaţa iarmarocului pe care se vor aduna vitele de negoţ, mărginindu-să însă a nu putea ţinea nimica mai mult decât până la două vite mari pe acest imaş iar care vor voi a ţine mai multe vite să se învoiască cu proprietarul . Aceste căte 20 prăjini se vor slobozi la un număr de 100 de dughene, iar făcându-se mai multe , li se va da numai câte 10 prăjini de casă sau dugheană.
• – Pentru vinul ce se va aduce şi se va descărca în târg spre vânzare cu vurta (hurta-angros) pe cât se va vinde în târg se va plăti avaetul legiuit la punctul 3 litera e, iar pentru cân se va vinde afară vor plăti câte 6 sorcoveţi de bute şi 4 de antal.
• – Naţia evreiască ce s-ar statornici în acest târg va fi slobodă a lega aţă de la casă la casă după obiceiul ei
• – Toţi acei ce vor aduna şi se vor statornici în acest târg sunt datori a păzi cu sfinţenie toate condiţiile de mai sus, a se purta cinstit,a se feri de tot felul de vicleşuguri păgubitoare venitului proprietăţii şi a fi supuşi cu plata legiuinţelor mai sus avaeturi fără nici o împotrivire, sau aşteptare de întrebuinţarea vreunei sâlnice măsuri căci  pe acei ce se vor dovedi că au întrebuinţat vre-o urmare împotrivă, vreo întârziere, vreo răzvrătire, vreo faptă vicleană s-au de furtişag ori că nu s-au supus  proprietăţii, rămâne proprietarul în deplină dreptate, pe unii ca aceia a-i izgoni cu totul de pe  moşie rămânând binalele lor în folosul proprietăţii, precum şi marfa ce ar ascundeo de plata avaetelor contraband fără să poată întinde vreo pretenţie sau să se apere cu vreo străină protecţie.
• – Această aşezare cuprinsă prin arătatele mai sus ponturi, (puncte, articole) se va păzi cu nestrămutare în curgere de 25 ani începători de la anul acesta şi înainte mai departe până se vor împlini..

Pe temeiul unei asemenea scrisori de aşezare ce s-au primit la Epitropie din partea obştei neguţătorilor creştini şi jidani ce până acum s-au arătat cu dorinţa a se aşeza pe acest târg care şi una şi alta până la vade (rata scadentă) se vor păzi întocmai fără nici o adăugire sau scădere.    

Anul una mie opt sute patruzeci şi patru luna maiu în cinci zile – Eşii.

      Iscăleşte Teodor Balş (Mare Logofăt)                                                                   Judecătoria  Eşii  Secţia II.  Copia aceasta  conform cu originalul.    

      ss Hurmuzache        ss Prăjescu       Nr.567 din 1844 iunie 27  

 Altă copie eliberată de Arhivele Statului  Iaşi cu nr.43/1929 director Sever Zotta

           La punctul 3 din învoială se prevedeau: „ terenurile pentru clădit o şcoală, un feredeu (baie publică), un spital, un cimitir (evreiesc) şi unul pentru casa rabinului”.

Tocmai în aceşti ani, Mihail Sturza era primul Domn al Moldovei care a lucrat cu spor la amenajarea „drumului mare” Iaşi – Bivolari – Ştefăneşti – Botoşani – Dorohoi, ajungându-se până la Cernăuţi. El a continuat chemarea făcută evreilor de înaintaşul său Ioniţă Sandu Sturza, înviorând economia şi comerţul, înfiinţând cele mai multe târguri în Moldova.

         În domnia lui (1833-1848), numărul târgurilor a crescut de la 40, în 1834, la 62, în anul 1848. Pentru întreţinerea şoselei a introdus taxa în lei şi prestaţia în muncă, a înfiinţat cantoane tot la 5 km. distanţă între ele,  încadrate cu cantonieri plătiţi cu salar şi o falce de teren arabil. Când au început  în Rusia şi Ucraina atacurile împotriva evreilor, profitând şi de chemările domnitorilor noştri, evreii au început să pătrundă în Moldova în număr tot mai mare, atingând vârful în acelaşi secol  XIX.

  La înfiinţarea târgului “Cornul Negru sau Bivolarii” ca staroste  îl aflăm pe Vasâli Agachi care fiind şi vornicelul satului, a semnat actul de aşezare al târgului din 5 mai 1844, apoi funcţia de staroste au avut-o numai negustorii evrei.     În anul 1845, la numai doi ani de la înfiinţare, în târg se adunase 59 de familii scutite de bir cu  295 suflete de evrei din care : 37 “rasa evreiască” negustori, 2 meşteri, 3 vădane şi 18  bătrâni  nevolnici (neputincioşi). Starostele târgului din partea evreilor era  Leiba sîn (fiul) lui Herşcu.  

 Dintre români au existat 9 cârciumari din starea a 3-a, iar unii dintre ei vindeau rachiu  la casele lor iar unii la dughenile din târg.   Aceştia  nu au făcut faţă concurenţei noilor veniţi şi într-un  timp foarte scurt au dispărut dintre negustori.  

        Din toţi aceşti evrei veniţi primii în târgul Bivolari, numai unul singur era sudit (supus străin), venit de înafara ţării, (Herşcu Ofenberg) toţi ceilalţi proveneau  din satele din apropiere: Aron Faibiş din Damachi, Iancu Iţic şi Moise Ilie din Zaboloteni, Lupu Iţic din Andrieşeni, Marcu Fisalovici din Perieni, Haim Fişel din Bălteni, Herşcu sin Avram din Ţiganaşi, Ilie Solomon din Cârniceni, Iţic Dănilă din Damachi, Herşcu Leiba din Păuleni, Haim  sin Herşcu din Tabăra, Leiba Ştir (croitor) din Roşcani, Iancu sin Haim (cojocar) din Buhăieni, Gheţel sin Aba din Trifeşti, David sin Iţic din Zaboloteni, şi alţii bătrâni nevolnici (neputincişi). Din cei 37 de evrei activi plătitori de bir (birnici), 12 vindeau rachiu, 5 aveau cârciumă, 16 aveau dughene cu mărfuri cu amănuntul, coloniale, băcănie.  Unul era bogasier (ţesături), unul era lipcan cu mărfuri din import, unul era precupeţ (geambaş-negustor) şi numai doi meseriaşi; un croitor şi un cojocar. În anii următori numărul meseriaşilor vor creşte continuu. În anul 1847 starostele târgului Bivolari era Iordache Roş iar al satului ca vornicel tot Vasile Agache cu cei trei juraţi sau pacinici:

Grigore Lungu, Filip Popa şi Ioan Raba.           

          Evreii care au populat în scurt timp târguşorul nostru şi-au construit “binale” case şi dughene majoritatea din material lemnos şi acoperite cu şindrilă. Casele erau sistem vagon fiind lipite unele de altele, cum se mai pot încă vedea câteva care mai rezistă  timpului.   În prima cameră  se afla prăvălia sau atelierul din care pe un hol se intră în următoarele camere. Cei mai săraci închiriau un mic loc în Median unde îşi construiau o “gaşcă”, care era o casă mică din  lemn şi cherestea, acoperite cu şindrilă. Aveau două camere, prima ca prăvălie sau atelier şi a doua de locuit. Se ştie că noi creştinii suntem fraţi de drum în credinţa noastră cu evreii, de la care am păstrat tezaurul de înţelepciune şi credinţă a Legii Vechi (Vechiul Testament) ca lege a dreptăţii, care este baza Legii Noi ( a iubirii) din Noul Testament a învăţăturii Mântuitorului.   

            La început, pentru sătenii localnici, aceşti “venetici” care aveau alte obiceiuri şi altă religie decât a lor, erau priviţi cu suspiciune şi neîncredere. Poate din acest motiv la punctul 15 din “Aşezământ” se prevede:  “Naţia evreiască ce s-ar statornici în acest târg este slobodă a lega aţă de la casă la casă după obiceiul ei ” ca măsură de comunicare și alarmare în caz de pericol sau poate fi măsură de  protecţie şi ajutor divin, aşa cum au făcut strămoşii lor biblici, când s-au aşezat în Ţara Canaanului când au fost salvaţi de atacurile localnicilor.

          Cu timpul cunoscându-se mai bine încrederea a fost tot mai bună şi au conveţuit în armonie şi bună înţelegere. Chiar dacă în ţară şi mai ales în Iaşi, au apărut organizaţii şi opinii antisemite, în târgul Bivolari  acestea erau foarte slabe. Ba chiar au fost cazuri întocmai ca în piesa lui Victor Ion Popa din Bârlad, “Take, Ianke şi Kadâr” când ne-am şi înrudit prin căsătorii între tinerii creştinii români  și evreii de credință mozaică.  Şi încă familii din fruntea comunei.           Aşa a fost Grigore Vrânceanu, fratele preotului, care a fost apoi mulţi ani primarul comunei.  El s-a căsătorit cu Golda, fiica evreului Iancu Leibovici ocazie cu care şi părinţii au primit botezul creştin, devenind Ioan Botezatu.  Dar au câştigat şi evreii un creştin pe care l-au tăiat împrejur după religia mozaică.  El se numea Vasiliu Gheorghe (Jorj cofetaru) care s-a căsătorit cu Frida cu care a avut 3 copii, o fată şi doi băieţi. Mulţi tineri români ca ucenici, în atelierele evreilor au învăţat meseria de croitor sau cizmar şi chiar limba lor: Ioan Ciornea, Haralam Buciuman, Costică  Roşioru, Costache Raba, Adela Covaci, Adela Ursachi, Aspazia Mihalche ( Prisacaru)  croitorie iar la cizmărie: Ciciu Costică, Bunduc Vasile, fraţii  Florean, Vasile Perju, Croitoru Ionel, Codreanu Vasile, Huţuşoru Petru şi alţii care apoi au baza cooperaţiei meşteşugăreşti din Iaşi.  Şi aşa creştinii şi evreii din Bivolari, după ce s-au cunoscut mai bine, din prieteni au devenit şi rude apropiate.  Tatăl meu mi-a povestit cum prin anul 1934, preotul din Şipote cu sfânta cruce în mână, în fruntea unui grup de enoriaşi cu praporii  de ceremonie, au venit la Bivolari ca să ne elibereze de ” Iudele şi de jidovii care l-au răstignit pe Iisus”.  Au fost întâmpinaţi de venerabilul nostru părinte Vrânceanu Gheorghe cu barba lui albă ca de patriarh, după  58 ani de păstorire în târgul Bivolari, îşi cunoştea misiunea şi mai ales realităţile zilei şi lumii în care ne aflam.

 După ce le-a pus câteva întrebări,  i-a certat serios, iar tânărul preot din Şipote cu ceata lui de luptători pentru dreapta credinţă, au plecat ruşinaţi de naivitatea şi lipsa lor de cultură religioasă.            Înainte de înfiinţarea târgului (1843) a existat un han pe strada Armeană ţinut de armeni arendaşi de moşii, ultimii fiind Toma Cristea  şi Manole Kessim. Aceștia  au vândut comunităţii evreieşti din Bivolari clădirea hanului în care evreii la 1 septembrie 1898 deschid prima lor şcoală mixtă pentru 148 de copii, 110 băieţi şi 30 de fete.     

       După ce evreii şi-au construit şcoala nouă la capătul străzii Armene în anul 1913-1915, clădirea de pe strada Armeană a fost transformată în baie publică care a funcţionat şi după război şi de care au beneficiat atât evreii cât şi creştinii.  

 Mai exista şi rateşul moşierului care era hanul din median, lângă biserică, pe care  în timpul dintre cele două războaie, l-au ţinut  Moriţz Ştern şi apoi familia Leibovici şi Pincu Dănilă.  Când au început  în Rusia şi Ucraina atacurile împotriva lor, profitând şi de chemările domnitorilor noştri, evreii au început să pătrundă în Moldova în număr tot mai mare, atingând vârful în acelaşi secol  XIX. Ei au au făcut ca economia și comerțul să fie pus în mișcare.

        Târguşorul Bivolari a fost printre ultimele înfiinţate în judeţul Iaşi. El s-a ataşat satului deja existent fiind organizat în trei străzi: Şoseaua Naţională, principala arteră comercială majoritar evreiască, având în centru piaţa numită Medianul Bivolarilor. Dosul Târgului (spre toloacă) în majoritate români şi str. Armeană în părţi aproximativ egale evrei cu români.  Dosul târgului spre est aparţinea satului şi era o singură casă evreiască, (actual Ghiţă Ionescu) unde a fost bordeiul proprietăţii, apoi şi-a făcut casă evreul Adolf  Postelnicu, care a fost birjar apoi administrator la moşia evreului Morițz Ștern și Matis.  

    Foto: Evrei din Bivolari 1) Prăvălia Avram 1940,  2) Nuntă  evreiască: familia Solomon şi  Moscovici 1960 

 În anul 1859 populaţia târgului a crescut de trei ori, faţă de anul 1845, ajungând la 175 familii evrei, cu 654 suflete şi 26 familii români agricultori cu 85 suflete. Dezvoltarea edilitară a târgului se remarcă prin creşterea numărului de prăvălii şi ateliere construite până la 1889 în mare parte din material lemnos din care cauză la incendiul devastator din 29 august 1889 a ars aproape în întregime.  Apoi s-a trecut la construcţii din cărămidă, când au venit mulţi zidari evrei, breaslă care şi-au construit şi sinagogă zisă “Sinagoga zidarilor” pe strada Armeană. Numărul meseriaşilor evrei ajung de la 2 la 22 şi v-a creşte şi mai mult în anii viitori, atingând apogeul cu 77 meseriași în anul 1914.       Înfiinţarea târgului a deschis porţile unor câştiguri noi şi pentru sătenii noştri, mai ales prin transportul mărfurilor şi cerealelor cu căruţele lor, singurul mijloc de transport la acea vreme.  Mulţi evrei care fiind prigoniţi în Rusia, Austria sau Polonia îşi găseau scăparea în Moldova.  Amicul meu Haim Foghelman, îmi povestea cum bunicul lui, aflându-se în armata rusă la graniţa cu Finlanda, pentru stagiul obligatoriu de 20 ani, a reuşit cu un camarad să dezerteze şi să treacă Prutul la noi pe la Vladomira.  În anul 1840 Secretariatul Treburilor din Lăuntru al Moldovei  cercetează  trecerea frauduloasă a 7 evrei  prin dreptul aceluiaşi sat Vladomira, la care se indica numele şi fizionomia lor.  Cei din Polonia şi Austria aveau mai multă libertate de mişcare pentru a trece în Moldova, ba erau şi protejaţi de eventuale abuzuri comise asupra lor, în special cei veniţi din Bucovina stăpânită de Austria.       Aceştia erau consideraţi supuşi austrieci şi numiţi “sudiţi”.  În anul 1847, pentru  un astfel de sudit numit Pincas Iosef Altman care a fost tâlhărit de o trăsură cu 2 cai de către vătaful de la moşia Bivolari, Popovici, sa declanşat o anchetă care a solicitat 10 martori dintre săteni ce au depus mărturie în favoarea evreului37. 

FOTO: Cele trei grupuri de case evreiești existente 1) Primăria veche 2011.   2)  Prima casă Saşa Panpan (foste Cosiver,  Lupu Leiba, Herşcu Solomon, Friedman şi alţii) .   3) Casele  Suditu; Huludeţ şi Homeucă, foşti proprietari: Bitman, Herman şi Morghenştern .         

            Evreii care au populat în scurt timp târguşorul Bivolari şi-au construit „binale” case şi dughene, majoritatea din material lemnos şi acoperite cu şindrilă. Casele erau sistem vagon, lipite unele de altele, cum se mai pot încă vedea câteva grupuri de case care  rezistă  timpului. În prima cameră se afla prăvălia sau atelierul, din care o uşă intra în camera a doua iar alta pe un holişor, care dădea afară sau şi în camerele următoare.

       Negustorii mai săraci închiriau un mic loc în Median (piaţa târgului) unde îşi construiau o „gaşcă”, care era o casă mică din  lemn, acoperită cu şindrilă. Aveau două camere; prima ca prăvălie sau atelier şi a doua de locuit.  

La început, pentru sătenii localnici, aceşti „venetici”, care aveau alte obiceiuri şi altă religie decât a lor, inspirau suspiciune şi neîncredere. Poate din acest motiv, la punctul 15 din „Aşezământ” se prevedea că „naţia evreiască ce s-ar statornici în acest târg este slobodă a lega aţă de la casă la casă după obiceiul ei”, ca măsură de alarmare sau de protecţie şi ajutor divin, aşa cum au făcut strămoşii lor biblici, când s-au aşezat în Ţara Canaanului, fiind salvaţi de atacurile localnicilor. Cu timpul, cunoscându-se mai bine unii pe alţii, încrederea a fost tot mai bună şi au conveţuit în armonie şi bună înţelegere.  

         Fiindcă până după primul război evreii nu aveau drepturi cetăţeneşti egale cu românii, chiar dacă au luptat pentru România Mare, au luptat şi câştigat drepturile. În sânul acestei comunităţi au luat fiinţă multe organizaţii şi mişcări sioniste pentru întoarcerea în patria lor, dar aderau uşor şi la partidele atât evreieşti cât şi româneşti.

        Chiar dacă în ţară, şi mai ales în Iaşi, au apărut organizaţii şi opinii antisemite, în târgul Bivolari acestea erau foarte slabe. Ba chiar au fost cazuri întocmai ca în piesa Take, Ianke şi Kadâr, când s-au şi înrudit, prin căsătorii, creştinii români cu evreii. Şi încă familii din fruntea comunei. Aşa a fost Grigore Vrânceanu, fratele preotului, care a fost şi primarul comunei.           El s-a căsătorit cu Golda, fiica evreului Iancu Leibovici, ocazie cu care şi părinţii au primit botezul creştin, devenind Ioan Botezatu. Dar au câştigat şi evreii un creştin pe care l-au tăiat împrejur după religia mozaică. El se numea Vasiliu Gheorghe (Jorj cofetaru), care s-a căsătorit cu Frida, cu care a avut 3 copii, o fată şi doi băieţi.

³⁷ Orăşelul nostru Bivolari  – Haifa 1981 – art. I.Kara pg. 29

         Mulţi tineri români, ca ucenici în atelierele evreilor, au învăţat meseria de croitor sau cizmar şi chiar limba lor „idiş”: Ioan Ciornea, Costică Buciuman, Costică  Roşioru, Costache Raba, Adela Covaci, Adela Ursachi, Aspazia Mihalache (Prisacaru) – croitorie. La cizmărie: Ciciu

Costică, Bunduc Vasile, fraţii Florean Gheorghe şi Petrică, Titi Ursachi, Durnescu Mihai, Vasile Perju, Croitoru Ionel, Codreanu Vasile, Bahrin Ion, Ţară Lungă, Huţuşoru Petru şi alţii, care apoi au fost baza cooperaţiei meşteşugăreşti din Iaşi.

        Tatăl meu mi-a povestit cum, prin anul 1935, preotul din Şipote, cu sfânta cruce în mână, în fruntea unui grup de enoriaşi cu praporii  de ceremonie, au venit la Bivolari ca să ne elibereze de „Iudele şi de jidovii care l-au răstignit pe Iisus”. Au fost întâmpinaţi de venerabilul nostru părinte Vrânceanu Gheorghe, cu barba lui albă ca de patriarh şi care avea o relaţie amicală şi de respect reciproc cu rabinul evreilor.

       După 57 ani de păstorire în târgul Bivolari, îşi cunoştea misiunea şi mai ales realităţile zilei şi ale lumii în care ne aflam. După ce le-a pus câteva întrebări,  i-a certat serios, iar tânărul preot din Şipote, cu ceata lui de luptători pentru dreapta credinţă, au plecat ruşinaţi de nesăbuinţa şi lipsa lor de cultură religioasă.

         Comunitatea evreilor din Bivolari au cumpărat clădirea hanului în care, la 1 septembrie 1898, şi-au deschis prima lor şcoală mixtă Israelito-Română pentru 148 de copii (110 băieţi şi 38 de fete) în care se preda limba ebraică (Ivrit) ca şi limba română.  

        Copiii evreilor erau admişi şi la şcoala de stat din târg.  Între ei, evreii noştri vorbeau limba „Idiş” cu vocabular în mare parte german.  Parte din presa lor, ca şi primul teatru evreiesc din lume înfiinţat de Goldfaden la Iaşi, a fost în această limbă.

Şcoala veche cumpărată de la armeni în anul 1898    (Clădirea a devenit apoi baie comunală)

              Foto: Şcoala nouă iarna 1926-27           Aceaiaşi clădire înaintea demolării-2012

După ce evreii şi-au construit şcoala nouă, la capătul străzii Armene în anul 1926-27, clădirea veche de pe strada Armeană a fost transformată în baie publică, care a funcţionat şi după război şi de care au beneficiat atât evreii cât şi creştinii.

Mai exista şi rateşul moşierului, care era hanul din median, lângă biserică, pe care,  în timpul dintre cele două războaie, l-au ţinut Moritz Ştern şi apoi familia Leibovici cu Pincu Dănilă.           Târguşorul Bivolari a fost printre ultimele înfiinţate în judeţul Iaşi. El s-a ataşat satului deja existent, fiind structurat pe trei străzi: Şoseaua Naţională, pricipala arteră comercială, majoritar evreiască, având în centru piaţa târgului numită Medianul Bivolarilor; 

Dosul Târgului (spre toloacă), în majoritate cu români şi Strada Armeană în care evreii şi românii erau în părţi aproape egale. În anul 1890 în târg existau 57 deţinători de teren agricol inclusiv biserica.

 Dosul târgului, spre est, era uliţa satului. Acolo au fost numai două case evreieşti. Una se afla pe locul unde a fost bordeiul proprietăţii sau „jităria”, aparţinea evreului Adolf Postelnicu, birjar la moşia evreului Moritz Ştern, (acum casa Ghiţă Ionescu) precum şi casa unui cizmar sărac, alintat Solomonică și poreclit Cibilichi sau Cimilică.  

         La înfiinţarea târgului „Cornul Negru sau Bivolarii”, îl aflăm ca staroste pe Vasâli Agachi care, fiind şi vornicelul satului, a semnat actul de aşezare al târgului din 5 mai 1844. Ca staroste a fost Iordache Roş, apoi numai negustorii evrei.

         În anul 1845, la numai doi ani de la înfiinţare, în târg se adunaseră 59 de familii scutite de bir, cu  295 suflete de evrei dintre care : 37 „rasa evreiască, negustori”, 2 meşteri; 3 vădane şi 18  bătrâni  nevolnici (neputincioşi). Starostele târgului, din partea evreilor, era  Leiba sîn (fiul lui) Herşcu. Dintre români, au existat 9 cârciumari din starea a 3-a. Mare parte dintre ei vindeau rachiu la casele lor iar unii la ,,dughenile” din târg. Aceştia nu au făcut faţă concurenţei noilor veniţi şi, într-un  timp foarte scurt, au dispărut dintre negustori.

         Dintre evreii veniţi primii în târgul Bivolari, numai unul singur era sudit (supus austriac), venit din afara ţării (Herşcu Ofenberg), toţi ceilalţi au venit din satele din apropiere: Aron Faibiş şi Iţic Dănilă, din Damachi; Iancu Iţic şi Moise Ilie, din Zaboloteni; Lupu Iţic, din Andrieşeni; Marcu Fisalovici, din Perieni; Haim Fişel, din Bălteni; Herşcu sin Avram, din Ţiganaşi; Ilie Solomon, din Cârniceni; Herşcu Leiba, din Păuleni; Haim  sin Herşcu, din Tabăra; Leiba Ştir (croitor), din Roşcani; Iancu sin Haim (cojocar), din Buhăieni; Gheţel sin Aba, din Trifeşti; David sin Iţic, din Zaboloteni şi mulţi bătrâni nevolnici (neputincişi).

         Dintre cei 37 de evrei activi plătitori de bir (birnici), 12 vindeau rachiu, 5 aveau cârciumi, 16 aveau dughene cu mărfuri cu amănuntul, coloniale, băcănie. Unul era bogasier (ţesături), unul era lipscan cu mărfuri din import, unul era precupeţ (negustor sau geambaş) şi numai doi meseriaşi; un croitor şi un cojocar.

 În anii următori, numărul meseriaşilor a crescut continuu.     

         În anul 1859 populaţia târgului a crescuse de trei ori, faţă de anul 1845, ajungând la 175 familii evrei, cu 654 suflete şi 26 familii români agricultori, cu 85 suflete și aveau  rabin și o sinagogă.

Dezvoltarea edilitară a târgului se remarcă prin creşterea numărului de prăvălii şi ateliere construite până la 1889, în mare parte din material lemnos, din care cauză la incendiul devastator din 29 august 1889 a ars aproape în întregime, fiind favorizat de vânt şi uscăciune.  

După incendiu evreii au an, angajat un pompier și au creat ulițe de acces la strada principală. Apoi s-a trecut la construcţii din cărămidă, când au venit mulţi zidari evrei, care şi-au construit şi o sinagogă pe strada Armeană, numită „Sinagoga zidarilor” (acum casa Rusu).

      Numărul meseriaşilor evrei ajunge de la 2 în anul 1844, la 22 în anul 1859 şi a crescut şi  în anii următori, ajungând la 77 în anul 1914.

    Cea mai veche familie de evrei din târg Moscu, 1838/1938      Prăvălia lui Avram, 1940

1938, Tineri evrei şi casele Leibovici în spate.  Alt grup de prieteni evrei  în vizită la Iași

    Pe teritoriul Ocolului Turia au mai existat încă două târguri foarte vechi, în secolele XVXVI: Târgul Broaştei, mai târziu moşia familiei Balş, acum satul Broşteni (Glodeni  în 1772), comuna Vlădeni, şi Târgul Şipote înfiinţat de Luca Arbore, vestitul portar al cetăţii Suceava, care a primit Seliştea Şipotelui drept danie de la Ştefan cel Mare în  anul 1476, pentru faptele sale de vitejie în luptele cu turcii de la Vaslui din ianuarie 1475⁴⁶.  Nici târgul Broaştei nici Şipote nu au rezistat timpului, fiindcă fluxul circulaţiei pe vechiul drum Iaşi–Şipote-Hârlău-Botoşani-Suceava a scăzut după ce Alexandru Lăpuşneanu în timpul celei de a doua domnii (1564-1568), a mutat capitala Moldovei  de la Suceava la Iaşi.      

          A crescut  în schimb, importanţa drumului pe Prut, care începuse să concureze încă din timpul lui Petru Rareş, dar s-a intensificat mai ales după cele două războaie ce le-au avut turcii cu polonezii, când turcii au înfiinţat şi cele două raiale: la Cameniţa în Polonia şi la Hotin în nordul  Moldovei, care se întindea până la Săveni.  

Atunci turcii, socotind că drumul pe Prut este mai scurt şi mai sigur, au construit, în   1713, podul de la Ştefăneşti, unde acum este barajul şi trecerea de la Stânca-Costeşti.

        După ce  pe Prut a apărut oraşul Cernăuţi drept capitală a Bucovinei, cu şcoli şi universităţi, drumul nostru a fost şi mai solicitat. De calea ferată adusă de austrieci la Cernăuţi, se foloseau şi ieşenii mergând cu poştalionul la Cernăuţi pentru a ajunge cu trenul în ţările europene. Însăşi vechiul târg Ştefăneşti, care în secolul XVIII avea conducere de oraş, cu şoltuz şi 12 pârgari, înainte de primul război era pe cale de a fi devansat de târgul Bivolari, care, din 1 august 1896, a beneficiat de linia ferată Iaşi – Dorohoi, cu staţia Şoldana comuna Andrieşeni în apropiere, la 13 km.

         În anii premergători înfiinţării târgului Bivolari, se făcea publicitate pentru zilele de iarmaroc la Cornul Negru – Bivolari, pentru a se vedea afluxul amatorilor de vânzători şi cumpărători, şi probabil că rezultatele au convins organizatorii despre necesitatea înfiinţării târgului  aici şi nu au greşit.

         Deşi târgul Bivolari a fost înfiinţat mai târziu decât târgurile Damachi şi Ţigănaşi, poziţia sa fiind loc obligatoriu de popas la mijlocul distanţei între Iaşi şi Ştefăneşti, adică o zi de mers, ia permis o dezvoltare rapidă. Aria sa de atracţie era foarte mare, fiind aici şi sediul subprefecturei Turia ce cuprindea comunele: Bivolari, Andrieşeni, Spineni, Vlădeni, Şipote, Roşcani. Cârpiţi, Gropniţa, Focuri, Movileni, Plugari, Hermeziu (Trifeşti),  Româneşti, Popricani, Ţiganaşi şi Probota.^[12]

.  Foto: 15 unie 1909,  autorităţile şi  elita  târgului Bivolari, plasa Turia, la sfârşitul anului şcolar, în faţa şcolii în care, la 1 dec.1875, Mihai Eminescu – inspector şcolar – aducea elogii primarului Andrei Bădărău, pentru localul cumpărat şi învăţătorului Vasile Tanasachi şi elevilor săi „pentru silinţa care şi-o dă”, eveniment consemnat acum de o placă memorială. Între personalităţi: Primul din stânga, Anastasie Barbu subprefectul plăşii Turia, lângă preot. În mijloc în faţă, învăţătorul Dimitrie Lambrino presupus cumnat al regelui Carol I de la prima soție Zizi Lambrino

Timp de 100 de ani (1843-1944), târgul Bivolari a fost mai tot timpul reşedinţa ocolului sau plăşii Turia, ţinutul Iaşi. Plasa avea atribuţii de control şi îndrumare în comunele afiliate pe linie de administraţie, învăţământ, cultură, sănătate, agricultură, poliţie şi culte iar şefii de instituţii de aici erau şi subinspectori de profil în zonă.    

      În anul 1885 numărul evreilor din târgul Bivolari se ridicase la 1000 de suflete.  Însă după  incendiul din 29 august 1889, când a ars tot târgul mai ales zona prăvăliilor, mulţi din ei l-au şi părăsit. De atunci numărul evreilor a început să scadă, însă primarii făceau tot efortul să ridice gradul de urbanizare al micului târg: astupând șanțurile de scurgere inestetice și periculoase, turnând trotuare din beton, angajând paznici și măturători de stradă, instalând felinare şi „Lămpi Polar” pentru iluminarea străzii.  

În anul 1902, în locul celor 5 căsăpii, antrepenorul italian Isidor Bril, a construit pe malul Prutului abatorul primăriei pentru 30000 de sacrificări anuale, vite, porci, oi şi miei.  

      Răscoala ţăranilor din 3-5 martie 1907, din târgul Bivolari, a fost altă pacoste pe capul evreilor. Ea a fost abătută de maiorul Ioan Râşcanu de la ţelul ei  adevărat  îndreptat împotriva moşierului şi arendaşului, către prăvăliile negustorilor evrei din târgul Bivolari. Maiorul venise cu armata să înfrângă o răscoala care nu exista. Atunci a regizat el una, chemând telefonic bărbaţii cu căruţele din toate comunele din plasa Turia-Bivolari şi încercând să le ţină o cuvântare în piaţă când s-au auzit două focuri de armă în zona prăvăliilor. Atunci a strigat” Săriţi că ne mănâncă jidanii fripţi”! Toată mulţimea în frunte cu militarii  au dat buzna, devastând prăvăliile. Evreii s-au refugiat la casele creştinilor din sat care  nu ştiau nimic, nefiind chemaţi. Dacă totuşi au venit, aceştia s-au aşezat la băut în cârciumi, de unde au fost arestaţi, bătuţi şi ţinuţi în beciul primăriei câteva zile, iar cei cu căruţele încărcate din alte sate, au plecat cu prada fără nici o oprelişte. Evreii nu au primit nici un fel de despăgubire pentru pierderile lor. 

În ce priveşte relaţiile dintre români şi evrei, la Bivolari atmosfera era relaxată şi chiar prietenoasă. Echipa de fotbal a evreilor juca fotbal cu cea a legionarilor. Unii săteni aveau şi altă părere, cum că „ziua fugăreau beşica pe toloacă, (jucau fotbal) iar noaptea, în şcoala lor, şfărţuiau politică comunistă”. Drept că evreii erau educaţi şi în spirit socialist însă aveau comunitatea lor era bine organizată iar evreii nu făceau tovărăşie cu creştinii în probleme de afaceri şi nici schimburi de idei.   În anul 1902 la înfiinţarea Băncii Populare Al. Bădărău, nici un evreu nu a acceptat să se asocieze, neavând încredere în capacitatea românilor de a gestiona banii.

 Şi n-au avut dreptate, fiindcă banca a mers bine şi fără ei. Totuşi societatea evreiască reprezenta un factor de progres şi civilizaţie locală. 

       Despre unele momente şi amintiri din viaţa şi atmosfera târgului Bivolari dintre cele două războaie, redăm articolele a doi din evrei trăitori ai târgului: Solomon Reuven şi  Iosef Ţukerman, din cartea lor “Orăşelul Nostru Bivolari”.       

   SOLOMON REUVEN: Povestea generaţiei noastre şi a orăşelului nostru e povestea oricărui orăşel evreiesc de pe meleagurile Europei  Răsăritene, de la începutul secolului trecut până la începutul celui de al doilea război mondial. 

       E povestea unor oameni mândri de trecutul lor istoric şi de bogăţia tradiţiei lor, care au aplicat în viaţă idealurile renaşterii noastre naţionale. In istoria târguşorului nostru se oglindeşte în mod strălucit felul de viaţă al oricărei aşezări din Galut,(Diasporă) în care s-au dezvoltat cadrul şi relaţiile sociale specifice numai lor. Aşa cum popoarele migratoare căutau să se aşeze pe malurile apelor, tot aşa refugiaţi ai pogromurilor din Rusia şi-au găsit popasul pe malul Prutului la graniţa dintre Basarabia şi Moldova în târgul Bivolari.

          Frânturi din viaţa, ocupaţiile, obiceiurile şi visurile oamenilor din Bivolari, constituie obiectul acestor amintiri.   

           Generaţiei noastre i-a fost hărăzit să fie factor activ în epoca de înflorire a orăşelului şi în acelaşi timp martorul viu al distrugerii sale definitive.

Neşterse mi-au rămas în memorie obiceiurile şi credinţele înrădăcinate adânc în tradiţia noastră: oamenii isteţi şi harnici, familia strâns unită şi casa caldă şi iubitoare, autoritatea tatălui, transmiţătorul tradiţiei, alături de bunătatea şi fineţea mamei, veşnic truditoare şi împovărată de griji, chipurile expresive şi vesele ale copilaşilor şi voiciunea şi entuziasmul tineretului, hărnicia şi iniţiativa creatoare a negustorilor şi munca istovitoare a meseriaşilor, nunţile tradiţionale pline de veselie dar şi de lacrimi, ce ţineau din amiaza zilei şi până în zorii dimineţii, atmosfera de sărbătoare ce umpleau casele şi străzile noastre la venirea Sabatului şi la sosirea sărbătorilor de Pesah (Paştele) de Roş-Haşana, Yom Kipur, rugăciunile şi rugăminţile fierbinţi din “Şilurile” (cântările) de bărbaţi, femei şi copii. Toate, toate, sunt de neuitat. Printre figurile proeminente reţin câteva  care au imprimat şi caracterizat spiritul viu al orăşelului nostru.  Îmi apare astfel figura luminoasă a rabinului Goldenberg, ce sclipea în prelegerile sale bazate pe cultura şi înţelepciunea biblică, aplicate cu măiestrie la viaţa de toate zilele. Vie îmi este figura neuitată  a profesorului Belotinsky  care în viaţa simplă şi modestă s-a străduit să educe tineretul şi să-l lege de tezaurul limbii şi culturii ebraice. Om integru, conştient de rolul lui de educator, şi-a închinat toată viaţa pregătirii tineretului pentru viitorul pe care el îl vedea numai în Sion (Muntele pe care se află Ierusalimul). Singurul lui fiu – Muny – împuşcat în pogromul din “Duminica Aceea” din 29 iunie 1941 de la Iaşi, a dovedit prin tragica lui moarte, adevărul spus de tatăl său că nu există viitor pentru poporul evreu decât în propria lui patrie în Sion. Cine nu-şi aduce aminte de profesorul Marcu Sumer, învăţătorul de limbă română, eminentul pedagog şi director al Şcolii Israelito-Română, de la întemeierea ei până în ultima zi a evacuării populaţiei evreieşti. Era primul reprezentant al comunităţii în faţa autorităţilor pedagogice şi guvernamentale. El a fost educatorul generaţiei noastre. Şi-a consacrat viaţa creşterii şi cultivării unui tineret cult, muncitor şi conştiincios.  După evacuare, Marcu Sumer a rămas conducătorul enoriaşilor refugiaţi, ajunşi fără mijloace şi fără nici un sprijin, în Iaşul pustiit prin uciderea evreilor în pogromul din iunie 1941. Cine poate uita personalitatea lui Mendel Antonier, inteligenţa şi curajul lui de înnoitor de drumuri. Mendel era promotorul teatrului “Idiş” care apăruse pe atunci pe uliţa evreiască a Iaşului. O figură sclipitoare a fost Strulică Goldner, tânărul intelectual cu orizonturi largi. El ne împărtăşea din cultura lui, despre învăţăturile gânditorilor şi reformatorilor vremii, ca Freud, Bergson, Marx, Trotzsky şi Lenin.

În progrom şi-a găsit sfârşitul şi Strulică al nostru alături de fratele lui Marcu împreună cu cei 12000 de evrei martiri, ucişi de  barbarii nazişti în vagoanele morţii.

Printre familiile dominante ale orăşelului îmi amintesc cu duioşie de familiile Antonier, Iser, Leibovici, Abramovici, Solomon, Ţukerman, Moscovici, Goldenerg, Bitman, Meirovici, Friedman, David, Strulovici, Leiba, Maizner, Cosever, Zilberman, Mates, şi mai ales familia Berariu de la “Curte” care prin nobleţea, cultura şi popularitatea ei a fost o casă caldă, prietenoasă, primitoare şi îndrumătoare pentru mulţi dintre noi.

        Conducătorii comunităţii evreieşti au ştiut să organizeze instituţiile obşteşti, reprezentând cu demnitate interesele populaţiei, în împrejurările cele mai grele, în faţa autorităţilor şi guvernului român. Sub conducerea lor s-au construit şi întreţinut cele 4 sinagogi: Sinagoga Mare, Snagoga Zidarilor, Sinagoga Croitorilor şi Sinagoga Iser s Şil. Ei au întemeiat şi întreţinut Şcoala Israelito-Română cu lecţiile zilnice de “Ivrit”(ebraică) ce ne-au folosit tuturora după zeci de ani, uşurându-ne primii paşi în procesul de aclimatizare în Israel. Ei au întreţinut “Şehtus”,(hahamul) baia populară, atelierul special pentru fabricarea de “Maţot” (pasca evreiască) şi ajutorul social pentru săraci. 

     Demnă de amintit este contribuţia şefilor comunităţii:  Abraham Horovitz, Moşe Meirovici, Baruh Goldner, Strul Gold Herşcu, Herman Friedman, Marcu Antonier şi alături de ei şi ai membrilor activi ai comunităţii: Iţic Ţukerman, Strul Leibovici, Iţic Moscovici, Bercu Solomon, B.H.Goldner, Şmil Goldenberg, Haical Solomon, N.Froimovici, Pascal Meirovici, Şulim Bittman, Leiba Leba şi mulţi alţii.   Alegerile periodice pentru comunitate se ţineau după obiceiurile strict democratice. Ele răscoleau orăşelul prin discuţiile pasionante în jurul candidaţilor, împărţindu-l în două tabere, după numărul celor două partide ce se concurau la candidatură. Aceste alegeri au dovedit însă spiritul de răspundere şi maturitate politică a bivolărenilor noştri. Cu toţii am învăţat să fim cinstiţi, harnici şi modeşti însetaţi de idealurile măreţe ale omenirii, legaţi de poporul nostru şi de soarta lui. Aceste idealuri şi valori ne-au condus totdeauna în viaţă, datorită lor am trecut prin iadul prigoanelor, prin trăinicia lor am ajuns să împlinim visul renaşterii noastre naţionale în Israel. Aceştia sunt bivolărenii noştri.

IOSEF ŢUKERMAN: Depănând amintirile trecutului, apare în faţa ochilor noştri, BIVOLARII – un târguşor evreiesc liniştit, ca atâtea alte mici localităţi în vechiul Regat de odinioară. Între Soloneţ şi Cornul Negru, se întinde o fâşie de pământ udată de apele Prutului, lângă casele dintre livezi ale unui sat mare cu acelaşi nume, e târguşorul nostru natal – BIVOLARI.  El e este străbătut de două străzi: strada principală şi strada Armenească, plină de şanţuri şi noroi în tot timpul anului. 

         Nici zgârâie nori, dar nici cocioabe, ci numai căsuţe mici simple, sau din cărămidă, cu acoperişuri de tablă sau de şindrilă. Între căsuţele acestea a înflorit tinereţea noastră, între ele ne-am trăit viaţa.  Noi n-am avut intelectuali sau oameni de vază care fac istorie – ci numai  oameni simpli, paşnici, cu inima caldă, evrei a căror fantezie nu se depărtează prea mult de ocupaţia lor. Şi ce ocupaţie aveau evreii din Bivolari ? Ei erau sau mici negustori, sau  meseriaşi ai acului, cizmari, croitori, cojocari, tinichigii, brutari, misiţi, – pe scurt: oameni simpli.           Şi târguşorul era populat de familii vechi, oameni cinstiţi şi onorabili, cu nume, prenume şi porecle de care ne amintim şi astăzi: mai întâi Goldnerii, Moise, Leizer, Burăh şi Haim Goldner; apoi familiile Aronovici, Goldenberg, Strulovici, Leibovici, Moscovici şi Abramovici; Aron Gângă, Bercu Capraru, Şlome Rivean, Iancu Iancu, Ceapă-Iapă, Iampolă, Der Vasluianu, Avram Urţe, Leibl-Hunes, Haia di Roite, Hana-Leia, Rivke di Bube, Levi Iohans, Ruhleia di Spraheren,

Tirel di Krasnerke, Iosef Herş, Hună-Beila, Favel-Iankel, Favel-Zeides, Iţic Nusbroh, Şmilucă, Şulem-Bade, Herş Kupke, Sone Knaper şi Iosale Dains… şi mulţi alţi evrei scumpi,odihneascăli-se  sufletele în pace. Într-o bună zi a ajuns în târguşorul nostru şi progresul, adică industria.  Ne amintim de moara lui Moise Iser, unde se îngrămădeau ţăranii să-şi macine recolta, de instalaţia de scărmănat lâna, de cele două fabrici de umplut sifoane şi sucuri ale lui Moise Antonir şi ale lui Herman, care se concurau între ele.

     Fabrica de maţot (pască evreiască) pentru sfintele sărbători de Pesah (Paşte), care îşi deschidea porţile încă de Purim. Este adevărat că totul se făcea manual dar calitatea era execelentă.   Bivolarii aflându-se pe malul Prutului, figura pe harta turismului.

 În zilele calde ale verii, multă lume venea să se scalde în apele lui reci.

       E drept că moda bikini nu apăruseră încă, dar puteai să vezi  aici destule goliciumi şi multe trupuşoare minunate de femei. 

      Nici hoteluri cu 5 stele nu găseai în târguşorul nostru. Totuşi nu puţini drumeţi şi musafiri importanţi au primit ospitalitate pe măsura importanţei lor. Poporul simplu trăgea la “Hotelul Rogojină” ale lui reb Pincu Dănilă. Mai treceau pe la noi ca o adevărată invazie, pâlcuri de evrei flămânzi din Basarabia.

    Odată cu moara Iser, s-a instalat la Bivolari şi un cinematograf. Cine nu-şi aminteşte de cinematograful lui Isac Abramovici et comp. cu filmele mute ale lui Chearl Chaplin, Greta Garbo, Pat şi Pataşon, Tarzan şi altele. Când pelicula se rupea la mijloc – dura o jumătate de oră până s-o lipească la loc. Era însă mai rău atunci când se întrerupea curentul electric. Trebuia cineva să alerge de la şcoală până la moară – numai cei de acolo ştiau să repare un scurt circuit. Aşa că pentru 2 lei cât costa intrarea, puteai să petreci la cinematograful din Bivolari 3-4 ore.     Mai târziu, cinematograful s-a mutat în mijlocul târgului fiind condus de Albertovici, care era mecanic. Avea o sală simpatică şi un generator propriu.

Generaţia noastră a crescut la lumina lămpii cu petrol. La cele câteva lămpi Petromax sau Lux pe care le vedeam la Moise Antonir, în cârciuma lui Uşer Leibovici sau în birtul lui Herman Friedman. Priveam la ele ca la minunea secolului. 

  Pe stradă, în nopţile întunecate, felinarele târgului aruncau umbre romantice.     Dimineaţa şi seara trecea prin Bivolari maşina lui Moşe Bodoagă, care făcea cursa Ştefăneşti-Iaşi.   Dar aveam şi o cursă proprie Bivolari- Iaşi, condusă alternativ o zi de Iosef Rozenblat şi o zi de Mihai Pohaţă. 

      Se înţelege că sâmbăta, după tradiţie, înceta orice mişcare pe şosea. Şi dacă odată, nişte tineri au vrut să se repeadă într-o sâmbătă până la Iaşi – ca să vadă un spectacol, ei au închiriat pe ascuns autocarul lui Ţocu şi au încercat să iasă pe nesimţite pe la Pretură. 

Dar părinţii lor au dat de veste şi au alergat după maşină înfuriaţi, să-i oprească, până la hotarul Soloneţului.

       Dar degeaba. Aceasta a fost prima revoluţie a “necredincioşilor” în sfânta comunitate a

Bivolarilor. Pentru transporturi mai eram serviţi de căruţele harabagiilor: Iţic Roneţ, Bercu Boţ, Leizer Iţe, Adolf Postelnicu şi alţii. Când se topeau zăpezile, trebuia  să ajutăm bieţii căiuşori şi după Cârniceni, ne dădeam jos şi împingeam căruţa la dealul Popricanilor.  

Uneori, distanţa de 40 km. dintre Bivolari şi Iaşi ne lua mai mult de o zi şi jumătate.

 În cele 4 sinagogi ale breslelor, enoriaşii târgului participau regulat la rugăciunile de seara şi diminaţa, când târguşorul binecuvânta fiecare zi iar de Şabat totul se oprea – numeni nu lucra iar creştinii ne arătau înţelegere şi respectau voinţa D-lui.     Şi adăugăm noi, că evreii, sâmbăta  rugau trecătorii creştini să le aprindă focul sau lampa în casă, pregătite din ajun.  În ziele de rugăciune când părinţii plecau cu noaptea-n cap la sinagogă, tinerii se ocupau cu ştrengăriile lor. Ieşeau pe străzi, schimbau firmele între ele, mutau podeţe, şi scoteau pe stradă mobile, – o adevărată revoluţie. Cizmarul Leizer Leizer se pomenea cu firma doctorului Zilberman iar d-l Şemeş se trezeşte cu cea a lui Simon Bucureşteanul…. Dimineaţa, întregul  târguşor  râde, copiii sunt fericiţi.. Nici luptele de clasă nu lipseau în Bivolari. Astfel ucenicii de croitorie, care învăţau meseria în condiţiuni grele, fiind obligaţi între altele, să îngrijească de copiii patronilor, se sculau cu noaptea-n cap şi se culcau la 10 seara. Aceşti ucenici sau organizat împotriva exploatării declarând grevă. Ei au obţinut câştig de cauză.  Să pomenim de “concurenţa” comercială din târguşor.            

        În centru se găseau două magazine de fierărie. Fireşte, negustorii îşi trăgeau clienţii unul altuia. Ei au început să se insulte, iar de la vorbe s-a trecut la pumni, la palme…şi asta în faţa goimilor. Iată deci că aveam la Bivolari şi un “teatru realist”de felul acesta, destul de ruşinos. 

În cursul săptămânii, vin la târg sătenii din împrejurimi şi mulţi chiar de dincolo de Prut.

Târguşorul nostru se umple de viaţă şi de zgomot în ziua de luni, când are loc iarmarocul. Ţăranii îşi expun toate bunătăţile din abundenţă, fructe şi legume, păsări şi vite, iar mai la margine, recolte de cereale. Târgoveţii noştri vin şi se tocmesc, descarcă marfa în hambarele lor iar de aici, când vor obţine preţuri favorabile, prin gara Şoldana, o vor expedia cu trenul spre angrosiştii din oraşe. Uneori, la Bivolari ajungea şi circul. Îşi înălţa cortul pe Maidan şi îndată se aduna în jurul lui o droaie de copii, o mulţime de săteni căscau ochii la saltimbanci şi la scamatori, şi după aceia, cu toţii năvăleau înăuntru să vadă cu proprii ochi toate “minunile”. Nici evreii noştri nu se lăsau mai prejos, participând şi ei la spectacol.  Era mare veselie în târguşorul nostru, mai ales că în acele zile se înviora şi negoţul.

        Aveam uneori şi teatru adevărat. Multe trupe artistice ne vizitau târgul. 

Kenul lui Haşomir Haiţar ne prezenta piese de Şhalom Alechem şi Goldfaden etc. 

Cele prezentate de Cercul Cultural Local, de concertele orchestrei din Sculeni sau petrecerile cu lăutarii lui Jean Mandache şi strigătele lui Rahmil cu “Bragă rece” sau David Rozner cu “îngheţată” care tulburau liniştea târguşorului. Cine spunea că îşi pierde tinereţea la Bivolari, nu avea dreptate. 

        Erau mulţi oameni de treabă. Sătenii ţineau la noi, dar poate că înăuntru în satul lor se aprinsese flacăra urii, dar noi nu simţeam. Noi continuam să ducem o viaţă tihnită. Ţăranii, prin purtarea lor înţelegătoare faţă de noi, ne ajutau să trăim în iluzia securităţii. Unii din ei ştiau şi limba idiş, aşa că nu puteam să-i “vindem”. 

       Între aceştia erau, croitorul Costică Buciuman, Adela Covaci şi Anica slujnica rabinului Goldenbrg care ştia şi cântecele noastre de rugăciune. Şcoala primară românească era deschisă şi pentru noi, pentru oricine vroia să obţină diploma de 7 clase primare.   Directorul ei d-l Andrieş, era un om simpatic, inimos şi-i plăcea să dea la toată lumea “bună ziua”. Ce făceam noi copiii? Ne aranjam întotdeauna într-un rând cât lungimea târgului şi când directorul trecea, noi îl salutam unul câte unul…şi de fiecare dată el îşi fâlfâia pălăria spre noi… şi rândul nu se mai termina. Era, între noi şi el, un fel de dialog de bună conveţuire.

 Şi la primărie eram primiţi cu plăcere, dar aici, când ni se întindea mâna, ştiam că trebuie să lăsăm în ea un bacşiş. 

         Uneori ne întâlneam cu ei la cârciumă, şi de la al doilea sfert de vin se dezlegau limbile. Aşa, de pildă, notarul Ghiţă Anghel începea întotdeauna cu laude la adresa lui Iuliu Maniu şi întotdeauna termina cu insulte la adresa jidanilor.

 Erau şi mulţi oameni de treabă, oameni iubitori de oameni, creştini fără nici un pic de duşmănie în inima lor, de pildă preotul Vrânceanu, generalul Mihai Negruzzi^[13] etc

Dr.David Șafran ,, Din vremuri de  demult,,.

S-a întâplat în satul Bivolari, unde m-am născut, Ne-a povestit tata, rabinul Hanoch Șafran, în iarna anului 1920. Aceasta  a fost în iarna geroasă din  veleatul lui rabi Iehoșua Rabinovici, care a păstorit în acest sătuc uitat de oameni și de vremi, între anii 1855-1915.  A păstorit veneratul rabin Iehoșua tatăl mamei mele Tivia, 60 de ani bătuți pe muchie. Tata i-a luat locul, după moartea lui rabi Iehoșua, între anii 1918-1922, când am trecut la BUCUREȘTI, făcând escală la Iași și apoi la bunicul meu, ilustrul gaon rabi Bezalel Zeev Șafran, din Bacău.  Mare era Bivolariul cât o groapă, la marginea cimitirului. Să fi avut vreo 400 de locuitori evrei, plus 600 de plugri creștini, temători de oameni și de Dumnezeu. Tot târgul avea o singură stradă principală, unde trona sinagoga,  plus două ulițe laterale unde erau inșiruite case cu cerdac. Una din aceste case era locuința noastră. Vecini cu noi era locuința hahamului, cumnatul tatei. Povestea ce v-o relatez, a auzit-o tata de la tatăl mamei rabi Rabinovici, în vara anului 1917. Ea s-a în iarna 1890, legată fiind de banda condusă de Ioine Seigheț. Banda care opera la șuc, în piața târgului. În zilele de joi, când era iarmaroc, cand se făceau cumpărături și se aduna tărăboi din satele din prejur. Acolo venea Ioine Seigheț care încasa șperțul de la ebrei și creștini, cică păzindu-le dugheana de alți răufăcători.   De ani de zile cu toții știau de faptele necinstite ale acestui apaș, știau dar tăceau chitic de frică. Ione Seigheț nu se mulțumea doar cu bani pe șin,luați pe sprinceană, dar îți lua și mărfuri de primă calitate, pe care le alegea el cu doi loctenenți domnești: Ghețel și Huna, supranumiți oișer, care fura de stingeau pământul. Huna era specialist în găine și gâște gras, plus blănuri. Ghețel iubea mărfuri: postav, pânză pentru cămăși trusouri pentru mirese. Ce luau era bun lust. Tustrei apașii, luau nu furau. Ei se lăudau că primeau cadou pentru vrednicia lor haiducească. Ione seigheț  ave locuri la Mizrah, în sinagogă, între Ghețel și Huna. Știau de faptele lor și rabinul, și părinteșe Gheorghiță parhoul bisericii. Rabinul Iehoșua știa prea bine că decalogul interzice furtul, ba îl și sancționează. Un mic negustor ambulant își făcea în zilele acelea drumul spre iarmaroc, când îl zări pe Ione Seigheț.  Până să se desmeticească, Ioine l-a operat, luându-se ce era mai bun din căruță.   Ambulantul era fericit că   l-a lăsat în viață. Adevăr vă grăiesc vouă, că nicodata Ioine și banda sa nu ucideau, nu operau cu cuțite, ci doar cu privirea și cu zâmbetul. După ce a fost jefuit, ambulantul s-a dus la rabin care a trimis ceaușul să-l cheme pe Ioine la el. 

Ioine il primi pe ceauș cu mirare și apoi îl luă în cârcă aruncâdu-l afară. Ceaușu veni speriat la rabin , povestindu-I cele întâmplate. Tot târgul vuia. Atunci veniră toți negustorii la rabin și fiecare și-a spus păsul. Rabi Iehoșua se îngrozi. Să-l mai aibe pe Ioine în sinagogă și încă la locul de cinste în Mizrah, să mi-l onoreze cu o chemare la Thora, asta era de nesuportat.

Primul Sabat după cele întâmplate cu amulantul cel nou, după ce rabinul a rostit predica, Ioine Seigheț fu invitat la Thora. În clipa aceia rabi se sculă, și când Ioime se apropie unde era întins pergamintul sacru, rabinul l-a luat de spate, l-a împins afară din sinagogă fluirându-l cât îl țineau puterile: Afară hoțule! Toți enoriașii au înlemnit de groază. Cine știe ce era în stare să facă Ioime Seigheț cu toată banda lui de apași. O săptămână după asta, veni un proaspăt însurățel din Rădeni  să-l invite pe rabin să vină la el, să fie naș la copilul său nou născut.  Rabi ieși cu căruța însoțit de ceauș și încă doi enoriași. Era zi de iarnă grea, gerul lui decembrie plesnea. Rabi era îmbrăcat cu o șubă  groasă și pe cap în loc de o pălărie de pluș, avea o căciulă de țăran sadea. Doar barba albă patriarhală îi trăda profesia. Cum s-au despărțit de târg, s-a auzit tropot de cai. Ioime Segheț, în fruntea bandei sale prăda ziua în amiaza mare ca în codru. Însoțitorii lui rabi s-au îngrozit. Știau că viața lor ți a maestrului întru credința strămoșească era în pericol. Dar rabi era senin, el se ruga mai departe, ca și cum nimic nu se petreceda în jur. Apoi Ioime apăru în fruntea bandiților. Când îl văzu pe rabi Iehoșua o șterse ca o nălucă. Nimic nu i se întâmplă rabinului, care ajunsese la timp să fie naș. Prima sâmbătă după această întâmplare, Ioime Seigheț părăsi locul său din Mizrah, donă sinagogii o mare sumă de bani să-și răscumpere păcatele. Această poveste adevărată am auzit-o de la tata, care îl aprecia mult pe socrul său Iehoșua Rabinovici, rabinul din Bivolari.

Se ştie că noi creştinii suntem fraţi de drum în credinţa noastră cu evreii, de la care am păstrat tezaurul de înţelepciune şi credinţă a Legii Vechi (Vechiul Testament) ca lege a dreptăţii, care este la baza Legii Noi (Evaghelia Păcii și Iubirii) din Noul Testament, învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos  

            La început, pentru sătenii localnici, aceşti “venetici” care aveau alte obiceiuri şi altă religie decât a lor, erau priviţi cu suspiciune şi neîncredere. Poate din acest motiv la punctul 15 din “Aşezământ” se prevede.  “Naţia evreiască ce s-ar statornici în acest târg este slobodă a lega aţă de la casă la casă după obiceiul ei ” probabil ca măsură de comunicare și alarmare în caz de pericol sau poate fi măsură de  protecţie şi ajutor divin, aşa cum au făcut strămoşii lor biblici, când s-au aşezat în Ţara Canaanului și au fost salvaţi de atacurile localnicilor, printr-o metodă asemănătoare.

          Cu timpul cunoscându-se mai bine încrederea a fost tot mai bună şi au conveţuit în armonie şi bună înţelegere. Chiar dacă în ţară şi mai ales în Iaşi, au apărut organizaţii şi opinii antisemite, în târgul Bivolari  acestea erau foarte slabe. Ba chiar au fost cazuri întocmai ca în piesa lui Victor Ion Popa din Bârlad, “Take, Ianke şi Kadâr” când ne-am şi înrudit prin căsătorii între tinerii creştinii români  și evreii de credință mozaică.  Şi încă familii din fruntea comunei.           Aşa a fost Grigore Vrânceanu, fratele preotului, care a fost apoi mulţi ani primarul comunei.  El s-a căsătorit cu Golda, fiica evreului Iancu Leibovici ocazie cu care şi părinţii au primit botezul creştin, devenind Ioan Botezatu.  Dar au câştigat şi evreii un creştin pe care l-au tăiat împrejur după religia mozaică.  El se numea Vasiliu Gheorghe (Jorj cofetaru) care s-a căsătorit cu Frida cu care a avut 3 copii, o fată şi doi băieţi.

 Mulţi tineri români ca ucenici, în atelierele evreilor au învăţat meseria de croitor sau cizmar şi chiar limba lor: Ioan Ciornea, Haralam Buciuman, Costică  Roşioru, Costache Raba, Adela Covaci, Adela Ursachi, Aspazia Mihalche ( Prisacaru)  croitorie iar la cizmărie: Ciciu Costică, Bunduc Vasile, fraţii  Florean, Vasile Perju, Croitoru Ionel, Codreanu Vasile, Huţuşoru Petru şi alţii care apoi au fost baza cooperaţiei meşteşugăreşti din Iaşi.  

        Şi aşa creştinii şi evreii din Bivolari, după ce s-au cunoscut mai bine, din prieteni au devenit şi rude apropiate.  Tatăl meu mi-a povestit cum prin anul 1934, preotul din Şipote cu sfânta cruce în mână, în fruntea unui grup de enoriaşi cu praporii  de ceremonie, au venit la Bivolari ca să ne elibereze de ” Iudele şi de jidovii care l-au răstignit pe Iisus”.

          Au fost întâmpinaţi de venerabilul nostru părinte Vrânceanu Gheorghe cu barba lui albă ca de patriarh, după  cei 55 de ani de păstorire în târgul Bivolari, îşi cunoştea misiunea şi mai ales realităţile zilei şi lumii în care ne aflam.  

         După ce le-a pus câteva întrebări,  i-a certat serios, iar tânărul preot din Şipote cu ceata lui de luptători pentru dreapta credinţă, au plecat ruşinaţi de naivitatea şi lipsa lor de cultură. Târgul a dus o viaţă economică activă şi prosperă de care au beneficiat şi locuitorii comunei, mai ales după primul război când Basarabia s-a unit cu ţara mamă iar aria de cuprindere economică şi socială a zonei s-a mărit considerabil iar târgul avea șansa să devină oraș.    

     Toate au fost bune până la 20 iunie 1941 când  Antonescu a ordonat “Români treceţi Prutul!”, iar  evreii au fost fugăriţi în oraşul Iaşi.   Trupele sovietice ne-au ocupat timp de 6 luni, urmând jaful organizat şi neorganizat al acestora asupra avutului populaţiei şi lăsarea ei pradă sărăciei, foametei şi bolilor.  

      Negustorii şi meseriaşii evrei, în 20 iunie 1941 au primit dispoziţie să încuie casele şi prăvăliile şi să predea cheile la primărie, pornind cu toţi pe dumul Iaşului în refugiu, în lagărele de muncă sau în trenurile morţii.  Puţini dintre ei care au revenit după război, la casele lor n-au mai găsit uşi sau ferestre. Despre mobilă, obiectele casnice şi gospodăreşti şi lucrurile lăsate de fiecare la casa lui n-au mai găsit nimic.        Când în 1940 au apărut şi la noi legionarii, sătenii respingeau antisemitismul iar legionarii noștri nici nu au acceptat să fie primari pentru organizaţia lor legionară. Au fost nevoiţi să aducă primar de la Iaşi, pe Cucuveică Ion, care, văzând că nu poate face nimic cu cei din Bivolari, a aranjat cu „băieţii de la Iaşi”, care au venit cu 3 maşini să-i jefuiască pe evreii din Bivolari, în zilele de 26-27 noiembrie 1940.  Cercetarea abuzurilor din noiembrie 1940, comise de legionari la Bivolari, s-a făcut de către subprefectul plăşii, Ioan Prică, în perioada 15 februarie -15 martie 1941.          Cele 79 declaraţii ale evreilor au scos la iveală isprăvile din cele două zile ale „băieţilor de la Iaşi” şi ale primarului Cucuveică. Au încasat, cu chitanţă, 32.400 lei pentru ajutorul legionar, au confiscat 100 de ouă, 12 pielicele, o putină cu brânză, un val de stofă, au maltratat victimele şi le-au scos la lucru pe şosea, au confiscat mărfuri, cereale şi diferite obiecte casnice, inclusiv moara lui Iser, cu magazia de făină cu tot.^[14]   Scoaterea legionarilor în afara legii a liniştit şi mai mult viaţa în târgul nostru. Cu această ocazie au existat şi acte de solidaritate între români şi evrei.Ghiţă Zacopceanu i-a luat apărarea lui Leiba Zingher, adăpostindu-l în casa lui, nepermiţând primarului legionar să-l ducă la lucru pe şosea. Iar când a fost pogromul la Iaşi, unde comunitatea evreilor din Bivolari se afla evacuată, un grup de evrei (consăteni), în frunte cu doctorul Zillberman, au fugit din Iaşi la Bivolari, fiind ascunşi o săptămână în podul casei lui Mitruţă Amariei, după care, îmbrăcaţi cu haine ţărăneşti, au fost duşi de el cu căruţa la gara Şoldana, de unde au  plecat spre Iaşi⁴¹.Când Ghiţă Zacopceanu, condamnat politic la canal, a fost descoperit muribund (de foame) la infirmeria lagărului de muncă, de către fostul lui consătean doctorul Zillberman, devenit colonel medic şi venit în inspecţie, l-a recunoscut, a dat dispoziţie să-l hrănească, după care a vorbit cu el şi i-a promis că în 10 zile va fi eliberat.  

           Promisiunea s-a îndeplinit întocmai iar moşu Ghiţă Zacopcenu, când s-a reântors, a povestit cum a fost răsplătit de Dumnezeu pentru binele care şi el l-a făcut cu ani în urmă  vecinului său Leiba Zingher.^[15]  În preajma începerii războiului în iunie 1941, populaţia din satele de pe malul Prutului  au fost evacuaţi în satele din vest. Noi românii am părăsit satul pe 19 iunie iar evrei în următoarele două zile, 20 şi 21 iunie 19Zacopcenu,  fiul lui Ghiţă Zacopceanu, Bivolari, 77 ani în 2010. Negustorii şi meseriaşii evrei, mai întâi bărbaţii de vârsta 18 la 50 de ani au plecat în prima zi, pornind cu toţi pe drumul Iaşului în refugiu, în lagărele de muncă sau în trenurile morţii.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                

Foto: Piaţa medianului în noiembrie 1941,  după refugiul evreilor. În fundal conacul moşiei (jumătate ars) În prim plan, îngânduraţi şi trişti, primarul comunei Ion Găliceanu şi Ioan Prică suprefectul Plăşii Turia. Clădirea din faţă este prăvălia lui Mihai Perju iar în plan îndepărtat, jumătatea conacului Ghica.  Piaţa Medianului plină doar cu gunoaie.

Evacuarea evreilor din târgul nostru s-a făcut a doua zi şi a treia zi după ce au fost evacuaţi românii. Au fost trimişi la Iaşi, dar nu pe şosea, fiindcă era armata germană şi riscau să fie împuşcaţi. În acest caz, ei  au fost trimişi pe „Drumul Furului”. Bătrânii, femeile şi copii au plecat în ziua următoare, când li s-a spus să încuie uşile şi să predea cheile la primărie. Când s-au întors după 3 ani, în 1944, nu au mai găsit nici uşi nici ferestre la casele lor.  Ei au plecat în grupuri cu familia sau cu vecinii tot pe Drumul Furului, printre ogoare, cu bagajele în spate şi în mâini şi cu copii după ei, era foarte greu.  Ajungând în unele sate neevacuate, angajau câte o căruţă să-i transporte mai departe până la Iaşi. Moşierul Matis a plecat pe jos, dar prevăzător, şi-a luat şi vaca cu viţelul ca să aibă lapte la copii. A ajuns numai cu vaca la Iaşi. Dar să nu credeţi că pe acest drum au fost feriţi de pericole. Familia Iţic Moscovici, zis Cojocaru (meseria lui), cu soţia şi cei patru copii, ajungând, spre seară, în satul Horleşti (Zahorna), comuna Rediu Tatar, au oprit şi s-au înţeles cu un gospodar să le facă o mămăligă şi ceva lapte să mănânce copiii.   

  Între timp, feciorul acestuia, văzând că sunt evrei, a plecat în sat şi s-a întors cu un grup de tineri cu ciomege ca să-i omoare.  Când au început să-l lovească pe tatăl lor, mama şi-a prins soţul în braţe, protejându-l. Noroc ca a apărut un ţăran care a strigat la ei de ce-i ucid ?.    La care ei răspund:  -„Fiindcă sunt jidani”. Ţăranul le zice :

– „Şi ce dacă sunt jidani, nu sunt oameni ca şi noi? ”    Şi aşa a încetat agresiunea lor. (În foto :

Meier fiul lui Iţic (cu cojocel),  în anul 1960 la ferma de oi a familiei sale la Bivolari).

Amicul meu Meier Moscovici, care din anul 1964 cu toată familia vieţuieşte în Israel, şi-a dorit toată viaţa să-l găsească pe acel OM şi să-i mulţumească pentru fapta lui.^[16] 

        Nu a reuşit, însă o facem noi acum. Bravo române din Horleşti, oriunde te-ai afla. Orice om este creaţia Lui Dumnezeu! Domnul să te răsplătească pentru fapta ta bună, omenească!

           Se vede că propaganda antisemită a legionarilor ajunsese şi în mediul sătesc. Ajunşi în Iaşi, evreii evacuaţi din Bivolari s-au străduit să-şi organizeze viaţa în condiţii foarte grele dar au fost ajutaţi şi de comunitate.   Unii însă au căzut victime ale pogromului din 28-30 iunie 1941, murind la Chestura Poliţiei din Iaşi, în trenul de Podu Iloaie, în trenul de Călăraşi sau în lagărele de muncă.  Foto:  Cele 1198 cadavre debarcate din trenul morţii la Podul Iloaei judeţul Iaşi, între care și bivolăreni. 

      Și așa existau mulți evrei mai ales femei năcăjite. Hana Lieia Croitoru (în foto) a rămas văduvă de la primul război, cu 7 copii  pe care i-a crescut în greutăţi dar cu demnitate şi o bună educaţie, motiv pentru care era solicitată şi de alţi târgoveţi să-i ajute în creşterea copiilor și altele. 

         Apoi era o adevărată maestră în moşit şi ceremonii, în pregătirea unor evenimente de familie cum ar fi, nunţile, botezul băieţilor de “sondek” (tăierea împrejur), majoratul copiilor  la vârsta de 13 ani, ca şi la unele sărbători;  de Iom Kipur, Pesah, Hanuka, Roş Haşana ş.a.^[17]          Altă vădană baba Malca, cumpăra câte 1-2 gâşte pe care le sacrifica, oprind pentru sine numai ghearele capul şi aripile iar carnea şi penele scărmănate le vindea la cei cu bani.

        Alte familii sărace cu mulţi copii:, Leizer Leizer ca şi Solomonică (Cimilică) cizmar cârpaci, cei 2 sacagii, Iancu Croitoru cu 2 cai şi Moşâlă Husid (credincios) cu un cal. Şi mai amărât era Ceapă Iapă, prieten cu câinii, fără familie şi fără nume. Trăia din mila altora.

        Însă tăvălugul urii dezlănțuit de naziști, nu a iertat pe nimeni.  Din târgul Bivolari, am reuşit să aflu numele a numai  27 martiri, care au

fost ucişi în progrom de oamenii fără Dumnezeu, din simplul motiv că se numeau evrei:

Aronovici Buium casapu; Bercu Şloim, cizmar şi Segal Ştrul Cojocaru, care uvea cârciumă, Belotinski Muni, fiul profesorului de limbă ebraică, (în fotografia de mai jos); fraţii, doctor Goldner Marcu şi inginerul Goldner Strul; tată şi fiu David Marcu (cumnatul moşierului) şi fiul David Israel, (în fotografie); Herşcovici Paul; Zakonski Avram, negustor de cherestea; Iser Hascal, proprietarul morii; Leibovici Herş-Leib, negustor;  Lazăr Iţic, cu prăvălie lângă D-l Teodor Mladen; Lupu Leiba, cizmar; Militeanu Moise, negustor cereale cu doi fii, Strul şi Leon; Gherşin Sacagiu;

Uşer Fatel, brutar; Iosub Moisi Ciuntu (invalid din părimul război) şi fiul său Iosub Iţic; Zalman Iosua Ciubotarul; Cosever Iosub; David Moise Rotenberg, tinichigiu; Rozenblat Iozef (cu microbuz de pasageri) şi fiul Iancu; Leon Sor, cu prăvălie.

Doi părinţi care au murit alături de fiii lor în trenurile morţii: (De la stânga spre dreapta) Marcu David, cu fiul Israel,   şi Belotinski Sabetai (profesor de ebraică), cu fiul  Muni.

Din lista de mai sus observăm mari tragedii umane, între care tatăl care a  suferit moartea, impreună cu fiul şi chiar cu doi feciori, cum a fost  Moise Militeanu.

Apoi avem un veteran invalid din primul război, care a luptat pentru România Mare (rămas invalid, fără o mână) – Iosub Moise zis Ciuntu – ucis împreună cu fiul său, Iosub Iţic. Cei care au scăpat cu viaţă, din toate aceste primejdii, în special bărbaţii activi au fost înternaţi în lagăre de muncă întreaga perioadă din 1941 şi până în august 1944.

Au făcut munci grele, în cariere de piatră, construcţii de şosele, cazemate, tranşeie, la agricultură şi alte lucrări, fără plată şi fără îmbrăcăminte sau echipament de lucru. Haim Foghelman, cu Herşcu Solomon, Herman şi alţi evrei din Bivolari au lucrat la construcţia de cazemate, la agricultură în Oltenia, la cariera de piatră la Ghidinici, la construcţii de şosele în Basarabia şi la şoseaua din Predeal spre vila mareşalului Antonescu.^[18]        În toamna 1941, în lagărul de tranzit din Limbenii Vechi, din apropierea noastră şi de oraşul Bălţi, se aflau peste 2800 de persoane, unde din cauza foamei şi frigului mureau zilnic zeci de persoane, de toate vârstele.  Dimineaţa “se făcea curăţenie”, când se adunau cadavrele şi erau aruncate în groapa comună peste care se turna var stins.                                                                                                             

„Erau nişte fete frumoase ca nişte icoane, iar dimineaţa le vedeam moarte”, povestea Saşa Papană, atunci premilitar din Limbenii Vechi, paznic la acel lagăr, refugiat în martie 1944 și stabilit la noi în Bivolari. Saşa Papană a cumpărat casă în târgul nostru, de la evreul Marcu Antonir, s-a căsătorit cu Maricica Croitoru din Tabăra, are  un fecior şi a decedat în anul 2012″^[19]                           El mai povestea că evreii bărbați, femei și copii de toate vârstele erau închiși sub cerul liber în luna noiembrie – decembrie 1941 fără hrană și fără adăpost deasupra capului.

FOTO:Scene de groază pe străzile Iașului, Cuza Vodă, Costache Negri și curtea Chesturii de Poliție în zilele negre din 28-29 iunie 

După acest război au fost judecaţi şi condamnaţi crimalii de război de către Tribunalul Internaţional de la Nurenberg. Numai Adolf Eichman, principalul vinovat  era de negăsit.  Şi totuşi Mosadul (securitatea) Israeliană  prin agentul său Ţvi Peter Malchin (decedat la 77 ani în martie 2005) l-a depistat şi capturat în Argentina şi l-a adus în Israel în anul 1960.   Aici a fost cercetat în anul 1961 şi judecat în anii 1962-1963, când a fost condamnat la moarte prin spânzurare iar corpul ars şi cenuşa aruncată în mare.       

.  În anul 2011 România și președintele Băsescu a recunoscut, că în timpul războiului a fost holocaust împotriva  evreilor și din țara noastră. Amicul meu, Haim Foghelman, care a făcut Liceul Internat în Iaşi şi ca ofiţer de poliţie în Israel, a asistat la procesul lui Adolf Eichman, care s-a desfăşurat la Tell Aviv în anii 1962 şi 1963 mi-a oferit  fotografii și o documentare detaliată a procesului.

.

Foto: Completul de judecată din Tel Aviv, se poate vedea în cabina de sticlă antiglonţ, criminalul Adolf Eichman între cei doi poliţişti. Lângă cabină, stând pe scaun este ofiţerul de poliţie responsabil cu securitatea completului de judecată. Acesta este consăteanul nostru  Foghelman Haim, decedat în anul 2012, de la care avem câteva fotografii și informații legate de acest proces.  

        Iosub Leibovici,(casa părintească demolată, lângă cea parohială) căsătorit în Basarabia, fiind luat în armata sovietică şi, fiind grav rănit, a devenit erou al Uniunii Sovietice, cu pensie  special și locuinţă în Cernăuţi. A vizitat locurile natale în vara anului 1987, plecând apoi în Israel. Familia lui Iancu Boiangiu a fost deportată în Transnistria unde numai jumătate din cei deportaţi, au scăpat cu viaţă. Iancu Boiangiu a scăpat şi a trăit în Israel 100 de ani.

 Mişcarea sionistă era foarte activă în târgul nostru, dovadă că mulţi tineri entuziaşti au plecat ca pioneri în patria lor încă din 1932, Moşe Abramovici, iar în 1934 a urmat toată familia: lui Şloim Abramovici cu fiii, Isac şi Leiba zis Arie. 

       În 1933 au mai plecat David Ţukerman şi Iancu Solomon. După aceştia au urmat mulţi tineri, care au plantat păduri şi au înfiinţat cooperative numite chibuţuri în special în zona Galileii şi valea Isreelului. Bivolărenii noştri dovedind că sunt oameni de ispravă, la chibuţuri ca Sarim – Afula şi Dalia ei au fost printre primii fondatori.   

       La moşavul Kfar Şamai fondatori: Strulică Iser, Bercu Zumer şi Moişe Leibovici. Câţiva evrei au emigrat în Canada, fiii lui Şulim Bitman, Zalman, Oscar şi Carol.   

  Ajuns în Brazilia, Carol al lui Pincu Dănilă, a  devenit  mare om de afaceri și milionar.        În Israel unii au ajuns oameni cu studii, între care: Iona David profesor universitar în Ierusalim, Pincu Şehter conferenţiar la Universitatea Beer Şeba, Rudy Goldner profesoară de medicină, Tony Maaravi (Solomon) scriitoare în română şi ebraică, Iotam Reuveni scriitor şi traducător din limba română. Dr. Şafran  David născut în Bivolari frate  cu Alexandru Shafran rabin şef al evreilor din România (1940-1947) când  a fost expulzat de comuniştii din România a devenit rabin şef al Vienei.  Amândoi fraţii, sunt fiii rabinului din Bivolari Heinic Şafran iar mama lor Tivia, fiica rabinului Rabinovici care timp de 60 de ani a păstorit comunitatea evreilor din târgul Bivolari. 

          În târgul nostru existau evrei cu stare materială diferită, unii foarte bogaţi şi alţii foarte săraci. Însă solidaritatea la ei funcţiona prin fondul format la nivelul consiliului comunităţii locale, prin banii încasaţi ca taxă locală pentru sacrificările cuşer de păsări şi animale.   

  Când a început prigoana evreilor, aceştia erau adunaţi şi închişi în lagăre de tranzit improvizate, toată naţia evreiască indiferent de sex sau vârstă”^[20] 

Unii au dorit să scape de aceste primejdii, plecând pe mare spre Israel, neştiind ce pericole îi aşteaptă.   

           Aşa s-a întâmplat cu cele două vapoare Mercfure şi Struma, plecate de la  Constanţa şi

care, după un blocaj de peste o lună de zile în apele turceşti, fără apă şi mâncare, în cele din urmă, au fost scufundate de presupuse torpile germane sau sovietice.   Şmil Sehter pe vasul Struma şi  Strul Gold Herşcu pe Mercfure, sunt cei doi evrei din târgul nostru dispăruţi atunci în apele Mării Negre. Fiica şi cei doi feciori ai lui Strul Gold Herşcu au fost inspiraţi, şi nu au plecat cu tatăl lor. În fotografia de sus tatăl și jos fiul.        Fiul Dorel Dorian (Herşcu Herman) născut în Bivolari la 15 iunie 1923 de formaţie inginer, s-a stabilit în Bucureşti, devenind o mare personalitate a culturii româneşti şi evreieşti ca scriitor, dramaturg şi publicist.          În dramaturgie a scris piese ca : Secunda 58, Dacă vei fi întrebat, De n-ar fi iubirile, Corigent la dragoste, Ninge la Ecuator,Teatru cu bile, Joc dublu sau scenariile de film: Avaria şi Regăsire.  

A scris şi multe lucrări SF de mare succes. A fost mulţi ani şeful Comunităţii Evreieşti din România, deputat în parlamentul României înainte şi după Revoluţie. Acum este  redactor şef  la  ziarul “Realitatea Evreiască” din România.   Dorul de România şi locurile natale îi aduc pe mulţi din ei şi chiar din urmaşii lor în fostul târg Bivolari. Viaţa lor în Israel este de nivel occidental şi totuşi ei continuă să simtă şi să trăiască româneşte. Limba română e la mare cinste: Sunt editate în limba română 3 ziare şi 4

reviste de bună calitate. În Israel funcţionează Uniunea  Scriitorilor de Limbă Română  iar preşedintele este Paul Carmiel  născut în Ştefăneşti în anul 1937.   

         Acolo, evreii proveniţi din România îşi zic români iar intre ei vorbesc  româneşte. În multe familii  copiii născuţi acolo ştiu şi ei limba română şi multe familii sunt interesate de a obţine şi copiilor şi nepoţilor născuţi în Israel, cetăţenia română.   

După refugiu, 25 familii de evrei și 5 văduve cu 130 suflete din care 67 copii, s-au reîntors în Bivolari în anii 1944-45 dar au plecat pe rând  şi aceştia la oraş sau în Israel, ultimii în anul 1964. Câteva familii au rămas pentru o perioadă mai mare de timp la Bivolari: Herşcu Moscovici Moişi Leibovici, Solomon Herşcu, Iosup Dascălu, Ițic Moscovici și Herman Harabagiu.

Cu fiii unora am şi fost colegi de şcoală cu care am rămas şi buni prieteni:  Buţă Leibovici, Milu, Meier şi Avrum Moscovici, Carol Harabagiu şi Lupu Dascălu. 

        Regimul comunist de care s-au bucurat că i-au scăpat de nazişti, le-au interzis comerţul particular, principala ocupaţie a lor de veacuri şi a trebuit să se adapteze noilor condiţii.   Parte s-au încadrat în comerţul socialist, şi prestări servicii, dar şi aşa mulţi şi-au dorit să lucreze în patria lor.

         Ceauşescu a speculat momentul şi le-a pus preţ de vânzare în dolari, ca şi la germani, fiind vânduţi ca orice marfă la export.

 După Revoluția din 1989 situația s-a schimbat și acum sunt liberi să se întoarcă, dar nu mai convine la nimeni.  Vin doar ca turiști să arate locurile natale la nepoți și strănepoți.

 Ca preţ al prieteniei noastre, cei 5 prieteni: Cohen (Harabagiu) Carol, Foghelman Haim, Rotenberg Zigu, şi fraţii Moscovici Meier şi Avram, ne-au făcut la amândoi chemare în Israel în luna mai 2005.

       Ne-au găzduit fiecare câte 5 zile şi ne-au purtat prin Israel 25 de zile pe cheltuiala lor. Am cunoscut Israelul ca ţară avansată pe toate planurile.

Acum din târgul Bivolari au mai rămas 3 grupuri de  case  pe strada principală, cu nişte  beciuri grozave, clădirea şcolii de pe Strada Armeană aflată în ruină şi cimitirul în bună stare, care ne reamintesc de existenţa pe timp de 100 de ani a târgului evreiesc pe aceste locuri.

      Important e că ei au îndrăgit plaiul natal, nu au uitat viaţa petrecută aici şi-i duc dorul toată viaţa. Interesant este că nimeni dintre ei nu şi-au revendicat casele sau terenurile deţinute în Bivolari. Aşa că au luat iniţiativa de a forma o organizaţie a evreilor originari din Bivolari, au editat o carte de istorie şi amintiri, numită „Orăşelul Nostru Bivolari” fixând, începând din august 1968 o zi de întâlnire anuală, la Holon lângă Haifa.  

Aceasta a devenit o tradiţie respectată până prin anul 2002, cât au existat supra-veţuitori.  Însă la Bivolari continuă să ne viziteze, copiii, nepoţii şi strănepoţii acestora. 

Foto: Prima întâlnire în ISRAEL. ”Îmbrăţişarea revederii” la Holon lângă Haifa în august 1968 a evreilor de pretutindeni,  originari din târgul Bivolari, când a început tradiţia întâlnirii anuale şi editarea cărţii de istorie şi  aminitiri numită „Orăşelul Nostru Bivolari”  lansată în anul 1981.

          Eu trebuie să mulţumesc amicilor mei din Israel, care mi-au trimis prin 1990 cartea lor şi care m-a făcut să raţionez astfel: Cum domnule, un grup atât de mic de oameni, câţi au mai rămas, împrăştiaţi peste mări şi ţări, sunt în stare să scrie o asemenea carte despre localitatea unde s-au născut iar noi aicea 4500 câţi suntem, dovedim un dezinteres total pentru un lucru atât de important. Aşa mi-a apărut ambiţia şi hotărârea, de a nu precupeţi nici timpul nici banii până nu mă documentez şi scriu această minunată poveste, care sper să vă bucure câtuşi de puţin şi pe D-stră.

Cimitirul evreiesc din Bivolari  şi interesanta  lui  poveste.

Terenul pentru amplasarea cimitirului evreiesc, situat la marginea de sud-est a satului Bivolari, a fost dat, fără plată, comunităţii evreieşti de către Epitropia casei răposatului hatman Iordache Chica, prin actul de învoială din mai 1844, anul următor hrisovului de înfiinţare al târgului, dat de Domnul Moldovei Mihai Sturza.            

 Pe atunci, pe acel spaţiu era păşune pentru vite, iar delimitarea terenului s-a făcut prin săparea  unui şanţ spre vest, iar spre sud şi est. terenul era delimitat de malul înalt al râului Prut. Ulterior, s-a cedat o porţiune

de teren pentru locuri de casă, în partea de est şi s-a extins, în schimb, cu aceiaşi suprafaţă, spre vest (dincolo de şanţ).   

Foto: 1)Monumentul lui Menahen Mendel David. 14 august 1914 ,, Bărbat impornant”.2) Nume netradus.

În afară de evreii din Bivolari, tot în acest cimitir se înmormântau şi evreii decedaţi din fostele târguşoare Damachi şi Ţiganaşi. În prezent, cimitirul este împrejmuit cu un gard de plasă de sârmă zincată, pe stâlpi de beton, înalt de 1,5 m. în stare bună.  Cimitirul este bine păzit şi îngrijit, în mod benevol, de către săteanul Chitic Petru, el „moştenind” această misiune de la tatăl şi bunicul lui. Românii noştri, oameni cu frică de Dumnezeu, nu au îndrăznit niciodată să facă distrugeri sau să profaneze aceste morminte. Dacă există totuşi, două-trei monumente căzute, aceasta se datorează tasării solului şi efectelor cutremurelor din noiembrie 1940 şi martie 1977. Cetăţenii creştini  din Bivolari erau curioşi de felul cum se făceau înmormântările la evrei, care aveau loc în aceiaşi zi cu decesul şi nu după 3 zile ca la creştini.   

          Curiozitatea era mare fiindcă în virtutea credinţei creştine despre înviere, găseau şi explicaţia, cum că la evrei, înmormântarea se face în aceiaşi zi şi nu este ţinut mortul trei zile, ca nu cumva, în acest timp să învie. Ba, unde mai pui că peste mormânt se aşează şi o piatră mare şi grea ca să nu mai poată ieşi. Şi iată că într-o bună zi a apărut şi povestea evreului care a înviat din morţi, după ce a fost pus în mormânt.

          Iată, pe scurt, povestea morţii şi învierii D-lui Moise Iser, om înstărit, cu familie compusă din soţie, o fiică şi doi fii, proprietarul morii situată pe toloacă „la şanţ”, în faţa clădirii actuale a fostului complexului de vaci.

        În ziua fatală de 26 mai 1937, d-l Moise, după ce a luat micul dejun şi a mai rezolvat ceva treburi pe lângă casă, a înhămat calul la trăsură şi a plecat să vadă cum merg treburile la moară. Aici, în jurul orei 10, cade din picioare şi e considerat mort. Este repede transportat acasă, probabil au chemat şi medicul şi o persoană anume care, după obiceiul timpului, înainte de îmbăiere şi înfăşurarea mortului întru-n cearşaf alb (giulgiu), trebuia să-i cureţe traectul digestiv printr-un  procedeu de compresare puternică a abdomenului cu un sucitor de lemn, pentru ca acesta să plece în lumea de dincolo curat,  aşa cum a venit. Medicii sunt de părere că aplicarea acestei proceduri putea avea ca efect reanimarea lui, dintr-o eventuală moarte clinică, în care s-ar fi aflat. Dar după atâtea ore? (Prietenii mei evrei, nu au confirmat existenţa acestui obicei).Odată terminată această operaţiune de pregătire, în după masa aceleiaşi zile, rudele şi prietenii, cu lumânări aprinse şi cu rabinul în frunte, au purces la efectuarea ceremoniei de înmormântare, aşezându-l pe Moise Iser la locul de veci, în mormântul proaspăt săpat de gropar.  

       Foto:   Mormântul lui Moise Iser “înviatul” (în mijloc)

.După ce lumea a plecat, groparul Mihoreanu trăgea de zor ţărână peste lada de scândură în care era aşezat mortul. La un moment dat, el aude nişte gemete în ladă. Se opreşte din lucru, ascultă mai atent şi constată, cu stupoare, că gemetele erau ale mortului. Atunci el strigă

la el: domnule Moise! domnule Moise! iar Moise întreabă unde se află el şi Mihoreanu îi spune „eşti la cimitir în mormânt fiindcă ai murit”. Atunci Moise îl roagă să-l scoată  de acolo, că pentru asta „îl va face om”(îl va omeni).  Groparul îi răspunde că pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să-i spună  lui Hascal, fiul lui mai mare. Moise îl roagă să nu se ducă  să-i spună şi să-l scoată repede de acolo. Dar groparul îi răspunde că nu poate altfel. Şi fuge la fiu-su. Bineînţeles că fiul nu a vrut să audă de aşa ceva şi l-ar fi ameninţat cu pistolul pe gropar „să-şi ţină gura”.  

      Se spune că groparul s-a întors repede la mormânt şi a apucat să-i spună lui Moise că fiul său nu vrea să creadă aşa ceva şi lui îi este frică să iasă din cuvântul lui. Aşa că, odată cu terminarea acoperirii gropii cu pământ, au încetat şi gemetele domnului Moise. Să-i fie ţărâna uşoară! Cum scrie şi pe monument.   

       Nu se ştie cât este de adevărată această poveste, dar eu  am reprodus-o, aşa cum am auzit-o de la tatăl meu, care ar fi auzit-o de la gropar. Dacă este adevărat, atunci ca o răzbunare a sorţii, şi Hascal, fiul morarului, numai după 4 ani de la această întâmplare avea să-şi găsească  sfârşitul, tot sufocat, în trenul morţii din zilele de 28-29 iunie 1941, împreună cu cei 26 de martiri foşti consăteni ai târgului Bivolari.  Se mai spune că atunci când ajungeau cu mortul la poarta închisă a cimitirului, rudele purtau un dialog cu groparul, întrebându-l dacă mai sunt locuri în cimitir, la care groparul trebuia să spună că nu mai sunt locuri, cedând cu greu insistenţelor zicând că nu mai are decât un singur loc.  Apoi mortul era rostogolit în groapă şi dacă cădea cu faţa în jos, însemna că nu a fost credincios şi atunci se arunca în el cu cioburi. La ei nu se făcea sicriu pentru morți. Exista la cimitir un singur sicriu mare (folosit pentru toți) în care îi așeza pe fiecare înveliți în cearșaf alb, de-i ducea până la groapă. Acolo îl cobora pe doi drugi, răsturnându-l ușor în groapă peste care dădea pământ așezând deasupra o lespede de piatră. La cei mai înstăriți, li se punea și un pod de scânduri, peste care se dădea pământul.  

Acest cimitir a mai fost martorul şi ale altor întâmplări. În timpul războiului, în primăvara anului 1944, în noaptea de vineri 24 martie, câţiva cercetaşi sau partizani sovietici, trecând Prutul, au ocupat mai întâi cimitirul, care le asigura condiţii bune de autoapărare.  

        Mai întâi, au scotocit trăgând rafale de foc automat mai ales în cavoul lui Mates, unde urmele gloanţelor se mai pot vedea şi acum pe uşile metalice. (Vezi fotografia cavoului).  După ce, din aprilie – mai 1944, în Bivolari s-a instalat o divizie de logistică şi aviaţie a armatei sovietice şi Comandamentul Frontului 2 Ucrainean, cu mareşalul Irodion Malinovski, pe care le-am avut aici aproape şase luni, în cimitir a funcţionat un cinematograf (kino) în aer liber, al trupelor de ocupaţie.       Drept ecran se folosea un cearșaf legat între doi copaci iar pietrele de mormânt, foloseau drept scaune. La kino, (la film) sătenii şi copiii aveau intrarea liberă, alături de ostaşii sovietici. Au fost situaţii de alarmă aeriană, când la adăpostul acestor monumente, spectatorii şiau salvat vieţile.       

       Epigrafia şi arta mozaică de pe monumentele funerare

Tradiţia cultului mozaic este respectată de milenii de către evrei, indiferent de ţara sau locul unde s-au aflat în lunga şi zbuciumata lor istorie. Monumentele funerare sau pietrele tombale din cimitirul evreiesc din Bivolari sunt dovezi convingătoare în această privinţă. Prin frumuseţea scrierii ordonate şi a diferitelor figuri săpate în basorelief, aceste pietre pot concura cu oricare altele din târgurile şi oraşele din Moldova. Acei cioplitori sau săpători în piatră erau adevăraţi artişti în meseria lor. În prima perioadă, începând cu anul 1843 până în 1927, s-a folosit  ca material piatra de calcar şi gresia. Din anul 1927, încep să apară monumente lucrate cu ciment. Din acest motiv am numit monumentele din primul val lucrate din piatră şi ultimul val, cele din ciment.  Se cunosc numele  unor  evrei cioplitori în piatră:  Burăh Petrariu şi Şmil Petrariu în 1906 şi David Cohn Petrariu în 1922^[21][22]. Ultimul meşter care a lucrat monumente  a fost Zeilic Leibovici din Ţiganaşi.⁴⁹

Monumente funerare din primul val, cioplite în piatră în secolul XIX , artă mozaică tradiţională veche.  Primul din stânga, este al lui Mordehai Bal Isac anul 1881 (5241 anul evreiesc)

Monumentele din piatră, chiar dacă sunt mai scunde, decât cele din ciment, sunt lucrate cu mai multă inspiraţie şi rafinament. Varietatea de modele este cu atât mai mare, cu cât monumentele sunt mai vechi, iar inscripţiile sunt toate cu litere ebraice.

În această perioadă, anii sunt înscrişi  cu litere ebraice, şi nu cu cifre arabe. Numerotarea începe din anul 3360, care ar corespunde cu prima perioadă istorică a poporului evreu, respectiv până la intrarea în robia egipteană ( 3678)^[23]  şi nu după cea biblică sau istorică, de la Adam la Hristos

(de la facerea lumii) care este anul  5508.*

La început, scrierea numelor era simplă, fiindcă pe atunci numele de familie era de abia în curs de apariţie. După cum se vede în tabelul de mai jos, pentru identificare se scria numele mic (prenumele) şi cel al tatălui: Aron fiul lui Meir sau Malca fiica lui Iacob etc.  

 In afară de data decesului şi de numele persoanei, care este obligatoriu scris pe monument, în multe cazuri, mai ales la bărbaţi maturi, se scriu două – trei cuvinte ca şi caracterizare „om bun , om drept, „cinstit” „scump” „credincios” etc.  

Pe unele pietre se menţionează: „ aici odineşte” (P.N. prescurtat) sau „să-i fie ţărâna uşoară”, la fel ca la creştini. Ornamentaţia săpată în pietre conţine motive străvechi din arta populară evreiască antică şi medievală, care pot simboliza calităţile din viaţa defunctului, cum ar fi: cerbul – simbolizând elanul în slujba lui Dumnezeu; coroana,– care simbolizează înţelepciunea, erudiţia  şi virtutea, este cel mai mult folosită în această etapă. Apoi, porumbeii pentru cei cu sufletul curat; florile, arborele vieţii, care iese dintr-o cupă, cât şi doi lei contrapuşi, susţinând o coroana virtuţii.^[24]

În ambele tipuri de morminte găsim monumente pe care,  în partea de sus, sunt desenate două palme îndreptate spre cer. La aceştia, observăm că toţi au numele Kohen, cu variantele: Koin, Kon, Coen, Con sau Coin.**  Toţi aceştia sunt urmaşii presupuşi ai preoţilor care slujeau la Templul din Ierusalim^[25], aşa cum a fost Zaharia, tatăl sfântului Ioan Botezătorul. Mai întâlnim multe ornamentaţii cu figuri geometrice şi asemănări cu elemente de artă populară românească. Şi, în sfârşit, elemente de arhitectură de diferite stiluri, exprimate prin linii şi coloane cu capiteluri şi socluri, brâie, arcuri, etc.  Chiar dacă  timpul şi-a lăsat urmele de uzură peste aceste pietre de mormânt, ele încă mai au multe de povestit. Redăm inscriţiile descifrate ale câtorva pietre de morminte, din mulţimea celor  existente în acest cimitir.

          Monumentele din piatră se găsesc în primul şir din faţă, de la gardul din est, către poartă şi se succed în fiecare rând, spre sud. Iată inscripţiile câtorva pietre cu scriere exclusiv  în limba ebraică, traduse aici în limba română^[26].

Anul1810 Menahen Ihude fiul lui Işaiahu Iţhac. (Osemintele aduse din altă localitate).

1823  Moshe Nehemia fiul lui Avraham.     (Asemenea, ante înfiinţării târgului).

1843  Mordehai ben (fiul lui) Iţhac, din chiar anul înfiinţării târgului Bivolari.

1873  Aharon  fiul  lui Meir –rabin ADMOR (credincios, admirat, elogiat) cunoscut în ţară,  în fruntea comunităţii religioase din Bivolari timp de 30 de ani (1843-1873)

5212 = 1852  D-l Şmol „cel scump”, fiul lui Menahen Fonden – cu coroană şi doi lei 5218 =

1858  Malca fiica lui  Iacob. 5220 = 1860  Irmiau  fiul lui Avram

5241 =1881 Mordehai Bal Isac– monument cu două păsări cu potir şi floare în mijloc.

5246 = 1886  Haim Reuven Coen- „om credincios”  (desenul cu palmele spre cer).

5252 = 1892  Rahel Leia  fiica lui Avram  Bier

5252 = 1892  Cohen Moise Zeilic (desenul cu  palmele îndreptate spre cer). Monumente cu scriere şi în limba română.

Ca şi la prima categorie, pietrele de mormânt, în funcţie de starea materială şi prestanţa din viaţă a defunctului, pot avea un monument la cap, vertical, prevăzut cu scriere şi ornamente, plus piatra orizontală aşezată pe mormânt. Monumentele culcate sunt tot din piatră, în schimb, monumentele verticale, în mare parte, sunt lucrate  din beton cu ciment. Unele morminte au numai piatra orizontală  pe mormânt şi, eventual, înscrisul cu numele.  În această perioadă apar monumente înalte, masive monolit, sau din mai multe segmente compuse, mergând în scădere, micşorându-se spre vârf şi terminându-se cu un vârf de piramidă.

Foto: 1. Monumente din beton din ultimul val.   2. Mormântul lui Moise Iser  “înviatul”  în mijloc.3. În dreapta, unicul cavou Matis Leibiş (moşierul). cu uşa ciuruită de gloanţele armatei sovietice.

Aceste monumente de tip nou au două zone de scriere: în partea de sus, în limba ebraică este făcută scurta caracterizare din viaţa defunctului, iar partea de jos, în limba română,  sunt datele de identificare ale acestuia (cine este, nume, prenume, data decesului şi, eventual, vârsta sau anul naşterii).

De remarcat că mormintele femeilor sunt amplasate separat de cele ale bărbaţilor, ca şi locul ce îl ocupă în sinagogă.  Ornamentaţia este mai săracă la acest tip de monumente şi pietrele sunt culcate pe mormânt pe care sunt înscrise datele decedatului.

Cu excepţia categoriei Cohen (care au cele două palme în partea de sus), aproape la toate apare în relief,  în partea superioară,  Steaua lui David.  

      Se pot observa şi mici excepţii, chiar curioase, cum este un monument de înălţime medie, aflat în ultimul rând pe colţul din dreapta în spate, care are figuri foarte frumos lucrate iar în partea de sus  – o stea cu cinci colţuri, cu scrisul numai în limba ebraică.

Sunt şi două monumente identice, dar deosebite de toate celelalte, fiind şi cele mai înalte dintre toate şi aparţinând la doi evrei, tată şi fiu (posibil masoni, unul din Iaşi), înmormântaţi la Bivolari din dorinţa lor (cum scrie pe monument).

Au monograma numelui într-o rozetă ovală, pe monument sus, pe partea dinspre est. Scrisul este în limba română şi nu poartă nici un simbol iudaic, decât numele şi menţiunea că este din Iaşi şi înmormântat la Bivolari din dorinţa lui.

Unul din ele este căzut la pământ (fiind compus din segmente) iar cel de al doilea se află în spatele singurului cavou al fostului moşier Oişie Leibiş Mateas, pe colţul din spre vest al cimitirului.

Se mai pot observa,  pe câteva pietre, că sunt unele scrieri, tot semite, dar nu pare  să fie scrisul ebraic. posibil scriere armeană.      

       O mare personalitate, activist şi fondator al societăţii cultural-educative omonime  – Iacob

Loebel, născut în 1858, a sfârşit misiunea lui aici la Bivolari în anul 1917 la vârsta de 54 ani, „departe de casă şi de iubiţii lui”^[27], cum scrie pe monument. Am tradus şi înscris, doar câteva din mulţimea monumentelor. 1927  Avrum Coin „ aici odihneşte scumpul nostru tată” ( cu palmele spre cer).

1934  Iancu Kon – 12.II.1934 monument cu palme (încă unul – ultim în spate, lângă şanţ – an 1939).

1937  Moise Iser – 26 mai 1937 „aici odihneşte scumpul nostru tată”.(Morarul cu povestea de mai sus.)

1937  Foghelman Mendel – Ţiganaşi „scumpul nostru fiu”.

1939  Oişie (Leibiş) Mateas – (moşierul), 12 decembrie. Singurul cu sicriu de piatră în interiorul cavoului şi uşa metalică, găurită de gloanţele partizanilor și ale ostaşilor sovietici, în martie 1944.

1939  Gheţzel Simon –din Iaşi 16 aprilie  „fie-i ţărâna uşoară”. Cel mai înalt monument cu monogramă (GS), evreu din Iaşi îngropat la Bivolari la dorinţa lui. Cu scris numai româneşte.  Mai este încă un monument asemenea, căzut jos, care este identic ca şi model şi aparţine tatălui celui de mai sus, S. Simon 15 aprilie 1917 la vârsta de 75 de ani, cu scriere numai românește. În grupul  monumentelor din spatele cavoului Mateas şi a monumentului lui Ghetzel Simon,  de la stînga spre dreapta, se află mormintele: 1. Marcu Hahamu,  2. Moise Moscovici zis Raţă, 3. Haim Meir Strul 1939,  4. Iancu David 18 IV1941, 5. Pincu Dănilă 1945, cu rateșul (are un fiu milionar în Brazilia). Rândul în continuare:

1.Iancu Zilberman – 20.12.1932;  Iancu  Kon 12.II.1934- (cu 2 palme); J.Moscovici  – mai 1937;

Haim Leibovici 1937  Aron Meir Cojocaru 1938 la 74 ani; David Iadlin 1938 (profesor Şcoala

Israelită); Leibiş Haimovici – Damachi 1939; Foghelman Mendel 1937 de 17 ani-Ţiganaşi;  Zaharia Şmilovici 1936; Bercu Leibovici 21 II 1935;  Moise Ştrul 3.I.1934;  Iser Solomon – tată şi bunic  8.I.1941,   

Iosub Leibovici octombrie în 1955 din Ţiganaşi, este ultimul evreu înmormântat în acest cimitir. Rândul următor tot bărbaţi:Aron Moscovici, 16,IV,1928;  Avrum Koin 1927  cu plamele spre cer;  Froim Iosipovici 1927, Leiba Leiba Leibovici   1927.

Mormintele femeilor:   Primul rând : Tina Solomon – 24 iulie l940 – mamă şi bunică; Roza Şakter

(Hahamu); Rahel Burinescu aug.1937;  Sura G. Mates;   Debora Berghenfeld 1932;  Sendi Ameib Maier 29.12.1944; Sura Golda 28.8.1938; Malca Cosiver 18.03.1900;  Rifca Morghenştern 06.04.1936.

Rândul 2 :Tobe Moscovici 1932;  Raţa Moscovici 1938;  Ruhla Leia Moscovici 1939; Marta Iser 17.03 1941 (soția morarului cu povestea, Pese Fatel -06.08.1939; Freida Şmilovici 24.08.1939; Ana Leibovici 10.09.1939; Hava Bercovici; Sura Rifca Moscovici  iunie 1941.

Direcţia de orientare a tuturor mormintelor este nord-sud, (cu faţa spre sud) deosebindu-se de cele creştine, care sunt pe direcţia vest-est (cu faţa spre răsărit).

        Primul mormânt (la care s-a putut citi scrisul) este  al lui Mordehai fiul lui Iţhac din 1843, (anul înfiinţării târgului), ultimul fiind al lui Iosub Leibovici din octombrie 1955, cimitirul funcţionând deci efectiv 112 ani. Mai sunt două morminte anterioare înfiinţării târgului, din 1810 şi 1823, dar presupunem că osemintele au fost aduse din locul de obârşie şi reânhumate de către familiile lor când s-au mutat în târgul Bivolari.  

Pietre de mormânt cu ornamente şi scris elegant căzute la pământ şi Petrică Chitic, ultimul îngrijitor al cimitirului plecat şi el la Domnul în anul 2012. Acum acest lucru îl face fiica lui Valeria.  

Încet, încet se sting şi cei plecaţi în Israel şi rămân tot mai puţini şi mai neputincioşi iar peste cimitirul  din Bivolari, se aşterne liniştea tăcerii şi a uitării.

     Și totuși mai sunt vizitatori din generaţia a doua şi a treia care vin tot mai rar pe locurile strămoşilor dar sunt impresionaţi plăcut că li se păstrează memoria neamului lor în grădina de pe malul Prutului.

Musafiri din Israel la noi acasă, după vizita făcută la cimitirul evreiesc, primiţi cu pâine şi sare după obicei: familiile Foghelman,Gheva Haim cu Doruţa în 2010. In foto stânga: Surorile Beti şi Marica Fatel  cu copiii în 2012 . În dreapta familia David Shimon cu cei 4 copii în vara anului 2014, în curtea casei noastre la Bivolari.

4 . EVOLUȚIA  CADRULUI  ADMINISRATIV            8 pg.  Idem

                Forme de organizare administrativă

         Organizarea administrativă până în secolul al XIX-lea  

  OCOLUL,   PLASA,   sau   SUBPREFECTURA   TURIA   

                    cu  reşedinţa  în  târgul  BIVOLARI

                                                                                                    FOTO  DUBLĂ  pg.  65+86

Fotografie din  iunie 1909:  Toate autorităţile şi  elita  târgului Bivolari plasaTuria, ocazionată  de  sfârşitul de an şcolar 1908 – 1909,   în faţa şcolii în care la 1 dec.1875, Luceafărul Poeziei Româneşti, Mihai Eminescu – inspector şcolar- aducea elogii primarului Andrei Bădărău pentru localul cumpărat şi învăţătorului Vasile Tanasachi şi elevilor săi pentru silinţa care şi-o dă”.  Acum pe acest perete se află o placă memorială, amintind de acel moment precum şi trei arbori de tei, (existenți și acum) câte unul pentru cei trei prieteni: Eminescu, Creangă şi Veronica Micle, plantați cu ocazia fondării ,,  Societății de Cultură Românească  George Cojbuc Bivolari județul  Iași la 15 august 1925” al cărui președinte de onoare a fost ales Iacob Negruzzi, președinte Academiei Române.Tradiţia şcolii și culturii  în Bivolari continuă…  

      Începuturile organizării administrative în Moldova, prin uniunile de obști se organizau în ținuturi conduse de un pârcălab. Ținuturile cu cetăți aveau și la acestea pârcălabi.  

        O perioadă lungă de timp, Țara .Moldovei cuprindea două zone administrative: Țara de Sus și Țara de jos, conduse de câte un mare vornic. Când Iorgu Ghica la 7 februarie 1827, a cumpărat o parte din moșia Bivolari, acesta era mare vornic al Țării Sus.  Iașul făcea parte din Țara de Sus. Capitala Moldovei s-a aflat la cetatea Sucevei până în anul 1564, când Alex. Lăpușneanu a mutat-o la Iași.

        O verigă intermediară în administrația medievală o reprezentau ocoalele existente și la Ștefan Cel Mare, care țineau de târguri și cetăți, când se pomenește de Ocolul Turei sau Turia, din care au făcut parte satele noastre, cât și altele din împrejurimi, până în anul 1944.

         În anul 1741, C-tin Mavrocordat introduce instituția isprăvniciei, cu ispravnici în loc de pârcălabi, cu atribuții administrative și judecătorești.  Comunitățile sătești erau conduse de vornici sau vornicei. În satele domnești, putea fi în plus și un vătăman ca reprezentant din partea statului.  Satele puteau fi: libere sau aservite apoi ca proprietate:  domnești, răzășești, boierești și mănăstirești. În comuna noastră am avut din toate acestea: satul Soloneț a fost la început sat domnesc pe care la 1476 Ștefan Cel Mare l-a vândut portarului cetății Suceava, Luca Arbore pe suma de 1680 de zloți tătărăști, când a devenit boieresc.  

         Satele Buruienești și Bădărăi au fost sate răzășești, iar satul Bivolari pe atunci numit Cornișor sau Gura Saha, a fost sat  boieresc..

Satele mănăstirești erau de regulă conduse de un egumen, însă existau și excepții de la regulă. Satul nostru Tabăra a fost sat mănăstiresc al mănăstirei Cetățuia și închinat patriarhiei grecești de la Ierusalim, timp de 182 de ani (1682-1864). Numai în Moldova erau închinate 194 moșii, adică un sfert din suprafața arabilă a țării, plus pădurile, toate erau în mâinile clerului grec stăpânitor. Sloboziile erau sate scutite de dări pe  timp de la un an la 10 ani.  Această înlesnire se acorda cu scopul de a favoriza înmulțirea satelor și popularea lor.

      Satul Bivolari era în anul 1803 sat nou numit Slobozia Cornul Negru, dar destul de mare și vechi, având deja 43 gospodării iar satul Cornul Negru din care s-a desprins avea 57 gospodării. Nașterea noilor sate se făcea prin fenomenul de ,,roirea satelor”.

       În vechime, până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza nu existau comune.  Satele ţineau direct de ocol sau plasă şi mai departe, de isprăvnicia judeţului şi de ţinutul Iaşi. Conducerea locală a  satului era asigurată de un vornicel ales de popor dintre sătenii de frunte şi trei ajutoare numiţi „giudeţi” sau „pacinici”(paznici).  Această conducere era organizată numai în satele care aveau cel puţin 50 de familii. În cazul satelor mai mici, acestea se uneau, ca să poată avea împreună numărul de familii cerut. 

         În anul 1840 satul Bivolari era unit cu satele Soloneţ şi Cornul Negru iar Tabăra, cu Bădărăi şi Buruieneşti.

Vornicelul avea ştampila satului  şi împreună cu cei 3 „giudeţi sau pacinici”, semnau  documentele întocmite.

 Acestea puteau fi: angajamentul satului privind obligaţiile faţă de moşier (învoielile agricole) dar mai ales faţă de stat privind birul şi celelalte „angarale”.

Vornicelul cu ,,giudeții” judecau și câteva pricini de mai mică gravitate precum,  conflicte în familie sau între săteni, furturi mici, sustragerea de la îndeplinirea învoililor agricole etc. judecata avea loc duminica  după masa în curtea bisericii, la care lua parte și preotul, care întocmea actul de judecată.  Până la apariția vornicelului, obștea satului era condusă de un grup  de bărbați numiți ,,oameni buni și bătrâni”.

       Mutarea sătenilor în alt sat sau moşie era interzisă.  Conducerea satului răspundea în solidar pentru toată datoria satului iar atunci când un sătean dispărea, datoriile şi obligaţiile lui (gloaba) cădeau pe toţi cei rămaşi, astfel încât era repede căutat şi adus înapoi.

       De multe ori se întâmpla să nu fie găsit. Atunci se întocmea un act precum că „a dezertat peste Prut” sau că a dispărut „unde nu se ştie” şi se cerea conducerii ocolului aprobarea descărcării obştii satului cu datoriile dezertorului.  

       Chiar dacă ştampila satului „Cornul Negru şi Bivolarii” purta data anului 1840, aceşti giudeţi funcţionau şi în timpul domniei lui Cuza în anul 1862.   

 La data de 30 octombrie, aceştia semnau o asemenea declaraţie, certificată şi aprobată de subprefectul de la Plasa Turia, pentru scăderea datoriilor „din sfertul al 4-lea lui Pruteanu Costachi care au dezertat peste Prut”.Giudeţii care semnează actul erau: Maftei Donisă, Ioan Raba şi Neculai Baciu.  

      La fel s-a procedat în satul Tabăra, pentru fugarul Anton Giuncu la 15 iunie 1862 când semnau declaraţia „giudeţii”:  Andrei Enachi, Ioan Dănilă şi Ghiorghi Matftei Postolachi.^[28][29]  Răzeșii puteau părăsi satul având  moșia în devălmășie numai dacă nu-și înstrăina  partea sa de moșie.  În caz contrar, dacă-și vindea partea sa de teren, era boligat să părăsească satul. La 3 martie 1850 Gheorghe  Codreanu din Buruieneşti anunţa obştea satului, arendarea a 25 stânjeni din cele 180 fălci deţinute în comun de cei 10 mazili. Pentru acest lucru  Gheorghe  Codreanu a pierdut calitatea de răzeș și a trebuit să părăsească satul și să se mute la Silinești, lângă Tabăra.

Așa se explică înființarea fostului sat de clăcași lipit de satul Tabăra în partea de sud și numit  Silinești, după numele Seliște sau Siliștioara de unde au plecat (acum Buruienești).

        Zona cunoscută ca ocol administrativ vine din vechime când „ Ostapco vătăman la Turia ţinutul Iaşi ”, a fost stăpân  înaintea domniei lui Ştefan Cel Mare, când la  8 ianuarie 1473  

Ştefan,  reconfirmă mănăstirei Moldoviţa, donaţia făcută anterior pentru jumătate din satul

Ostopceni ( Perieni) partea de sus (Şelari) unde a fost  Ostapco vătăman.”^[30]  

              Numele acestui vătăman Ostapco îl poartă şi acum pârâul Ostopceni, (scris greşit Optoceni pe indicatorul DN 24 C) care coboară din sudul dealului Turia şi iese prin Ciulineşti în şesul Prutului, intrând în pârâul Frasin.  Numele Turia este şi mai vechi şi l-a avut tot un stăpân  al acestor locuri numit Turie, după cum se explică mai jos.  

             Chiar dacă pe atunci, nu exista practic un organism de ad-ţie locală încadrat cu personal, zona ocolului era menţionată în toate documentele cancelariei Moldovei  care priveau satele, moşiile şi stăpânii acestora. Acest nume acum îl poartă  doar dealul împădurit Turia  situat la nord-vest de satul Perieni  şi la sud-vest de vechiul sat răzăşesc Rădeni.  

Situat între râurile Jijia şi Prut, locul acesta se face remarcat pentru că este şi cel mai înalt din această zonă; 232 metri  faţă de nivelul mării.^[31] 

          După pădure, dealul pierde uşor din înălţime spre  nord, continuând cu un podiş pe direcţia Drumului Furului având în spre est pădurile de coastă, Rădeni-Roşcani şi în rest  câmp agricol până la  valea  Rădiac-Buzdugan  şi valea Albătoaiei, unde se îngustează, după care iarăşi se dezvoltă, mergând pe axa  aceluiaşi drum  până la ieşirea de pe moşia comunei Bivolari.            În vechime, actualul pârâu Frasin ce curge  din  Roşcani-Rădeni-Probota  prin partea de est a  satului Perieni, se numea tot Turia sau Turie.  Provenienţa  acestui nume are mai multe variante, dar cel mai credibil este  numele primului  stăpân,  vătămanul Turie. Apoi că ar veni de la taur, sau după  denumirile vechi, din slavonă ar însemna zimbru, animal emblematic pentru Moldova. Mai sigur  provine de la numele acestei persoane Turie, care este pomenit în unele documente din secolul XIV-XV.

        În prima jumătate a sec.XV, la Turia era satul Ostopceni (Perieni) unde a fost Ostapco vătăman, care a donat satul mânăstirei Moldoviţa,  sat existent  înaintea lui Ştefan Cel Mare.  Numele Turia se mai găseşte şi în alte hrisoave, la 22 februarie 1502, cu privire la satul  „Băşenii pe Turia, unde a fost Başa”, actual satul M.Cogălniceanu. Alte menţiuni: la 2 februarie 1550, cu privire la satul Păuleni, la 31 martie 1552 cu o selişte mai sus de Rădiul Lungu (Păuleni) la Turie, despre care se mai vorbeşte şi la 13 aprilie 1554, apoi  într-un hrisov din 5 mai 1554 când

Mogâldea, vistier, cumpără un teren de la Dragoman fiul lui Cosmin, nepotul de frate al lui

TURIE…  şi care avea uric de întărire dat de Ştefan Cel Mare,  străbunicului său, Sin Cliciniuc.⁵⁸   

  Se înţelege că Ştefan Vodă dădea întărire pe  proprietate, pe baza unui act dat de alt domn de înaintea lui.  

         De aici şi vechimea acestei denumiri fiind de înainte de 14 aprilie 1457, începutul domniei lui Ştefan. La 6 mai 1639, în timpul lui Vasile Lupu, numele de Turia îl purtau atât pârâul cât şi satul şi seliştea.^[32]  Cu timpul, dacă proprietarul devenea altă persoană, numele satului sau a moşiei se putea schimba, luând pe cel al noului stăpân.    

Totuşi, dealul (fiind cel mai înalt) cu pădurea de pe el a rămas cu numele Turia pentru totdeauna. Recensământul  rusesc din 1772,   este  primul document în care apar satele Ocolului Turia cu numărul gospodăriilor (Liudi) şi situaţia lor fiscală, de care stăpânii ruşi erau foarte interesaţi. Din păcate la noi apar numai  capii de familie  numeric nu şi nominal, iar unele sate lipsesc: Soloneţ, Cornişor (Cornul Negru) şi Siliştioara (Buruieneşti).   

La recensământul din 1772  găsim că din Ocolul Turia făceau parte în total 30 de sate, situate pe ambele maluri ale Prutului  şi ale Jijiei.  

          Pe malul drept al Prutului  satele:  Iugani (Bădărăi),Tabăra, Stolniceni,Glăvăneşti (Andrieşeni) Spineni, Cotul lui Epure (Epureni), Vlădeni, Găureni, Borşa, Şătrăreni, Perieni, Caraimanul, Blândeşti, Cândeşti, Cârniceni (Ţiganaşi), Păuleni, Rădeni, Roşcani, Căueşti, Trifeşti, Sculeni,   şi  9 sate pe stânga Prutului – în Basarabia: Lucăceni, Glodeni (pe Ciuhur?), Petreşti, Mirceni, Răsipeni, Slobozia Izvoarele, Olteni, Vrăneşti şi Tocsobeni toate peste Prut(60. Şi aceste sate  din partea stângă a râului Prut, pe atunci ţineau de Ţinutul Iaşi.          Ca întindere acest ocol cuprindea satele de pe Jijia şi Prut pe ambele maluri din nord de la Stolniceni, Bădărăi (Iugani) şi până la Cârniceni şi Sculeni în partea de sud, pe unde se zice că trecea Troianul sau Valul lui Traian?.⁶¹  

Cred că se face o cofuzie cu valul care este mult mai la sud.  În decursul timpului ocolul Turia şia păstrat în general aceste sate; dar  au fost şi multe modificări periodice.  

Ulterior anului 1772, au apărut şi alte sate noi, prelungindu-se în sud pe Prut până la satul Medeleni, comuna Golăiești iar în  vest  până la Focuri.

         În anul 1803 Ocolul Turia  avea în componenţă tot 30 de sate cu stăpânii şi oamenii lor (liudi), plătitori de bir sau scutiţi (scutelnici) pe diferite motive:

 Iuganii lui D-tru Banar, (Bădărăii) cu 18 liudi (oameni, capi de familie),  Tabăra, a mânăstirei Cetăţuia cu 128 liudi, Cornul Negru cu 51 şi Slobozia Cornul Negru (Bivolarii) cu 33 liudi, a logofătului Iancu Razu, Soloneţul cu 4 liudi, a stolnicului Tanase Gosan, Roşcanii pităresei Panainte Stroescu, cu 20, Căueştii Ruxandei Scorţescu,cu 44, Stolnicenii mănăstirei Aron Vodă, cu 21, Floreşti Răzăşi,cu 18,  Trifeştii mânăstirei Nemţ,cu 27, Izvoarele  a slugeresei Băntăşoaia,cu  27, Ghermanu a sluger. Scorţascăi, cu 4, Frăsuleni a postelnicului Teodor Atanase, cu 19,  Sculeni ai vistiernicului Iordache Roset, cu 117, Zabolotenii lui Dimache şi Alexandru Fote, cu 79, Spinenii  mânăstirei Golia, cu 30, Găurenii stolnicului Iordache,cu 35,  Păulenii lui C–tin şi Th. Balş,cu 34, Căminăreşti   (Ţiganaşi) şi  Bălteni cu 107 total, ai paharnicului Th.Carp, Răspineni a sluger.Băntăşoaia,cu 6, Cândeştii spăt. Th.Balş, cu 24, Perienii,cu 60, Şătrărenii ai medelnicierului  Costache,cu 19, Trifeştii Vechi (Hermeziu) a clucerlui Furculiţă cu 35, Trifeştii lui Păun cu 23,  Medelenii banului Vasile  Roset, cu 3, Toxobeni Răzăşi, cu 11, Blândeştii sărdarului Mihai Gani, cu 11, Lucăcenii stolnicului C-tin Gheucă, cu 8  şi Mircenii Răzăşi, cu 18. În tot ocolul erau numai 21 familii de evrei. Ocolul Turia avea şase sate peste Prut (scrise cu litere îngroşate) .  Cel mai mare sat din ocol, ca număr de familii se menţine ca şi în 1772 satul Tabăra.^[33]   

Din anul 1812, prin cedarea Basarabiei de către  ruşi, turcilor, plasa Turia a pierdut cele 6 sate de peste Prut. În  1843 serdarul Constantin Troia era privighetorul ocolului TURIA,^[34] dar și al pazei frontierei pe Prut. A urmat apoi medelnicerul Andrei Bădărău.  

 Din tot ţinutul Iaşi, plasa Turia avea cele mai multe sate şi moşii răzăşeşti, ca dovadă că din aceste sate s-au ridicat mulţi luptători pentru apărarea pământului Moldovei.      

      LISTA  satelor şi moşiilor răzăşeşti   din  PLASA  TURIA  la  recensământul  din  1857

Reiese că răzeşii cei mai bogaţi erau cei din: Broşteni cu 40,5 ha, Epureni 34 şi Buruieneşti 27 ha/familie.

 Până la domnia lui Alex. Ioan Cuza, satele nu erau organizate în comune, ele fiind de sine stătătoare.

        În anul 1865 plasa Turia, după reforma lui Alexandru Ioan Cuza, cele 25 de sate s-au organizat în 9 comune : comuna  Bădărăi cu 116 familii cu satele Tabăra şi Buruieneşti, comuna Bivolari 270 familii cu satele Soloneţ şi Cornul Negru, comuna Zabolotenii Fotei 162, cu Zabolotenii Sturzei şi Trifeştii lui  Păun, comuna  Hermeziu 197 cu Vladomira,  Băltenii şi Stângăcenii, comuna  Probota 150  cu Perienii şi Cârnicenii lui Beldiman, comuna Cârnicenii Cozmei 360 cu  Blândeştii şi Căminăreştii (Ţiganaşi),  comuna  Borşa 168  cu Găurenii, Capu Dealului şi Broştenii, comuna Epurenii 222  cu Spinenii, Andrieşenii şi Glăvăneştii, comuna Roşcani 193  cu Rădeni, Păuleni şi Căueşti (cifrele reprezintă populaţia activă din comună).^[35]  Toate satele din comunele plasei Turia erau  „sate grănicere scutite de lucru la şosele”:   Bădărăi, Bivolari,

Epureni, Borşa, Roşcani, Probota, Cârniceni, Hermeziu, şi Zaboloteni^”.[36]

        În anul 1870 plasa era organizată cu 9 comune:  Bădărăi, BIVOLARI, Borşa, Roşcani Cârniceni, (Ţiganaşi) Epureni, (Andrieşeni)  Hermeziu, (Trifeşti) Probota şi Zaboloteni.  

După anul 1812 bărbaţii din aceste sate, bărbaţii apţi de a face serviciul militar, asigurau paza frontierei pe Prut cu Basarabia noastră, devenită gubernie rusească.^[37] 

       La recensământul din 1885 plasa Turia avea suprafaţa de 39377 ha. şi o populaţie 47636 de suflete.^[38][39] La recensământul din 1930 judeţul Iaşi cuprindea  2 oraşe (Iaşi şi Târgul Frumos)şi 3 plăşi: Bahlui-Cârligătura, Codru şi Turia.Plasa Turia avea 16 comune şi 3 târguri ( Bivolarii, Damachi şi Ţiganaşi). Sediul în târguşorul Bivolari împreună cu primăria, clădire cumpărată în anul 1873-30 iulie şi reparată în anul 1894 (68.

        Din motive economice unii boieri:  Ţiganaş şi Costache Negruzzi cu Dimachi au obţinut aprobare să înfiinţeze târguşoare şi iarmaroace în satele lor, însă poziţia şi amplasamentul târguşorului Bivolari, înfiinţat ulterior acestora, i-a asigurat o dezvoltare rapidă.

 Aria de cuprindere foarte mare, era formată din comunele : Bivolari, Andrieşeni, Spineni,

Vlădeni, Şipote, Roşcani. Cârpiţi, Gropniţa, Focuri, Movileni, Plugari, Hermeziu (Trifeşti),  Româneşti, Popricani, Ţiganaşi şi Probota.^[40] 

        Plasa în vechime se numea ocol, şi ţinea de un târg, cum a fost Târgul Ştefăneşti (sec.XVIII) fostul ţinut  Dorohoi, care era condus de un şoltuz şi 12 pârgari, având şi oarece atribuţii în teritoriul său. Apoi s-a numit plasă, sau subprefectură. Şeful s-a numit privighetor de ocol,apoi subprefect sau pretor.  

Lista    subprefecţlor   Plăşii  Turia

Serdarul Stroia C-tin                      1843-1863   privighetor  și șef de ocol   

Stroescu Neculai  subprefect         1863-1873

Ganea Theodor           ,,                 1873-1885 Nicolae Petricianu      ,,                 1885-1887 Petre Voinescu            ,,                1887-1892

Anastasie Barbu          ,,                1892-1905  Golăescu Ioan             ,,                1905-1918

Costăchescu Aristide  ,,                1918-1930  

Prică Ioan                    ,,                1930-1944

          Activitatea lor era preponderent de îndrumare, decizie şi control a primăriilor din teritoriu şi activităţile precum : învăţământul, sănătatea populaţiei şi animalelor , (serviciul veterinar și agricultura (camera agricolă),căile de comunicaţie (serviciul tehnic), poliţia          ( secție și post de jandarmi), activitatea comunală, bisericile etc.  

Fiecare şef de instituţie din comuna Bivolari, inclusiv preotul paroh, făceau parte din consiliul de conducere cu obligaţia (ca şi subinspectori) de a controla şi îndruma activitatea în domeniul lor în toate comunele şi primăriile din subordinea subprefecturii.  

În unele perioade de timp, Plasa Turia a fost unificată cu Plasa Copou, cu comunele aparţinătoare, însă sediul a fost întotdeauna la Bivolari.

În anul 1930, plasa Turia ocupa  o suprafaţă de 39377 ha, o poulaţie de  47636 suflete, 3 târguri (Bivolari, Ţiganaşi şi Damachi) şi 16 comune: Bivolari, Andrieşeni, Roşcani, Hermeziu (Trifeşti), Vlădeni, Probota, Ţiganaşi, Şipote, Popricani, Cârpiţi (Victoria), Movileni, Focuri Româneşti, Gropniţa,  Plugari şi Spineni.   

        Plasa sau subprefectura ca veriga intermediară între prefectura judeţului şi primăriile comunelor, a dispărut fiind înlocuită cu raionul după model sovietic, la 15 septembrie 1950.

             Harta judeţului Iaşi cu plăşile şi comunele componente în anul 1930.

Plasa Turia cu sediul în Bivolari a existat până în anul 1944, când sub ameninţarea apropierii războiului, şefii prevăzători au hotărât construirea „palatului” plăşii la Vlădeni, unde localitatea prezenta avantajul existenţei căii ferate. Dar n-a fost să fie.

           După război, noua politică a ascultat de cuvântul morarului Ghiţă Alexuc^[41] – omul ruşilor şi a Anei Pauker – care s-a pus bine cu armata  sovietică cu făina de la moară şi carnea oilor sale, şi primind în casele lui  biroul 2 al Comandamentului Frontului II Ucrainean, (mutat de la Bivolari din casele Biliuţă lângă școala veche) unde Ana Pauker  cu generalul Malinovski erau văzuți mereu împreună, iar noaptea dormeau  la Bădărăi în casele lui Andrei Bădărău. După 23 august 1944 drept răsplată pe Alexuc l-au făcut prefect al Iaşului, iar acesta de la sine putere a mutat plasa din Bivolari la Şipote, în satul lui.  

 Aşa au dispărut şi plasa şi târgul Bivolari şi sutele de bărbaţi eroi din satele noastre a căror oseminte au rămas pe întinsele câmpuri de bătălie din  Basarabia, Ucraina, stepele rusiei până în Crimeia, şi înapoi  în România, Ungaria, Cehoslovacia sau în lagărele ruseşti din Siberia.    Organizarea  administrativă  în a doua parte a secolului  al  XIX-lea la nivel național a avut mari schimbări, după mica unire în timpul domniei lui Cuza și  mai ales a guvernului condus de Mihail Kogălniceanu când țara a cunoscut multe reforme administrative, care au așezat-o pe o temelie modernă, la nivel cu alte țări europene.

         În timpul regelui Carol I România și-a câștigat independența, scăpând țara de apăsarea turcească. Sub regele Ferdinand cu victoria din primul război mondial și tratatul de la Trianon, urmate de marea unire, România Mare si-a reorganizat teritoriul și administrația. Această organizare s-a păstrat în linii mari, până în anul 1940 când României i s-au rupt din trupul țării,

Basarabia și Ardealul de Nord.  În tot acest timp , plasa Turia a avut sediul subprefecturii numai în târgul Bivolari, chiar dacă a purtat și alte nume:  Plasa Epureni sau Bivolari și Copou (fiind unite).

În decursul timpului, organizarea administrativă a satelor  noastre au suferit câteva mici schimbări, când satele Tabăra cu Buruienești și Bădărăi s-au unit formând singure comuna lor.  Prima  între  anii 1865-1871 sub numele de comuna Bădărăi, primar Andrei Bădărău, iar a doua între anii 1926 – 1929, comuna Tabăra, primari Ifrosă D-tru  schimbat cu  Vasile Săndulescu . De fiecare dată au revenit întrând în structura comunei Bivolari. La fel s-au petrecut lucrurile cu satul Bradul sau Cotul Bradului și cu odaia Tudoroaei existente  în prima jumătate  a secolului XIX , care au fost preluate de satul Bivolari.

În anul 1940 și 1944  plasa Turia a pierdut din administrare comuna Coiceni de peste Prut. Organizarea administrativă din anul  1950  făcută după modelul Rusiei Sovietice, prin desființarea județelor și înființarea raioanelor și regiunilor a fost o greșeală a comuniștilor români pe care au reparat-o în anul 1960, când s-a revenit la vechea organizare. Comuna Bivolari însă, nu a mai recuperat satul Bădărăi care a fost trecut abuziv la județul Botoșani, comuna Santa Mare, la 19 septembrie 1950. 

             Organizarea administrativă în perioada 1960 – 2015

Singurele  modificări în cadrul administrativ al comunei în această perioadă, au fost operate în august 1960, când  satul Silinești a fost încorporat satului Tabăra iar satul Cornul Negru, satului Bivolari.  Aceasta acțiune fiind justificată, de faptul că  fizic satele erau unite de mult timp. Organizarea administrativă actuală a comunei cuprinde  6  sate: Bivolari, Tabăra (la 7 km. nord de centrul  comunei), Soloneţ (la 2 km sud), Buruieneşti (la 5 km nord), Traian (la 3 km  vest) şi Tabăra Nouă (la 12 km nord-vest).  Oficial, satul Tabăra Nouă este înglobat  administrativ şi statistic în satul Tabăra. 1831 – 1856 .  În toată această perioada  de timp, comuna a fost condusă de primari destoinici care s-au întrecut în realzări și fapte demne de laudă, cu toate că perioadele erau scurte, circa doi ani.

TABELUL PRIMARILOR  COMUNEI  BIVOLARI  ÎN PERIOADA: 1842 -2015

Vornicelul și 3 juraţi şi paznici în satele  Tabăra şi Bivolari.   

1842 – 1846   Agachi Vasâli – vornicul satului, care a semnat actul de așezare al târgului     1863 – 1865  Maxim Baciu a aplicat reforma agrară Cuza în 1865.

1866 – 1873 ? Stroescu Neculai  în multe perioade  funcţia de subprefect şi  primar     

1873– 1883   Bădărău Ghe. Andrei (Cumpără local pt.primărie şi şcoala din târg.)

1883 – 1885   Andronic Dimitrie                                        

• – 1886 Vrânceanu Grigore                                  
• – 1889 Manole (Manolache) Bădărău  puşcă Kremca şi 125 cartuşe pt.pază comunei               

1889 – 1892   Stroescu Neculai (reconstr. Şc.de băieţi din târg distrusă de incendiu)                                     1892 – 1894   Vrânceanu Grigore  

1894 – 1895  Perju Vasile      

1902 – 1903  Vrânceanu Grigore-construieşte abatorul de 30000 animale sacrificate pe an.)                             

1906 – 1911  Turculeţ Petru                                                                 

1911 – 1919   Bădărău Ghe. (Buruieneşti) Măturători de stradă şi lumină stradală  în târg                                    1919 – 1921   Cantemir  Ioan                                               

1921 – 1923   Antoniu  Ioan  – construiește  trotuarele         

1923 – 1925   Anghel Ioan-gard cimitir+lămpi polar, a exprop.târgul desființ.,,bezmenul,,

• – 1927 Cătur Pintilie (cumpără Medianul)                             
• – 1928 Urzică Gheorghe                               
• – 1930 Isac D-tru (farmacist) construiește sala de clasă de la poarta şcolii Tabăra)
• – 1931 Perju Gh.D-tru, ţărănist               
• – 1933 Capraru Vasile(construcţia şcolii II la Haţaş- Bivolari.(distrusă de război)
• – 1934 Ilie Gheorghe  
• –1938 Mănăstireanu V. Grig. Liberal (Construieşte Şcoala Cornul Negru).

1938:45 zile   Anea Ştefan,cuzist.Tabăra

1938 -1940    Gălicianu Ioan, liberal (construieşte grădiniţa de copii Bivolari)

1940 -1941    Cucuveică Ioan şi comit.legionar

• 1942 Ifrim Vasile  
• 1943 Dumitriu Leon – negustor
• 1944 Cantemir C-tin, şi ocup.sovietică
• 1945 Dumitriu Ghe. Sub ocup.sovietică     
• 1947 Găliceanu Ioan  liberal                                             
• 1948 Ojog V-le                                                                                      
• 1951 Ştefan Rotăreanu construieşte şcoala Tabăra Nouă şi Traian                                              

1951- 1953    Neagu Ghe. (Activist PCR)                                                       

1953 -1956    Maxim Petru   (Hleoabă)                                                  

195 6- 1964    Colţa Toader                                                                                                                                  

1964- 1970    Perju  V. Gheorghe –Primar şi apoi vice primar –construcţiile începute le continuă cu, următorul primar,                                   

1970 -1989    Iordache Toma,  Şcoala nouă din parc, Căminul Cultural, 3 camere pt.farmacie, blocurile şi clădire la şc.Tabăra.                                           

1990 -1996  Teodorescu Liviu  – punerea în posesie  a foștilor proprietari de teren                                       1996 -2000  Hristea Gheorghe, Obţine finanţare pt. reţeaua de apa şi canalizarea                                              2000 –          Teodorescu Liviu  primar şi Marin Petru vice primar 1992-1996, 2008 și în prezent.  ermină reţeua de apă şi canalizare. Localul amenajat pentru primărie, Căminul Cultural reparat capital, Şcoala şi grădiniţa la Traian, asfaltări parţiale în Bivolari, Tabăra şi  Soloneţ. Taluzat şi aşternut pietriş pe uliţele satelor.  Dotări cu calculatoare, mijloace  auto pt. pompieri,SMURD, şi pentru transport elevi. Aduce  PECO în Bivolari. Din anul  2016 extinderea asfaltării pe ulițele satului Bivolari.    

Din punct de vedere tehnic, administrativ și fiscal, primăriile au servite de personal competent, care și-au adus aportul la activitatea primăriei.   Lista  cu notarii şi secretarii primăriei

Turculeţ C-tin     Secretar                          1886*

Curcudel C. Ghe.   Notar                   1890* – 1893*       

Tulbure Mihai        Notar                   1895*        

Gheorghiu D-tru     Notar                  1917*                                                                   

Grigoriu Ghe.         Notar                   1925*

Sandovici Ioan        Notar                  1928*

Munteanu Ioan        Notar                  1922, 1931*

Munteanu I.Alex. Notar şi perceptor  …

Tăutu Ghe.              Notar                   1936-1944

Bădărău Pavel      Secretar                  1936-1944

Albişteanu Vasile   Notar                    1945-1950   

Anghel Ghe.Secretar+referent             1930-1965

Bunduc Petru     Secretar                     1956-1971

Apostol C-tin  Secretar şi notar           1972-2011

Cibotaru Lucreţia Notar delegat          2011-  

Notă: Unele date din tabel sunt aproximative.        

Cu asteric* consemnat în documente în anul respectiv.    

  SATUL   TABĂRA

Sat de rangul 4 (din 10). Coordonatele geografice :  N-47,33  şi  S-27,24

Aşezarea: Pe axul șoselei  DN24C, la 7 km Nord de centrul comunei, cel mai nordic punct al județului Iași.  Vecini:  La Est Republica Moldova satul Chetriș, la Nord satul Bădărăi comuna Santa Mare județul Botoșani, la Vest comuna  Andrieșeni la 11 km. La Sud cu satul  Bivolari, reședința comunei, la 7 km.  

În decursul timpului, satul Tabăra a purtat mai multe nume: Oleşcani, Văcărăşti, Petrimăneşti, Româneşti, Tabăra Mănăstirei şi Silineşti (din gios).  

                                                                                                                                             1.Oleşcani     din     timpul     lui

Ştefan cel Mare, după numele

Oliuşca lui Petre Brae, sau Braevici, nora lui Iurie Brae, rămasă stăpâna satului, după decesul acestora. Oliuşca a lăsat și ea moştenire moșia, nepoatei sale de soră Marina căsătorită cu Nicoară Moţoc. Din secolul XVII s-a numit

Tabăra apoi din anul 1682 Tabăra Mănăstirei. Pe atunci, partea de sud a satului, care mai târziu s-a numit Silineşti, se numea Văcărăreşti, fiindcă acolo pășteau vacile satului  2. Numele Văcărăşti, apare în anul 1533, când Petru Rareş

întăreşte stăpân în Văcărăşti pe Vlad vornic  pârcălab de Hotin cu moştenirea de la tatăl său Toader Căliman iar în anul 1548 proprietatea este împărţită pe o mulţime de urmaşi moştenitori,

(unele nume există şi astăzi) între care:  copiii lui Vrânceanu spătar (1471-1473), a Dobrei, a Muşei, Neacşei, toţi nepoţii lui Toader Căliman: Luca, Anei, Dumitru, Gavril, Filip, Petrea Cârcă cu Gliga fratele lui, Catrina, Nastea, Parasca, Vasca, Maria, Stanca, Fedca şi alţii.

3. Petrimăneşti, după numele Petrimanu diac, fiul Mușei și nepotul lui Toader Căliman, teren și de la soţia Sofiica, fiica Marenei Moţoc.    
4. Numele Româneşti, după cel al vornicului Roman Bilăi „unde a fost jude, în Petrimăneşti pe Prut” când, în anul 1548 a cumpărat moşia de la moştenitorii lui Vlad vornic și Toader Căliman. Vornicul  Roman Bilăi a avut pe Sinclitichia soţie cu fiul Ionaşcu Cujbă căsătorit cu Ileana Moţoc. Pană cămăraş deţinea şi el în anul 1617 teren şi bălţi cu peşte  “În Pădure” cumpărate de la Gligorcea Cârcu, nepotul lui Toader Căliman^[42].

           La 1 martie 1604, Prodan cumpără pe 100 de galbeni, parte din moşie, pe care fii săi moştenitori, Ghiorghiaş şi Aftenie o vinde la 15.1.1643 lui Gligorie Budacul zis „Gligorie din Tabăra” pe 20 lei de argint.  Acesta o va vinde mai departe la 16.12.1682  mănăstirei  Cetăţuia  tot pe 20 lei argint.  Altă parte de moşie unde a fost stăpân vornicul Ion Moţoc, a revenit fiului său Nicoară Moțoc cu soția Marina, pomeniți mai sus.

    Vornicul Ion Moțoc prezent în sfatul mai multor domni, a fost decapitat de Alx. Lăpuşneanu în mai 1564 pentru ”hiclnie”  fapte care a făcut pe Costache Negruzzi, să scrie prima nuvelă din  literatura noastră intitulată,  ,,Alexandru Lăpușneanu,, dramatizată și ca piesă de teatru.  

    Alt fost stăpân al satului Tabăra (1548), vornicul Roman Bilăi care, în iunie 1574 l-a părăsit  pe Ion Vodă Viteazul în luptele cu turcii, trecând de partea lui Petru Șchiopu, care a venit cu turcii și i-a luat domnia dar și capul viteazului domn.        

     La 9 iunie 1624, Domnul Radu Mihnea întăreşte pe Ionaşco Cujbă, vornic de poartă, cu moştenirea lui  Moţoc, urmare a judecăţii cu Marina (cumnată), jupâneasa lui Nicoară Moţoc.   

5.Numele Tabăra s-a impus în perioada domniilor Movileştilor, care, înrudindu-se cu marii demnitari ai Poloniei, aceştia interveneau mereu cu trupe şi lupte în Moldova în sprijinul lor.

     Ei au fost interesaţi să amenajeze aici o tabără întărită ca bază de plecare, de susţinere a trupelor şi de apărare în caz de pericol. În acest scop, au săpat un şanţ cu un val mare de pământ în faţa satului de la un mal, la celălalt al Prutului, care a rezistat 300 de ani. (în foto șanțul de la Țuțora).   În anul 1885, şanţul avea încă adâncimea de 12 palme (3,36 m).  Se spune că la 1821 o parte a eteriştilor s-au folosit de această “zamcă” scăpând de măcelul de la Stânca Roznovanu şi Sculeni.  În această perioadă oștile poloneze au mai amenajat încă două asemenea tabere de luptă; una la Suceava la mănăstirea Arme-

nească ,,Zamca,, și alta la Țuțora lângă Iași pe Prut, de care s-au folosit  în luptele din 1595 şi 1620 (în fotografia alăturată).

        La 27 mai 1595, când Ieremia Movilă, în drum spre cucerirea tronului Moldovei, alături de ginerele  său Jan Zamoyski,  hatmanul Poloniei,  în fruntea oştilor poloneze, profitând de faptul că Ştefan Răzvan plecase în Ardeal în sprijinul lui Mihai Viteazul, s-au oprit aici pe moşia familiei Moţoc, unde Zamoyski l-a proclamat pe Ieremia Movilă domn al Moldovei aici în Tabăra, apoi oştile s-au îndreptat spre Iaşi.  Oastea era formată din 2300 pedeștri (infanterie) şi 5000 cavalerie.

     Când Ştefan Răzvan revine la Iaşi cu tătarii să-şi reia domnia cu lupte în septembrie 1595, trupele poloneze se întorc iarăşi la Ţuţora să-i apere scaunul lui Ieremia Movilă abia luat. Atunci pe 6 octombrie 1595, Zamoyski construieşte tabăra de la Ţuţora, care s-a dovedit salvatoare în acele lupte cu tătarii lui Răzvan.  În luna mai 1600, din nou trece Ieremia Movilă prin Tabăra, fugind de Mihai Viteazul, să-și găsească scăpare la cetatea Hotinului.  Atunci pe 27 mai Mihai Viteazul ține Sinodul  de la Iași cu boierii și clerul rămas, declarându-se:,Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”, înfăptuind prima unire a României Mari. Statuia ecvestră ridicată în Copou, marchează locul prin care Mihai Viteazul a intrat în târgul Ieșilor, capitala Moldovei, unde noua sa pecete era deja pregătită.

Statuia ecvestră ridicată în Copou, marchează locul prin care Mihai Viteazul a

intrat în târgul Ieșilor, capitala Moldovei, unde noua sa pecetea  unirii celor trei era deja pregătită.

      Se crede că acea tabără de la noi, cu valul mare de pământ s-a refăcut şi în vara anului 1612, când  Ştefan Tomşa primind de la turci firman de domnie a venit în Moldova să-i ia domnia lui C-tin Movilă. Acesta cu  ceva oaste poloneză şi cu Potoţki cumnatul său, au plecat din Tabăra pe Prut iar Ştefan Tomşa care se afla cu tătarii la Popricani observându-i, a coborât dând luptele la Cornul Lui Sas (Vladomira ) în iulie 1612, unde i-a bătut rău  pe polonezi iar C-tin Movilă luat prizonier s-a înecat  în Nipru.   Au căzut atunci boieri mari precum logofătul Vasile Stroici, Balica hatmanul, Miron stolnicul şi Constantin Chiriţă postelnicul, unchiul domnului pe care îl şi miluise cu moşie la Siliştioara (Buruieneşti).  Tragedia a fost posibilă fiindcă au părăsit „ zamca” din Tabăra, plecând spre Iaşi pe lângă malul Prutului şi au fost surprinşi şi nimiciţi de oastea lui Tomşa.^[43]     De la această dată, oştile poloneze au bătut mereu acest drum al Hotinului iar şanţul  săpat de ei a fost menținut de moșier și chiar de localnici sute de ani.    În timpul domniei lui Vasile Lupu, numele satului Tabăra şi vestiţii săi călăraşi de Tabăra, devin binecunoscuţi. ”.  

6.Tabăra Mănăstirei, a  fost numele purtat  182 de ani, cât a fost proprietatea Mănăstirei Cetățuia și închinată Bisericii Sfântului Mormânt  din Ierusalim (1682-1864).      În anul 1682, domnul Moldovei,  Constantin Duca, care a ctitorit Mănăstirea Cetăţuia, îi donează moşia şi satul Tabăra, pe care le-a cumpărat de la Gligorie Budacul, zis „Gligorie din Tabăra”.

În foto-facsimil: Porunca domnului Ghe. Duca pentru a întări dreptul Mănăstirei Cetățuia starețului Macarie și trimisului său, pentru  strângerea pâinii și fânului cuvenit de pe moșia Tabăra mănăstirei, întrucât fiul și ginerele lui Budacu uzurpau venitul cuvenit mănăstirei chiar dacă era vândută.    Prin legea lui Cuza din 1864, moşia trece în proprietatea statului şi o vinde lui Ion Pavly, pe care o moștenește apoi fiul său Constantin, de la  care s-au făcut  următoarele împroprietăriri ale ţăranilor, din anii 1864, 1881 și 1922.  La recensământul rus din 1772, Tabăra era cel mai mare sat din plasa Turia. Atunci satul avea staţie de poştă pe Drumul Hotinului şi „podu umblătoriu” pe Prut, lângă Bădărăi iar toţi cei 74 bărbaţi din sat serveau poşta  (soderjati pocitu), ca poştaşi călări – vestiţii „Călăraşi de Tabăra” – ducând cu viteză scrisorile între Iaşi şi Hotin, sau între staţiile de poştă vecine.  Numărul necesar de 100 de călăraşi se completa din satele Bădărăi şi Buruieneşti de unde proveneau și cei mai mulți căpitani și polcovnici, comandanții călărașilor.  În timpul lui Ştefan cel Mare, aceşti călăraşi făceau parte din a treia armată a Moldovei.  Staţia de poştă Tabăra (pe dreapta Prutului ) apare şi în „Condica de Menziluri a lui Scarlat Calimachi” din 1816. Timp de aproape 200 de ani tăbărănii au îndeplinit această misiune.

Ei aveau o organizare semi-militară, care în timp de pace aveau misi-

unea de poştaşi călări, iar în timp de război, erau primii care participau la luptele de apărare a ţării. Ca ostaşi, constituiau o formaţiune de 100 de oameni, echivalentul unei companii de astăzi. Turcii numeau această formaţiune „buluc” iar „baş buluc” era şeful de buluc. Erau comandaţi de un căpitan sau sotnic (fiindcă comanda 100 de oameni) iar pe cale ierarhică – de un „serdar” şi mai sus de boierii hatmani, care aveau moşiile în zona noastră şi sub comanda cărora plecau la luptă. Căpitanul sau sotnicul era şeful nemijlocit, atât al călăraşilor, cât şi şeful poştei şi al podului plutitor pe Prut. Se conosc renumiţii căpitani Patraşcu Bădărău, apoi  Stoica Toader urmat de fiul său Gheorghe, şi polcovnicul Ştefan Buruiană, care în 1756 era declarat „chihae de călăraşi”. Serdarii aveau mai ales misiunea să asigure paza de margine (frontiera) și a trecătorilor ţinutului Prut.

 Între aceştia, întâlnim pe  serdarul Tudur Manole Blanarul, sau Manolache Tudur (Tudorache), posesorul  moşiei Rediul Blanarului, serdarul Burghelea Costache  din Bădărăi, de asemenea arendaş a mai multor moşii locale. Ultimul serdar a fost Constantin Stroia, care este cunoscut ca primul subprefect al Plăşii Ocolului Turia (1856-1863).   Între hatmanii mai vechi, întâlnim pe Vasile Razul (în 1759 şi 1776), apoi  fiul Iancu Razul (1803), arendaşii moşiei Cornul Negru, hatmanul Iancu Razul fiind şi şeful poştei din Moldova. Ultimul  hatman  a fost Iordache Ghica, decedat în anul 1835, proprietarul moşiei Cornul Negru-Bivolari. 

       Poşta se afla în nordul satului Tabăra, lângă hotarul  cu satul Bădărăi, unde şi acuma terenul acesta poartă numele Poşta sau „La Poştă”. Prima activitate de poştă aici, este consemnată de solia lui  Woiciech Miastkowski, trimis de regele Poloniei Vladislav IV, care,  duminică  3 martie  1640, notează: „ În  satul Tabăra pe Prut mi s-a dat o scrisoare de la domn, (Vasile Lupu) în care îmi scrie că mă aşteaptă cu plăcere”.^[44]  

       După cum se vede, numele Tabăra a fost dat de călătorii străini (după ce au văzut „Zamca”) şi nu de localnici, care l-au numit după cel al numeroşilor săi stăpâni: Oleşcani, Petrimăneşti, Romăneşti, sau Bahrineşti.  

       La 23 martie 1636,  solia condusă de George Crasinski este prima care numeşte satul cu numele Tabăra. „De la Ştefăneşti, cu două ceasuri înainte de a se face ziuă, am pornit străbătând o câmpie veselă şi frumoasă şi după trei  mile de drum am mâncat pe Prut în satul Tabăra. În jur se văd in magna circumferinţia valuri mari săpate de la un mal la celălalt al râului care formează un cot. Se vede că a fost în acest loc multă oştire şi tabără de la care îşi ia satul numele”.  Secretarul soliei mai spune că a văzut, ”prin curţile ţăranilor, ghiulele de tun cât capul şi chiar mai mari.”⁷⁴  „Şi dacă au avut menzil, călăraşii de Tabăra au zis  că le trebuie şi pod peste apa Prutului”.

Domnul Moldovei  Nicolae Mavrocordat a aprobat şi în anul 1710 au construit podul plutitoriu. Însă stareţul mănăstirei Cetăţuia a ridicat pretenţii, că fiind instalat pe moşia mănăstirei, trebuie

să încaseze şi mănăstirea jumătate din venitul podului.

      Mereu au fost discuţii cu această problemă între aceste două părţi şi de fiecare dată, d-l Moldovei intervenea pentru a face dreptate.   Însă dreptatea se strica foarte uşor.        S-a întâmplat că au mutat călăraşii podul de pe moşia mănăstirei, pe moşia Bădărăi pentru ca venitul întreg să le rămână lor. Dar scandalul  a fost şi mai mare, încât au dus călăraşii podul înapoi pe vechiul loc de la Tabăra.  

 Atunci căpitanul calaraşilor a fost însărcinat să răspundă de buna funcţionare atât a poştei cât şi a podului, stabilind categoriile de persoane scutite şi cele care trebuie să plătească „brudina” pentru trecerea apei cu podul. Ba au pus şi turcii un „beşliu” să supravegheze podul. (Vezi hrisoavele  la anexe).

  Imaginea alăturată este litografia lui August Raffet „Poştă din Moldova în 1837”, făcută când a trecut pe aici, în drum spre Rusia, însoţind o delegaţie de cercetători geologi francezi.   Albumul lui mai conţine alt desen numit „Vama din Sculeni”care este un ocol cu gard înalt.  În imaginea noastră se pot vedea, clădirile poştei, două diligenţe cu pasageri şi o mulţime de cai. Ce nu se poate vedea, sunt magaziile sbuterane căptușite cu pereți groși de cărămidă, din a căror demolare s-a construit în anul 1930, clădirea de la poarta școlii Tabăra, primar fiind D-tru Isac. În anul 1816  Poşta Moldovei dispunea pe drumul de pe dreapta Prutului de 6800 de cai de poştă . Mulţi călători străini amintesc de trecerea lor pe aici, de „zamca”^[45]  de la Tabăra, de „podul plutitoriu” de menzilul şi poşta călare cu vestiţii săi „călăraşi de Tabăra” care pe timp de pace duceau cu viteză veştile între Iaşi şi Hotin sau intre staţiile de poştă vecine, iar în timp de război, erau primii care luau suliţa, buzduganul sau sabia, avântându-se în luptă, în frunte cu căpitanul și serdarul lor.   Pe acest drum, trecând prin Tabăra şi  Ştefăneşti  apoi peste Prut, pe valea Ciuhurului, spre Otaci-Movilău, şi-a retras armata, la 16 iulie 1711, împăratul Rusiei Petru I, însoţit de domnul Dimitrie Cantemir cu curtea sa, după înfrângerea de la Stănileşti.  

         Din mulţimea de călători care au consemnat trecerea lor prin satul Tabăra, pomenim şi pe contele polonez  Potocki, în drumul său către Constantinopol, în octombrie 1759.

        Venind de la Hotin, prin Ştefăneşti, „este întâmpinat la Tabăra de hatman, cu peste 200 de soldaţi, ca şi de postelnic şi primul secretar al domnului.   După ceremonia de bun venit, boierii se întorc (seara din Tabăra) cu făclii spre Iaşi. 

       La 13 octombrie 1759 (a doua zi) apar trupele moldoveneşti. Secretarul aduce o caretă cu şase cai, oferind pentru caretă 12 cai aleşi.      Apoi alaiul se formează astfel: căpitanul de dărăbani cu 100 de „ruşi” ai lui, baş-ceauşul cu 100 de seimeni, baş-bulucbaşa cu 100 de ulani (germani), căpitanul de vânători cu cei 100 ai lui, căpitanul de tunari cu alţi 100, aga cu 100 de albanezi, doi căpitani cu 200 de străjeri, căpitanul de gardă, (mareşalul curţii), cu secretarul domnului şi boierii; apoi careta principală, purtând pe sol, cu 12 cihodari, 6 peici şi 6 haiduci ai oaspetelui. Muzicile cântă, lumea se adună şi astfel ambasadorul este dus la gazda lui Cantacuzino, care va primi mai târziu un inel cu briliante.”⁷⁶    Să amintim că o asemenea numeroasă solie aflată în trecere prin Moldova, putea să dureze şi 2 săptămâni până la Galaţi. Pe tot acest timp cheltuielile cu masa şi casa (conăcitul), trebuiau suportate de satele aflate în cale iar mai târziu şi de statul moldovean.   La soliile mici se asigura şi transportul  cu  căruţa poştei sau poştalionul. Avem consemnări pozitive de la aceştia care spun: “noaptea am dormit în satul Tabăra având case bune” ca şi de bogăţia în peşte şi vânat.  Apoi că porcii cresc în turme în număr  mare , hrănindu-se cu jir, păscând iarbă şi scormonind prin băltoace.  Despre căruţa poştei avem multe impresii, demne de laudă pentru acei călăreţi ai poştei moldovene, din care făceau parte toți bărbații din sat.

      După cum se poate vedea pe harta de mai jos, cele două drumuri pe ambele  maluri ale Prutului  începeau din nord, din Lipcani, până la Galaţi. Mai circulat era cel de pe partea dreaptă unde este marcat şi satul Tabăra, ca localitate importantă pentru acele timpuri.^[46]  

        Pe valea Prutului se circula în dublu sens între Hotin şi sudul Moldovei ori Constantinopol. Din Hotin, trecând Nistrul dinspre Cameniţa pe un pod fix de lemn, construit la 1672 de domnul Grigore Ghica Vodă, porneau mai multe drumuri până în valea Prutului, unde se circula spre Iaşi. Când egumenul mânăstirei Cetăţuia prezintă D-lui Moldovei,C-tin Nicolae Mavrocordat, primul act de stăpânire al podului de la Tabăra, acesta era din anul 1710, semnalat şi la 8 februarie 1742.^[47]     

 Pe harta secolului XVIII autor Vasile Băican,este marcat și satul TABĂRA, localitate importantă pe acele timpuri.                                                          

 Stampila  pe care scrie cu litere chirilice:  ” Satul Tabăra şi Burueneşti Ţinutul Eşi 1855″

Fiindcă toți bărbații făceau parte din formațiunea de ,,Calarașii de Tabăra”  ca poștași călare în timp de pace și ostași de cavalerie în timp de război, erau scutiți

de lucrul de clacă pe moșia mănăstirei. Aceasta era nevoită să aducă lucrători din alte sate. Harta in anul 1824 și explicațiile ei ne lămuresc acest lucru. O mică parte din moșie era rezervată ca „ loc de hrană “ pentru săteni. Mai târziu moșia era licitată boierilor arendași pe câte 3 ani.  

In partea de sud a satului cu numele vechi Văcărăşti, după anul 1700 au început să se așeze  foștii răzeși din satul Seliște (Siliștioara) acum Buruienești. Răzeșii intrați în nevoi, își vindeau partea lor de răzeșie, și devenind clăcași părăseau satul de răzeși așeazâdu-se aici, formînd satul de clăcași Silineşti. De satul Tabăra erau despărţiți de o singură uliță, vizibil pe harta foto de la prima pagină.  

        Satul Tabăra a fost cel mai mare sat din cele 30 ale ocolului Turia. În 1772 satul avea 82 de familii cu 2 preoți și 5 vădane, dar niciun bătrân, fiindcă mulți cădeau de tineri la datorie.    Populația satului Tabăra a fost mai mare decât cea din Bivolari și Cornul Negru, până la inființarea târgului.  În anul 1832 Tabăra avea 163 gospodării, iar Bivolarii 134.      

Situația se schimbă în anul 1845, după înființarea

târgului (1843) când satul Tabăra avea 113 iar Bivolarii 154. Atunci  mulți săteni din Tabăra și alte sate s-au mutat în  

FOTO: Harta moșiei Tabăra a lui Ion Pavli  în anul 1888 și nota cu descrierea  suprafețelor în fălci și hectare.

În anul 1888 moșia Tabăra era de 1495 ha din care moșierul avea 1123 ha  iar sătenii 372 ha (Țarna) acordată în 1865 de Cuza Vodă.   Următoarele împropietăriri au avut loc în anii 1881, 1922 și 1945.

        Până la Alx.Ioan Cuza, recenzarea liuzilor se făcea mai ales pentru evidențele fiscale, când satele trebuiau să aibă singure sau împreună cel puțin 50 de case. Astfel, satul Tabăra prelua și satele Bădărăi (Iugani) și Buruienești (Siliștioara), care erau mai mici.  

        În acest fel, au reușit să-și facă de două ori comuna lor: în anii 1865 -1871 comuna Bădărăi, primar Andrei Bădărău, iar în anii 1926 – 1929, comuna Tabăra cu aceleași sate cu primarii: Ifrosă D-tru și Vasile Săndulescu. Fiindcă comuna Bădărăi nu avea  bază materială iar la Tabăra nici  competențe în conducere, au fost desființate. Pentru aceasta au fost preluate de fiecare dată de comuna Bivolari.

       Chiar dacă satul Tabăra asigura cel mai mare număr de poștați călăreți, și mulți eroi căzuți în lupte, căpitanii acestora erau dintre răzeșii din satele mici Iugani (Bădărăi) și apoi din Siliștioara (Buruienești), fiindcă aceștia știau carte.    Dovadă că din rândul acestora, s-au ridicat mulți intelectuali de mare valoare.

 În anul 1968 satul Silineşti este încorporat satului Tabăra cu care făcea corp comun.  

Prima școală în satul Tabăra a luat ființă în anul 1871 în local închiriat.  La ea învățau și copiii din satele Bădărăi și Buruienești. A funcționat în local închiriat până la 1 octombrie anul 1895, când s-a dat în funcțiune primul localul construit ca donație, faptă creștinească  a subprefectului plasei Turia, Anastasie Barbu (în fotografia alăturată). Clădirea care avea sală de clasă, cancelarie și locuință pentru diriginte, funcționează și acum.  Redăm un fragament din actul de predare-primire al primului local de școală din satul Tabăra: “Pre-

script verbal de primirea pe seamă școala Tabăra comuna Bivlari, localul pentru şcoală donaţiune construită  de către dl. Anastasie Barbu subprefectul plasei Turia cu propriile sale cheltuieli şi dăruit Ministerului. Au participat; Veniamin Costache subrefetul plasei Stavnic,(delegatul de minister) dirigintele şcolii Nicolae Râpeanu, primarul Grigore Vrânceanu, preoţii: Ştefan Ţaicu 

(Tabăra) şi Ghe. Vrânceanu (Bivolari). S-a predat cu inventar localul şcolii”.^[48]  

 În fotografia alăturată, subprefectul plasei Turia Anastasie Barbu în anul 1895.  A lucrat aici  între anii 1892-1905. 

              Este adevărat, că bărbații din Tabăra au unele trăsături care îi deosebesc de cei din celelalte sate. Ei sunt mai curajoși, mai hotărâți, buni gospodari, uniți în acțiuni și luptători pentru dreptate, moștenire de la strămoșii lor de luptători, vestiții “Calarași de Tabăra”. 

Să amintim că ei au fost fermentul răscoalei de la 1907 din târgul Bivolari şi singurii care au venit în târg la 3 martie 1907, organizaţi şi cu scop determinat: să nu mai fie furaţi la măsurătoare şi să li se reducă preţul arendării pământului. Ei aveau și conducători în fruntea lor pe cei doi căpitani, numiți de ei: Manole Săndulescu pentru satul Tabăra 

 şi Vasile Căliman (în fotografie) pentru satul Silineşti. Învățătorul lor din

sat Nicolae Râpeanu, le citea broșurile despre  “Chestia Țărănească” a lui Spiru Haret și „Către  Țărani” de Vasile Cogălniceanu.  Numai cu câteva  luni în urmă, în august 1906, Ioan Neagu s-a dus la prefectul Iașului să reclame cum este furată munca țăranilor de către vătaful și arendașul moșiei Tabăra. Mergea vorba pe atunci că plata vătafului se afla în vârful prăjinei cu care măsura terenul.  În primăvara anului  1942, pentru a nu mai fi înșelați la măsurătoare,  Ștefan Postolache, Colţa, Chișcă și alți țărani au intrat cu plugurile pe terenul arendașului măsurănd-și singuri pământul. Pentru aceasta  au fost acționați în judecată, pentru încălcarea proprietăţii, însă apropierea frontului a pus capăt procesului.  În primăvara și vara anului 1944, sub ocupația armatei sovietice, au făcut munci și transporturi, li s-au luat vite, oi și cai fără nici o plată.  Pe toloaca satului s-a instalat un aerodrom cu avioane de bombardament a căror amplasamente le-au săpat fetele din sat și băieții de sub 15 ani, și bătrânii rămași în  sat.   Au trecut prin perioadele grele: de secetă în 1946, foametea din 1947, perioada cotelor obligatorii către stat începând din anul 1948 şi terminând cu perioada colectivizării finalizată în anul 1962.  Pamfil Archip, pentru că n-a predat la cotă 16 kg de ceapă, a fost condamnat la 8 ani de puşcărie. Pentru comunişti, un an de puşcărie pentru un om valora  două  kg de ceapă !?. Ghiță Macovei a făcut pușcărie fiindcă era chiabur și avea cazan de țuică.   

      Tăbărănii au fost cel mai greu de lămurit să se înscrie în colectivă.  Când vedeau echipa de lămurire  venită  în sat,  se ascundeau și încuiau ușile. Politrucii de la comună apelau  până și la preotul din sat C-tin Căliman să intervină în cazurile mai grele.

Ultima gospodărie colectivă din comună numită „23August” Silineşti-Tabăra, a luat fiinţă în vara anului 1958,  preşedinte Ioan Croitoru. A fost bogată de la început, cu 125 familii şi o suprafaţă de 323 ha.teren arabil.   Zootehnie din prima zi  prin aportul sătenilor s-au adunat: taurine 71, porcine 75,  păsări 725,  şi 12 familii de albine.

Gospodăria a funcţionat separat un număr de ani şi apoi, pentru o mai mare eficienţă economică, s-a hotărât unificarea ei cu denumirea de C.A.P. – Cooperativa Agricolă de Producţie Bivolari.  C.A.P.Tabăra s-a unificat cu C.A.P.Bivolari în trimestrul I 1966 iar C.A.P. Soloneţ în trim. I 1962, formând o unitate cu un  puternic potenţial uman şi economic, care în anii următori a confirmat acest adevăr. În anul 1962, au intrat în CAP și ultimii săteni din Tabăra, care se opuneau intrării în colectivă. Nemulțumiți de faptul că producția de grâu era transportată la magaziile statului, iar lor nu li se spunea nimic, Ojog Artur, în fruntea unui grup de bărbați, au intrat în biroului președintelui, au rupt firul telefonului și luându-l de gât, l-au intrebat unde este grâul şi munca lor?. Vestea a ajuns instantaneu la președintele raionului, dar și la Bivolari, declanșând și aici revolta. La Bivolari lumea negăsindu-l pe președinte C.A.P.- lui, care se ascunsese, l-au sechestrat în școală, pe președintele raionului Iași,Gheorghe Zaharia  ( care tocmai sosise) înghesuindu-l într-un colț de clasă, unde femeile îl înțepau cu agrafe și cu ace în timp ce îl întrebau unde este grâul și munca lor.

          După aceasta s-au luat măsuri cu cercetări și arestări. Numai capul Ojog Artur nu a putut fi arestat. După o săptămână de stat pe câmp, (timp în care maşina miliţiei îl aştepta la poarta casei  zi si noapte) şi-a luat buletinul, bani de drum, o sacoşă de ştiuleţi şi a plecat la București la Gheorghiu-Dej, să reclame nedreptățile ce se fac cu munca și avutul lor cu care au intrat în colectivă. El povestea scena, cum aşteptând audienţa pe holul guvernului şi ronţăind dintr-un ştiulete crud de porumb, a fost observat în trecere de Ceauşescu care l-a introdus în cabinetul lui Gheorghiu-Dej, șeful statului la acea dată. Și a reușit, să stea de vorbă cu Dej, fără  să i se intâmple ceva rău. Ba a fost bărbierit, îmbăiat și adus cu mașina securităţii la Miliția Regiunei Iaşi, care l-a pus în libertate, după ce a dat o declarație.  Cercetările au fost continuate  apoi de Miliţia Raionului Iaşi timp de o lună de zile, pentru toţi participanţii din Tabăra şi Bivolari, unde s-au ales cu ameninţări şi amenzi.  Tăbărănii au lucrat de zor şi la C.A.P. : la ferma de 10000 de porci, la vie, la livadă, la grădină ca şi la cultura mare, dovedind că cine a fot gospodar înainte de colectivizare, a fost şi după aceia. În anul 1968 satul Tabăra încorporează şi satul Silineşti cu care făceau corp comun.

Acum majoritatea sătenilor dau terenul arabil în arendă, la fermele  din cadrul G.A.L. (Grupul de Acţiune Locală) care dispun de tehnică de nivel European și așteaptă toamna să li se aducă acasă plata pentru terenul arendat: grâu, porumb, cartofi, ulei, zahăr sau bani.  

 În sat au fermă de roşii hidroponice, iar în viitor, ardei şi castraveţi, cu material biologic și tehnologie adusă din Uniunea Europeană. Ferma de legume proiectată să ajungă la 3 ha de seră, asigură o producție de 300 tone la ha.cu un ciclu de producție de 11 luni. Plantarea în februarie și recoltarea aprilie–decembrie și chiar ianuarie.

 În foto:. Inginerul economist specializat în Spania, Cristian Ghiga, în seră ca într-o sală de chirurgie.. 

În câmp s-a reinstalat irigaţia cu apă din Prut.  Între culturile din câmp se află porumbul pentru sămânţă, care anual asigură necesarul pentru o suprafaţă de 400.000 ha. ATENȚIE  MARE  la legătura cu firma americană Monsanto cunsocută că produce și folosește ingrășământul foliar și ierbicidul cancerigen cu glifosat care secătuiesc pământul otrăvind solul și prin el apa freatică și chiar

recolta pe care o consumă oamenii și animalele. Pământul se află în mare suferință, fiindcă nu mai este hrănit cu îngrășământ natural, gunoi de grajd sau biomasă.   Ori, se știe încă din Biblie și Vechiul Testament, că după 6 ani de exploatare cu recolte, al 7–lea an pământul era lăsat pârloagă, pentru a se reface.   Cu toate progresele din lumea satului nostru, populaţia este în continuă scădere şi îmbătrânire, locurile de muncă sunt puţine şi mult tineret caută de lucru în afara ţării.   

           Uliţele satului se asfaltează, există rețea de apă curentă, condiţiile de viaţă sunt mai bune, lumea satului este într-o schimbare rapidă spre modernizare,  încât la această oră putem spune că satul nu mai are ţărani tradiţionali.  Se construiesc vile elegante, păcat însă că unele case sunt părăsite.

BISERICA    SATULUI  TABĂRA

Întradevăr, înaintea apariției școlii, biserica a fost prima prezentă în viața satului Tabăra. Prima informație  o avem din anul 1682, când D-l Moldovei Gheorghe Duca,  după cumpărarea satului și moșiei Tabăra pentru Mănănăstirea Cetăţuia, porunceşte vătămanilor şi sătenilor, „să asculte de învăţăturile vornicelului Atanasie, trimis de stareţul Macarie  pentru treburile mănăstirei şi să strângă  pâinea şi fânul mănăstirei, iar de nu-l vor asculta, să aibe a-i certa (a-i bate) şi să-i puie în butuci”.^[49]

Bisrica din Tabăra cu hramul Sf. Ierarh Nicolae apare în documente începând din 1820 În anul 1772 – 2  preoţi sunt prezenți la recesământul rusesc ( fără precizarea numelui) 182o – 3 preoţi și 2 diaconi: Ioan, Ioniţă şi Grigore preoți iar Irimia şi Toader – diaconi.

1832 – 3 preoţi și 2 diaconi: Ştefan și Vasile al pr. D-tru, pr.Ioan Pântea şi diacon Iordache 1838 – 2 preoţi:Gheorghe, pr. Ioniţă, dascălul  Andrei şi Alexandru fiul preotului  Ioniţă 1845 – 3 preoţi: Ioan, Gheorghe, și Ioniţă cu 2 dascăli:Tudorache (fiul pr.Ioniţă) şi Ioan (fiul   preotului Gheorghe).

 1873 –1910  Ştefan Ţaicu  şi dascălul Alexandru Lohan. Pentru perioade scurte: preotul  Costache Strugaru  a depus jurământul în 1872 – apoi mutat la Bivolari (1875) – preotul  Dumitru Moisiu ( numit la Tabăra a girat (delegat) la Bivolari între 1878-1880).  

 După  cum se poate observa, în acele timpuri preoții își făceau fiii preoți ,,prin prctică la locul de muncă,,.  Mai întâi dascăl, diacon și în final preot. Chiar dacă în anul 1803 s-a înființat la SocolaIași primul seminar ortodox din Moldova care a funcționat până în anul 1948, numărul absolveților fiind  mic nu acoperea necesarul. Din anul 1873, odată cu venirea preotului Ștefan Țaicu, la această biserică, nu  rezista  și alt preot iar dascălul Alx.Lohan îl reclama ierarhului, că acesta permanent îl persecuta și badjocorea. Preoții Costache Strugaru și Dumitru Moisiu mereu erau plimbați; când la biserica Tabăra, când la cea din Bivolari.  

 Fiind  prea  legat de starea materială, nu a putut suporta o pagubă și atunci s-a sinucis, tocmai când împreună cu credincișii hotărâseră  construirea  noii  bisericii, în anul 1910.                 Tabăra ca sat mănăstiresc avea doi preoţi poate şi călugări, chiar şi vornicelul satului era călugăr trimis special de mănăstire pentru treburile moşiei şi ale credincioşilor. Din recensământul rus din anul 1772, se poate vedea că toţi cei 74 bărbaţi erau calaraşi la poştă, (soderjati pocitu) iar Pătraşco Bădărău era sotnic (comanda 100 de calarași) şi căpitan de poştă.            În  urma pierderilor de oameni, efectivul se completa din satele Iugani (Bădărăi) şi Selişte (Buruieneşti). Din acelaşi recensământ se poate observa, că erau cinci bătrâne vădane, dar nici un bătrân. Deci bărbaţii se pierdeau în lupte de tineri.  

        Căpitanul Bădărău Patraşco mai avea o misiune privind banii de la „podul plutitoriu” peste

Prut pe care îi încasa şi împărţea cu Mănăstirea Cetăţuia. Spre sfârşitul vieţii, acest viteaz căpitan Bădărău Patraşco, locuia în Tabăra și ca mulţumire ce o datora Bunului Dumnezeu, pentru că printre cei foarte puţini care au ajuns la bătrâneţe şi înconjurat de o fiică şi patru feciori cu stare şi ştiutori de carte, a construit biserica de lemn din satul Tabăra, pe malul  Prutului prin anul 1774-1775. Şi ca darul său să fie complet s-a călugărit tot aici cu numele de PAISIE. Numai după doi ani bătrânul căpitan  şi-a dat duhul îmbrăţişând  trupul Sfintei Biserici pe care el a ctitorit-o. El care a fost  întemeietorul bisericii din Tabăra şi naşul satului Bădărăi, fiindcă până la el satul se numea IUGANI.

           Documentele spun că a fost înmormântat în cimitirul din curtea bisericii vechi, din Tabăra/unde era călugăr, însă acum crucea de mormânt cioplită în piatră se află lângă biserica veche din Bădărăi. Se pare că a fost mutat ulterior acolo cu tot cu oseminte de către rude.   Se pare că el şi-a cioplit crucea când încă trăia, dar urmaşii au uitat să-i scrie luna şi ziua.ⁱ            Ce repede aşterne timpul, uitarea şi nepăsarea peste lucruri care nu trebuiesc uitate niciodată, ci pomenite în vecii vecilor. Este vorba şi de locul unde a fost cimitirul şi biserica veche din satul Tabăra, care odată construită biserica nouă în anul 1912 şi cimitirul nou înfiinţat la toloacă, numai după 50 de ani în 1962, un localnic din Tabăra îmi spunea că acolo a fost un cimitir turcesc iar oamenii văzând scrisul chirilic, au zis că-i turcesc şi atunci au luat monumentele

şi crucile care erau din piatră, folosindu-le la fântâni şi temelii de case. Unii mi-au spus că cimitirul turcesc (groapa comună) este în pădurea Blănăreasa, pe care am reușit s-o localizez, ca fiind în pădure sub mal, la nord-vest de staţia veche de pompare și fântâna de lângă drum, însă acolo sunt înmormântați prizonierii turco-bulgari de la 1917 când au iernat aici cât și la Hârtopul Viei, în condiții foarte grele, majoritatea decedând.  Cât privește cimitirul creștin părăsit și dat uitării, doar în 50 de ani, cât de  mult ar fi folosit acuma şi câte am fi aflat, dacă s-ar fi păstrat acele  monumente din piatră. Şi totuşi părintele Dumitriu a salvat ce a mai găsit, câteva monumente din piatră cu scris chirilic pe care le-a aşezat lângă biserică.

 Acum circa 50 de ani am putut citi ce scrie pe ele și anume: „Grigore Pomârleanu  de 70 de ani  decedat la 16 dec.1861 -unul din capii bisericii”- fiindcă el cu banii lui a reparat biserica veche în anul 1857.     Pe un fragment de piatră scrie „monahia Ioan Ana”.  Pe crucea mare de piatră scrie „Lionti Toader 14 oct.1790”. Pe un altă piatră scrie „ Preuteasa Safta cu fiicele sale – 1815  ghenar (ianuarie) 27”.   

Părintele Dumitriu a salvat doar câteva monumente, dar nu şi osemintele. Ele au rămas acolo fără să le ştim locul, pentru a ne putea îndeplini datoria noastră de creştini.  

        Până la venirea preotului Vasilescu a existat o instabilitate și o fluctuație de preoți la parohia Tabăra. În  perioada 1910 – 1944 ca duhovnic  a fucționat Vasilescu Victor, care a condus lucrările de construire a bisericii noi, totul prin contribuția credincioșilor din sat.  

         De la cimitirul vechi, părintele Viorel Dumitriu a salvat și adus în curtea  bisericii noi, câteva cruci și monumente funerare, fiindcă sătenii necunoscând scrisul vechi chirilic ziceau că-i cimitir turcesc și le foloseau la construirea de fântâni și temelii de case. Ce păcat!   

         Pentru a repara câtuşi de puţin această greşeală, scriam cândva în ziarul ,,Viața Creștină” a parohiei Bivolari: “găsesc potrivit ca măcar pe locul unde s-a aflat Sfânta Masă din Sfântul Altar să înălţăm o Sfântă Cruce sau o Troiţă, unde să se poată aprinde o lumină spre slava Sfintei Treimi şi veşnica pomenire a sufletelor celor adormiţi și înmormântaţi acolo”, oferindu-mi disponibilitatea a contribui cu bani. Slavă Domnului că părintele Iulian a fost receptiv.  Din 1944 au slujit preoții:  Căliman  C-tin,  Viorel Dumitriu, Ioan  Popa şi Iulian Ancuţa în prezent. În vara anului 1984 în timpul părintelui Ioan Popa, un violent incendiu provocat de un scurt circuit, a distrus circa  60% din ea. Cu ajutorul credincioșilor din Tabăra și parohiile vecine, biserica a fost reparată în totalitate în același an. După Revoluție, părintele Iulian Ancuța cu ajutorul credincioșilor, a construit în anul 2004 în curtea bisericii o frumoasă  casă de prăznuire, și a ridicat o Sfîntă Cruce (în foto mai jos) pe locul unde a fost Sfântul Altar al bisericii vechi. Apoi în octombrie 2015 G.A.L.Valea Prutului și compania SemGrup au ridicat  în fața fermelor Tabăra lângă șosea, o frumoasă troiță din mozaic aurit, închinată Sfintei Fecioare Maria.

 Părintele Iulian Ancuța și cele două troițe noi din satul Tabăra.                           

SATUL  ŞI   BISERICA   SOLONEŢ       

 Satul Soloneţ, ea mărime este de rangul V. Coordonatele  geografice: N 47,30 și S 27,27    

Se află în sudul comunei, la 1 km de Bivolari, la hotar cu  Zaboloteni comuna Trifești.              În decursul timpului a purtat şi alte nume cum ar fi: Turce,

Tarcea,Tărcineni, Dorschinoieni,

Drujineni, sau Gura Soloneţului (în 1803)^[50]de regulă după numele moşiei sau moşierului. Încă din vechime, pe dealul din sud a existat odaia sau cătunul numit Eduţ, care acum face parte din satul Soloneţ.  Satul Soloneţ şi-a găsit un  fericit  loc de amplasare, “la Gura Soloneţului” cu faţa la soare, ferit de vînturi, pe valea pârâului cu acelaşi nume aproape de pădure şi de râul Prut, pe axul    drumului naţional DN 24 C – Iaşi-Ştefăneşti.

Botoşani sau Rădăuţi Prut. Această şosea, zisă Drumul Mare  în sec. XVIII -XIX se numea “Drumul Hotinului” fiind intens folosit de negustorii armeni, evrei şi solii polonezi şi apoi de turcii instalaţi după anul 1715 în Raiua Hotinului. Satul a luat numele pârâului pe care este aşezat. Pârâul a luat numele de la apa sălcie al acestuia, sărătură ce ieşea  din pământ la baza versanţilor la vale de Hârtoape mai ales primăvara, după topirea zăpezilor. Sarea în limba ucraianeană, numtă soli, era albă, cristalizată, într-un strat suficient de gros, pe care călcai ca pe zăpadă.    Aceasta se afla cu deosebire înfiltrată pe apa izvorului din Hârtoape în zona fostului “Iaz al lui Manole”sub versanutul estic, pe platoul căruia (Movila Hătmănesei) se afla teren sărăturat. Apa noilor iazuri a acoperit acum acele zone. Normal că salinitatea crescută a acestui pârău o strica şi pe celorlalate în care se vărsa. Trecătorii de orice fel de pe “Drumul Hotinului” sau “Drumul Mare” ca şi loclanicii  au numit acest pârâu Soloneţ ca şi avertizare celor însetaţi că apa este sărată şi deci nu este potabilă. În contrast cu apa bună de băut a pârâului Saha (Sacha) denumire  turcă  care însemnă saca sau sacaua de cărat apă.                                                       Mai întâi trebuie spus că în Moldova  sunt multe sate, moşii şi mai ales cursuri de apă cu acest nume. Cercetările prof. M.Costăchescu situiază Soloneţul din Bivolari judeţul Iaşi pe locul unu ca probabilitate, ca fiind cumpărătura lui Luca Arbore.  

Sunt şi alte indicii cum ar fi vecinătăţile,care ne conving că acesta este satul şi moşia Soloneţ cumpărată de portarul cetăţii Suceava LUCA ARBORE, de la Ştefan Cel Mare, în anul 1476, cu preţul de 1680 zloţi tătărăşti, sumă considerată mare pentru acele timpuri. 

El a fost interesat să cumpere moşia Soloneţ, fiindcă era în vecinătatea celorlalte moşii ale lui de la Spineni,(Draxineşti) şi aceasta cu cea de la Şipote, pe care o primise danie cu un an înainte de la Ştefan Cel Mare imediat după luptele victorioase de la Podul Înalt Vaslui din ianuarie 1475, ca preţ al vitejiei sale. Hrisovul a fost dat la curtea din  Iaşi, unde Ştefan a mai stat în supraveghere trei săptămâni, miluindu-l şi cu seliştea Şipotelui^[51]. 

Prin hrisovul emis la Hârlău la 17 ianuarie 1517,  Bogdan III, fiul lui Ştefan Cel Mare,care l-a păstrat pe Luca Arbore mai departe între boierii săi de frunte, îi confirmă pe mai departe dreptul de proprietate asupra Soloneţului. În plus, prin acelaşi hrisov, Luca Arbore mai cumpără de la Eremia, fiul Neagăi, nepotul lui Iuban Cel Bătrân pentru 100 de zloţi tătărăşti,« un sat peste Prut, (Călineşti-vecin cu Soloneţul) sub Dereni (Chetriş) unde a fost vătăman Căliman… »^[52] Astfel, şia adunat cele patru moşii vecine, ce ocupau o suprafaţă întinsă, de la Călineşti şi Soloneţ pe Prut, Spineni pe Jijia, până la Şipote pe Miletin.

Reşedinţa familiei şi-o stabileşte la Şipote unde construieşte biserica la 1507 şi curţile în anii 1518/1520. la moşia Şipote (târgul de mai târziu) şi nu la Soloneţ, din motive întemeiate, dacă ţinem cont şi de sarcinile sale de stat, ca şef al oştirii  Moldovei: să fie în apropierea curţilor domneşti de la Iaşi, de la Cotnari şi Hârlău şi respectiv  pe « Drumul Botoşanilor » de atunci, care făcea legătura mai directă cu cetatea Sucevei, vechea capitală a Moldovei.^[53] 

Tot pe aceste locuri şi-a găsit şi tragicul sfârşit viteazul portar al Sucevei şi fiii săi  Toader şi Nichita  la 23 aprilie 1523  cum zice Letopiseţul  Gr.Ureche « să-l fi aflat în viclenie, iar lucrul adevărat nu se ştie ».Au murit tăiaţi de Ştefăniţă vodă (fiul lui Bogdan III  nepotul lui Ştefan Cel Mare). Bătrânul Luca Arbore a fost ucis la curtea domnească din Hârlău iar cei doi feciori  Toader şi Nechita, la curtea lor din Şipote.^[54]+^[55].

Această biserică în anul 1700, a mai fost martoră la încă o mare nenorocire, când parte din populaţia din Şipote, speriată de năvălitorii turci, s-au încuiat înăuntru, iar păgânii au învelit biserica cu paie şi dându-i foc, au ars cu toţii înăuntru.  Biserica a fost refăcută abea la 1780 de călugării greci.⁸⁷       La 3 iulie 1575 Petru Şchiopul întăreşte urmaşilor lui Luca Arbore satele, moşiile şi morile pe moştenitori, iar Soloneţul l-a primit fiica lui, Odochia.                                  În anul următor la 5 decembrie 1576,  Odochia vinde lui Ion Golâi mare logofăt pentru 700 de zloţi tătărăşti,  « satul Draxineşti, pustiit de tătari, ce se numeşte Spineni  pe Jijia, cu mori, după hotarul vechi » . Satul Spineni cu mori pe Jijia, cu care ne învecinăm, îl obţinuse anterior Luca Arbore, de la altă Odochie, fiica lui Mihu şi nepoata Stanei în schimbul satului Dobârceni, cu scopul  de a-şi grupa pământul şi a-şi mări această moşie, de pe Prut până pe Miletin.  

            La 2 mai 1585 din nou Petru Şchiopul întăreşte urmaşilor lui  Luca  Arbore proprietăţile rămase moştenire şi din nou  Odochiei i se recunoaşte moştenirea, intre altele , satul Soloneţ cu moară, după hotarul vechi. Întradevăr, pe harta moşiei Tarce de la Gura Soloneţului din anul 1945, sunt marcate pe pârâul Soloneţ, două mori de apă cu iazurile lor.

           Înaine de 1786  moşia Soloneţ, (ca parte a moşiei Bradul mai târziu,Cornul NegruBivolari) era proprietatea Catrinei Roset. In anul 1786 îl găsim proprietar pe Tănasă Gosan, fost diac de visterie, mare judecător, mare ban şi în final căminar. O reclamaţie din 27 iulie 1786, a paharnicesei Casandra Fote, proprietara moşiei Zaboloteni,vecina lui dinspre sud, cum că «  hagi Tănasă bulgar, cumpărând moşiile vornicesei Catrinei Roset, care moşie merge alăture cu moşia  Trifeşti, moşie răzăşească, acel hagi, cu lăcomie a intrat în moşia Trifeşti^[56]. » Cât de adevărată este această  reclamaţie nu putem şti, în schimb am aflat că înainte de anul 1786 moşia Tarcea (Soloneţ) a fost proprietatea vornicesei Catrinei Ruset. În plus am mai aflat că Tănasă Gosan, noul proprietar, era un« hagiu » titlul pe care îl căpătau cei care vizitau locurile sfinte din Palestina. Acest Tănasă Giosan, ctitorul Bisericii cu hramul Sf. Prooroc Ilie din Soloneţ, „a mai construit şi o biserică pe Bucium pentru vierii de pe moşia ocolului Bucium, cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi Sfinţii Atanasie şi Chiril, terminată în anul 1814” şi care se poate vedea şi astăzi, pe deal la sud de Spitalul Socola^[57].           După cum vom vedea, a fost un om cu multă bunătate sufletească şi credinţă în D-zeu.  Fiindcă nu a făcut copii, a crescut  copiii altora: luând de suflet un băiat – Toma Boncan (Boncănel) şi două fete ; pe  Maria şi Ilincuţa.  Maria, fiind nepoată a soţiei, a înzestrat-o şi a măritat-o cu nepotul lui (de soră); Grigore Tufescu – comisul, fiul lui C-tin Tufescu paharnicul^[58].  Băiatul, Toma Boncan pentru că l-a crescut de mic, la rândul lui l-a servit fără nici o plată  până la vârsta de 30 de ani . « Şi peste toate aceste binefaceri, în anul 1820 termina o nouă biserică, zidită în satul Soloneţ, de lângă târguşorul Bivolarilor de pe malul Prutului », de unde se vede că Toma Boncan a condus lucrările de ridicare a bisericii din Soloneţ. Pentru toate acestea l-a învăţat carte, i-a dat pământ l-a însurat, sprijinindu-l să primească rangul de boier cu titlul de polcovnic (colonel)⁹¹.  

           Inscripţia în piatră din zidul clopotniţei deasupra  pridvorului, zice : « Acest sfântu locaşu, unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul Sfântului Prooroc Ilie, din temelie s-au zidit de d-lui Cămenariul Tănasie Gosan împreună cu soţia dumisale Rucsanda, cu toată cheltuiala şi osârdia dumilor sale, spre veşnica pomenire la 1820 ».  În partea de jos este inscripţionat şi numele lui Toma Boncan-polcovnic.  

           Se spune că biserica a fost ridicată după modelul şi de aceiaşi meşteri care au construit apoi şi biserica din satul vecin de peste  Prut, Drujineni, în Republica Moldova. Se mai zice că ambele au purtat cândva acelaşi nume Drujineni, în traducere din limba rusă, satul prieteniei. Aceste biserici, ca şi satele lor sunt două surori gemne, despărţite de valurile istoriei.  Este prima biserică din comună zidită din cărămidă pe fundaţie de piatră, ridicată direct din temelie. Grosimea zidurilor este de 1,10 m. iar acoperişul din tablă zincată. Planul general composit cu o sin-

gură navă ,naosul, are trei calote semisferice. Intrarea în biserică se face printr-un pridvor, construit ulterior. Clopotniţa în corpul bisericii, de formă pătrată cu patru deschideri, adăposteşte două clopote. Urcarea se face prin cafas, construit în totalitate din lemn. Următoarea încăpere,  altarul despărţit de naos prin catapeteazma executată în 1821, formată din trei rânduri de icoane. Icoanele din dreapta şi stânga uşilor împărăteşti a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, sunt pictate pe lemn. Picturile murale de pe calota sferică a bisericii îi reprezintă pe cei patru evanghelişti. Chiar dacă picturile sunt corect făcute, nu prezintă valori artistice de patrimoniu. Totuşi biserica în sine prin vechimea ei, este înscrisă   în  « Repertoriul monumentelor medievale din Moldova ».Biserica Sfântul Ilie din Soloneţ – Monument istoric. Eeste prima biserică din comuna Bivolari, cu pereţii din zidărie.      În 1828, trei ani înainte de a muri, Tănasă Gosan donează moşia şi biserica  nepotului său, Grigore Tufăscu care se  îngrijeşte să dăruiască bisericii, clopotul mare şi toate cărţile necesare pentru sfintele slujbe. Pe clopot scrie  «Grigore Tufescu cu ….. anul 1828 »^[59].  Pe alt clopot mai mic scrie  Emanoil anul 1854 » fiind vorba de Emanoil Missir,armean  arendaş de moşii în zonă.  Bătrânul ctitor Tănasă Giosan moare de « holeră neagră^[60] » la 1 mai 1831   şi este înmormântat la biserica Talpalari din Iaşi, fiindcă şi acolo a fost printre ctitorii acelei biserici în anul 1845, Grigore Tufescu dă mai departe moşia ginerelui său doctor Gheorghe Cuciureanu (agă)⁹⁴, medic şef a Epitropiei Sf.Spiridon care o arendează mai departe la diferite persoane, apoi  soţia  Maria Cuciureanu, supraveţuitoare, o predă  la  1864 la  prima împropietărire a ţăranilor, făcută de A. I.Cuza, iar partea rămasă de la împroprietărire o doneazEpitropiei Spitalului Sf. Spiridon Iaşi.    Dintre boierii arendaşi ai acestei moşii întâlnim pe :  poruşnicul Costache Burghele din Bădărăi în anii 1841-1843, căminarul Gheorghe Galeri în 1844-1846, Toma Cristea 1888-1892, apoi, unii evrei ca: Mendel, Segal Zanvel sau armeanul Manisali Vartirez (Manoli Vasile) şi mulţi alţii. Construcţia bisericii a fost un eveniment de seamă în viaţa satului. Primul  preot  paroh slujitor la această biserica Soloneţ a fost preotul Vasile, fiul preotului Tanasă şi care exista şi la recensământul din 1845  dar se ştie că după intrarea în folosinţă a bisericii noi din  Bivolari, au slujit mai mult preoţii de acolo.       

     La  primul recensământ oficial din anul 1820  sunt înregistate în satul Soloneţ 20 de familii, cam  70 – 80 suflete. Toţi lucrau la moşia şi curtea moşierului, astfel : 4 plugari, 5 haidăi (paznici), 2 pădurari, 2 slugi, 2 dârvari,(1 morar şi 1 rotar)1 prisacar, 1 bejenar (venetic), 1 chelar (magaziner), 1 canţilar (contabil), şi 1 jidov orândar la drum, cârciumar arendaş. Dintre familiile existente astăzi în comună se regăsesc nume ca : Anton, Mihalachi, Plugaru, Iacob, Prisacaru, Lungu, Rusu şi Axinte, nume luate şi de la ocupaţia lor. Biserica aflată în construcţie, încă nu avea slujitori.                                                 

         La recensământul din 1832 populaţia creşte la 36 familii din care primul preot (Vasile fiul preotului Tanasă), 2 dascăli (Costandin, fiul preotului Panainte şi Vasile, fiul dascălului Lupu). Slugile scad la numai 5, iar în rest, bătrâni 1 (Matei Bejenar), 1 vătaf , 5 văduve, 1 jidov (Bercu cârciumar) şi apar primii 20 de birnici. Apar şi  nume noi de familii stabilite în sat, cum ar fi : Matei,  Bordeianu,  Ciubotaru,  Roşu, Bahrin, Rotaru, Bejenaru şi Maftei.  

  Recensământul din 1845 înregistrează 41 de familii din care,1 preot (Vasile), 2 dascăli, 1 vătaf moşie, 2 bătrâni, 2 văduve şi 33 birnici. Apar noi familii:  Cantemir, Colţa, Păduraru, Ţugui şi Cracană. Reforma agrară a lui Cuza din anul 1864 a cuprins toată populaţia stabilă a satului pe cele 5 categorii înscrise în procesul verbal din  17 octombrie 1864 şi harta «moşiei Tarcea la Gura Soloneţului din ţinutul Iaşi a dumisali aga Gheorghe Cuciureanu din 11 mai 1845 », după care s-a făcut împroprietărirea la 1864 de la Maria Cuciureanu, văduva acestuia, fosta fiică a lui Grigore Tufescu, a primit moşia ca zestre.  

   Jumătatate din moşia Tarcea, partea dinspre sud, aparţinea lui Pondiche şi se învecina cu moşia  Zaboloteni – Trifeşti.  Ceilalţi vecini ai moşiei  erau:    la vest, Colţul Căuieştilor şi Drumul Talharilor, (Furului) la est râul Prut, iar la nord  Moşia Bradul (Bivolari).    Procesul verbal este semnat de fosta proprietară Maria Cuciureanu şi primarul comunei Bivolari Maxim Baciu.

 Locuitorii satului Soloneţ compuşi din 28 familii ţărani clăcaşi activi, un preot şi câţiva bătrâni, au primit în total  155 ha. teren arabil, adică 108 fălci,32 prăjini şi 18 stânjeni.    

Mărimea suprafeţei de teren cuprinde 5 categorii de beneficiari, în funcţie de forţa de muncă ce o posedă, astfel :        

• – Câte 4 fălci pentru cei cu 2 boi (13 persoane): Ion Roşu,V-le Cantemir, Neculai Prisacariu. Neculai Cantemir, Toader Bordeianu, Andrei Matei, Grigore Cantemir,C-tin Bejenariu, D-tru Bejenariu, Ilie Pădurariu, Ghe.Velişcu, Ioan Raba şi Petrea Huludeţu.  
• – Câte 2 fălci şi 40 prăjini la 13 palmaşi , Ghe.Vrabie, Grigore a Ştefanei, Toader Cantemir, Gheorghe Cantemir, Toader Pavălu, Vasile Ivan, Toader Mihalache, Gheorghe Jurcu, Grigore Rotariu, Petre Huţianu,  Vasile Baltariu, Toader Roşu, şi  Ioan Chiperi.
• – Câte 2 fălci şi jumătate la 2 pontaşi : Gheorghe Anton şi Ştefan Vacariu.  

IV- Preotului 8 fălci  (cât a doi  pontaşi cu doi boi).

V – Câte 18 prăjini  pentru fiecare văduvă şi bătrân nevolnic (neputincios).   

HARTA moşiei Tarce de la Gura Soloneţului din 11 mai 1845 a dumisale aga Ghe.Cuciuranu, o

listă cu « Tâlcuirea numerelor » de pe hartă ca semne de hotar şi vecinătăţi. La Nord apare scris  ca vecinătate moşia Bradul (Bivolari).

     Şcoala  şi  învăţământul.                                                                                                                                        

Între anii 1865 şi 1920, copiii din satul Soloneţ au învăţat la şcoala din târgul Bivolari, făcând această navetă timp de 55 de ani..  

La 15 septembrie 1921 s-a înfiinţat şcoala şi în satul Soloneţ, mai întâi în local închiriat. Primul învăţător a fost D-l Ştefan Andireş care s-a preocupat de construcţia noului local pe terenul de 0,50 ha obţinut de la Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi.  

 Localul propriu a fost dat în funcţiune la 15 septembrie 1924, şi se poate vedea din imagine. (Domnul şi D-na Andrieş cu copilul între ei).  Au urmat  învăţătorii : Cantemir Alexandru şi Ecaterina, Văideanu Neculai şi Eugenia.  Un număr limitat de ani în Soloneţ au funcţionate şi clasele V – VII.  Acum elevii din clasele gimnaziale din Soloneţ învaţă la şcoala din Bivolari.    În anul 1970 s-a dat în funcţiune localul actual prevăzut cu 3 săli de clasă şi cancelarie, în care funcţionează şi grădiniţa de copii. Până în anul 1970, D-l profesor Bordeianu Ionel a fost directorul şcolii din Soloneţ.     În această şcoală a lucrat toată perioada, până la pensie, D-na învăţătoare Duţa Donisă.   

                  Satul Soloneţ a fost primul din comună în care în septembrie 1950, a luat fiinţă prima gospodărie agricolă colectivă numită Vasile Roaită, preşedinte fiind Toma Mihalache.        Ulterior, pentru rezultate mai bune, în anul 1958 aceasta s-a unificat cu C.A.P. Bivolari.   Acum, pe moşia Tarcea a satului Soloneţ, se află ogoare, vii şi livezi înfloritoare ale fermelor  agricole coordonate de D-l inginer Lungu Vasile, care fac mândria satului şi comunei.  Ca şi celelalte sate, şi la Soloneţ numărul populaţiei este în continuă scădere.           

SATUL  răzășesc  BURUIENEŞTi

 Sat de gradul  V.    Coordonate geografice: N-47,30  și  S- 27,27

Este aşezat la Nord-Vest de centrul comunei la distanţă de 5 km. Pe drumul vecinal cu satul Andrieşeni şi în apropiere de DNC24C, Iaşi Ştefăneşti-Botoşani sau pe valea Prutului la Rădăuţi Prut. Cu vechile nume: Selişte, Siliştioara, Silineşti şi Rediul Blanarului.

Despre vechimea satului şi moşiei Siliştioara nu se ştie exact când au primit răzeşii cele 310 fălci de teren (la fel ca la  Iugani astăzi Bădărăi), însă se crede că Iuga Ologul (13981400) fratele lui Alx.Cel Bun, a dat suprafeţe egale de moşii plăieşilor din cele două sate  vecine pentru a face de pază la movilele de observare din apropiere.  

 Dacă plăieşii din Iugani serveau o singură movilă de pe dealul Caradanei (destul de mare şi astăzi) cei din Selişte sau Siliştioara aveau în seamă vreo trei movile.

Se ştie însă că părţi din sat şi moşie au aparţinut şi lui Patraşcu Huru a cărui neam de mari boieri au venit în Moldova cu Dragoş şi Bogdan descălecătorul în secolul XIV,  ca secretari de cancelarie al acestora cu scris în alfabet latin.  

Ei au continuat să fie în sfatul domnesc şi cu alţi domni ai Moldovei:  Alexandru Cel Bun, Ştefan Cel Mare, Petru Rareş şi alţii. Un anume Danciu Huru  în septmbrie 1552 era în sfatul domnesc al lui Ştefan Rareş.  Patraşcu Huru ca  moştenitor al acestora, vinde la 29 martie 1590 a treia parte din Siliştioara lui Cujbă Dumitru şi lui Samson din Iaşi pe suma de 300 zloţi .          Simion Rogoz era şi el posesor în  Selişte, pe care o lasă moştenire nepoatei sale Sofronia soţia lui Condrea Rugină. ( Condrea avea parte şi în Cornişor-Cornul Negru  de la Ignat, tatăl său). Sofronia vinde moştenirea  în martie 1622, Mariei Chiriţoae, mătuşa domnului C-tin Movilă şi fostă soţie al marelui postelnic Chiriţă Paleologul. Chiriţă avea avere şi numeroase moşii mai ales din susţinerea rudelor sale, domnii movileşti.  Până când alături de nepotul său C-tin Movilă a căzut în mâinile lui Ştefan Tomşa în luptele de la Cornul lui Sas în iulie 1612. Chiriţă i-a propus lui Tomşa suma de 100.000 de galbeni pentru a fi eliberat. Acesta ar fi spus că el nu are nevoie de bani lui, ci de capul său, decapitându-l.

 În iulie 1622 D-l Ştefan Tomşa întăreşte posesia lui Zaharia diac (scriitor de acte) pentru cele două părţi din Seliştea pe Prut, una de la Maria Chiriţoae şi alta de la Palaghia, soţia lui Ştefan vătaful. Zaharia diac a fost şi rob la păgâni fiind răscumpărat. Familia Zaharia dăinuie şi astăzi în satele comunei Bivolari

1. Iorga spunea: „Încă de la anul 1600, începe criza pământului care trece la oameni noi sau în măna răzeşilor mai înstăriţi” iar „unii răzeşi îşi păstrează pământul deşi îşi căpătaseră alte rosturi sociale: Grigore Câmpan din 1762 e călăraş, Vasile Şărămet vătaf, Tudor Manole blănar, altul căpitan”  (Patraşcu Bădărău). Urmaşii cu numele lor sunt şi acum  în satele noastre. Satul vechi (Siliştioara) se afla după Rediu în apropierea celor 3 movile iar din jurul anului 1800 au început să coboare pe actualul loc  pe valea Sacăi  (pe pârâului Saha).  

 Prima familie care s-a mutat pe noul loc, a fost  familia polcovnicului Ştefan Buruiană,  de la care şi-a luat şi satul noul nume de Buruieneşti.  Trei au fost motivele mutării satului, de pe dealul Rediu, pe valea  pârâului Saha. Depărtarea de sursa naturală de apă.  Încetarea misiunii de a mai face serviciul de observare pe movile.

Să fie mai aproape de locul noii misiuni de integrare în rândul celor o sută de „Calaraşi de Tabăra”, curieri sau poştaşi călări, unde polcovnicul Ştefan Buruiană devenise comandantul acestora. Polcovnicul Ştefan Buruiană  ca şi colonel, mai purta titlul de „ baş buluc” sau „sotnic” sau „sutaş”, adică  comandant pe o ceată de o sută de ostaşi.

În această perioadă parte din sat şi moşia dinspre Sud, se afla în proprietatea lui Tudur Manole  Blănarul, zis şi Tudor Manolache sau Manole Tudorache.  

Acesta, după ce satul şi-a schimbat locaţia s-a  mutat şi el cu ferma (odaia) de după Rediu, lângă pădurea Blănăreasa aproape de pârâul Saha, de râul Prut şi Drumul Mare, pe locul unde şi acum poartă numele de Tudoroaia. Acolo în sudul moşiei Buruieneşti, la odaia (ferma) lui Tudur Manole  Blanarul se înfiinţase un sat nou, (slobozie) consemnat la recensămintele din 1820-1845 dar trecut pe listă la Cornul Negru Bivolari, unde erau înscrişi 22 lucrători, din care ultimul cu numele  Neculcea  a plecat de acolo în 1940-1944.  

Pe acel loc au iernat şi prizonierii turco-bulgari în 1917, în barăci şi bordeie, câţi ori mai fi scăpat cu viaţă. Groapa lor comună se află sub mal în pădure, la nord de staţia de pompare şi fântâna de lângă drum. La  recensământului din 1820 pe vechiul loc de la Odaia Blănarului de la Rediu, mai exista numai  „Pavel de la Rediul Blanarului” sau Pavel Boarul, îngrijitor la grajdurile de boi ale boierului, rămase pe vechiul loc.   Satul avea  în evidenţă 10 familii din care:  4 mazili, 5 liudi (birnici) şi un privilegiat, pităreasa Maria Cuza. Mazilii erau trecute trei din familia Buruiană:

Ştefan, Dumitru şi Vasile şi  una  singură, Vasile Mândru.  

 De ce s-o fi aşezat la început, satul după Rediu, într-o zonă de deal fără sursă naturală de apă în apropiere, ne-o poate sugera doar prezenţa celor 3 movile de semnalizare şi avertizare din apropiere: Movila Hătmănesei, Movila Blănarului şi Movila Calul Lui Dumnezeu sau cea de pe  dealul Candrea.   Tocmai această misiune o aveau de îndeplinit sătenii  plăieşi, pentru care li s-au dat 310 fălci moşie răzeşească, exact ca şi celor din Bădărăi (Iugani) din vecinătatea nordică.

Unii, prin meritele lor şi-au câştigat oarece titluri boiereşti, de căpitani sau polcovnici.

 În recensămintele  fiscale din anii 1820-1845 figurau câţiva din aceştia.  

• Buruiană Ştefan polcovnic cu soţia Maria polcovniceasa, cu fiul Dumitru  în 1832 şi  Ion Buruiană cu fiul Toader în 1838.
• Stoica Toader căpitan în anul 1832 şi fiul său căpitanul Gheorghe Stoica existent în anul 1838.   În actele vechi găsim săteni din Buruieneşti ştiutori de carte cu scris chirilic între care: Buruiană Gheorghe în 1886, Lamatic Iancu, Buruiană Dumitru în 1888 şi Iamandii Gheorghe în anul l890. Toţi au învăţat carte la biserica din sat.

  În anul  1850 Gheorghe Codreanu anunţa că arendează 25 de stânjeni, din cele 180 de fălci deţinut în comun cu cei 10 răzeşi. Moşia răzeşilor din Siliştioara a fost la început de 310 fălci.

Harta din 1867 a moşiei Siliştioara (Buruieneştii) ne arată că avea o suprafaţă totală de 310 fălci, adică 477  ha din care răzeşii mai aveau doar 190 ha iar preotul Vasile Dioghenide, zis Popa Grecul deţinea 286 ha.   Fiica acestuia s-a căsătorit cu un alt grec, Dimitrie Moisache.   Mai târziu devenită văduvă, Moisăchioaia rămâne singura  moştenitoare.  

O zonă din acel teren situat în estul pădurii Rediu, poartă şi acum numele de Moisăchioaia.           Localnicii povesteau cum această bătrână a închis „Drumul Părului” de pe moşia ei, interzicând sătenilor din Siliştioara să treacă spre Drumul Mare la Tabăra sau Bivolari.

        Din acest motiv, câţiva săteni s-au mascat şi au pătruns noaptea în locuinţa ei, ameninţând-o că-i pun cărbunii aprinşi din sobă pe piept dacă nu le deschide drumul.   

        Numai aşa s-a rezolvat problema lor. De la Moisăchioaia, acea jumătate din moşia  Siliştioara trece la Tudur Manole – Blanarul de la care ne-au rămas nume de locuri care dăinuie şi astăzi: Iazul lui Manole, Rediul Blanarului sau pădurea  Blănăreasa.   

Parte din  această moşie, în februarie 1827 trece la Gheorghe (Iorgu) Ghica , care o dă de zestre lui Alecu  Şuţu (ginerele lui Iorgu Ghica) şi apoi Elenei Şuţu soţia supraveţuitoare.   În 1861Niculăiţă Bădărău, fiul şătrarului Ioniţă cumpără terenul din Silineşti-Buruieneşti cu casă, livezi şi pădure pe 150 de galbeni. (Pe hartă fosta proprietate a  preotului Dioghenide).           În final această parte de moşie  ajunge la fostul ministru Alx. Bădărău şi de la el la fiul său inginerul Mircea Bădărău, de la care s-a făcut reforma agrară din anul 1945.  

În acest fel pământul a ajuns din nou la răzeşi, foştii plăieşi, adevăraţii stăpâni de la începuturi.  Unii dintre răzeşii intraţi în nevoi  vindeau terenul preotului, sau altora, şi astfel pierdeau dreptul de răzeşi în devălmăşie şi erau excluşi din obştea satului. Cei aflaţi în această situaţie se mutau din satul răzeşesc Siliştioara, aşezându-se  în sudul satului Tabăra, formând satul de clăcaşi numit Silineşti, asimilat  apoi satului Tabăra, de care îi despărţea numai drumul principal al satului. Din cauza obiceiului mazililor de a se căsători numai cu persoane din aceeaşi categorie de răzeşi, aceste sate conservatoare  nu au crescut  şi nu s-au dezvoltat ca număr de familii în comparaţie cu satele de clăcaşi, care primeau pe orice fugar sau venetic.  

Ele au rămas mereu sate mici. Nici în timpul colectivizării aceste sate nu au renunţat la principiile lor  păstrate de sute de ani.  Numai că politica comunistă pusese gând rău satelor mici. Ele armau să fie dezafectate, adică să fie demolate iar terenul redat agriculturii.  Viitorul pentru aceşti săteni era sumbru.

  Ei trebuiau să  renunţe la casă, la grădina cu legume, verdeţuri, pomi, vie, la animale şi păsări.  După viaţa atâtor generaţi din moşi-strămoşi pe acelaşi loc, urma să fie duşi la bloc în Bivolari.

Numai că Dumnezeu a avut un alt plan.  

 Credinţa creştină era respectată de sătenii răzeşi din Buruieneşti, dovadă şi existenţa la 1832 a bisericii de lemn, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavril.  La această  biserică  era preotul Ion care moştenea serviciul de la tatăl său  preotul Ion „iconomu”.

Erau şi doi dascăli, unul Toader şi altul Dumitru Mândru, pe care îl găsim şi la 1845 cu preotul „sachelar” Ştefan. Fiindcă dascălul Mândru avea un frate bănuit să fi fost hoţ de cai, şi-a schimbat numele în Iamandii, nume care dăinuie şi astăzi.

Din păcate nu a existat interes pentru reparaţia bisericii de lemn, cu toate că în anii 1867 şi 1871 se solicitase acest lucru. Urmare acestui fapt în 1885 biserica se afla deja în ruină.  

S-a păstrat totuşi clopotul şi clopotniţa pe stâlpi de lemn, care există şi astăzi.  

Acum sătenii  ajutaţi de părintrlr Iulian Ancuţa şi părintele Emil Ojog  au construit la roşu pe acelaşi loc  o biserică nouă, cu locul sfinţit la 25 noiembrie 2009 . Urmează  să se execute tencuielile şi pictura interioară. Din anul 2012 slujeşte părintele Chirilă Mihai.   

     Biserica nouă Sf.Arhangheli Mihail şi Gavril în vara 2014

     În vechime, unii copii ai răzeşilor învăţau carte de la preoţii şi dascălii bisericii lor. Din anul 1934 a luat fiinţă în sat şcoala primară cu 4 clase, în local închiriat, iar din 1946  funcţionează în localul naţionalizat de la văduva lui Gheorghe Bădărău.  

Primul învăţător a fost Gheorghe Mardare, anii 1934-1936.  În anii 1936 – 1942 învăţătorul Adumitroae Dumitru.       Apoi au urmat mai mulţi învăţători, însă cu activitate mai îndelungată au fost următorii: Ioan Nastasă din 1960-1970, Humă Aneta 1971-1995, iar din 1995 Ostaci Mariana.   De menţionat este activitatea culturală desfăşurată de elevii şi tineretul din sat sub îndrumarea învăţătorului Adumitroae Dumitru şi urmaşii săi.Adeseori prezentau programele lor şi pe scena din centrul comunei.    Ne-au rămas amintire aceste două fotografii din anii 1939-1940, pe care le redăm mai jos.  

de la Buruieneşti. Toate au fost bune şi la locul lor până a venit revoluţia şi legile de distrugere a tot ce s-a construit  bine cu sudoarea oamenilor.  Toată livada s-a fărămiţat în suprafeţe mici împărţindu-se la cei care au avut teren în fostul CAP.  Fără nici o îndrumare sau supraveghere  tehnică, lumea nu mai ştia decât două lucruri să facă: să o cureţe primăvara şi să o culeagă toamna. Şi astfel în numai câţiva ani s-a ales praful din  cele 120 hectare de livada intensivă de mere.  

 Să mai reamintim că politica PCR avea în vedere ca aceste sate mici să fie rase de pe suprafaţa pământului, ca să le rupă ţăranilor legătura cu vatra părintească, cu lunga lor istorie cu tot.

Foto: Livada Buruieneşti 14 sept.1977, Nicolae

Ceauşescu cu Elena, tov. Ion Iliescu  prim secretar al Comitetului Judeţean de Partid Iaşi, C-tin Şalaru preşedintele CAP.-lui  Bivolari şi Angelo Miculescu, ministrul Agriculturii (Socrul lui Adrain Nastase fost prim ministru)  admirând „merele de aur”.  

Să mai reamintim că politica PCR avea în vedere ca aceste sate mici să fie rase de pe suprafaţa pământului, ca să le rupă ţăranilor legătura cu vatra părintească, cu lunga lor istorie cu tot.

Satul are acum reţea de drum amenajat parţial, reţea de electricitate, de apă potabilă şi canalizare.

Terenul arabil în mare parte  se află în societăţi agricole bine organizate.     

 Numărul de populaţie continuă se fie unul mic de numai 220 suflete în anul 2011, faţă de 247 ale satului nou Traian.       

                                       SATULUI   şi   BISERICA   TRAIAN     

                     Sat de gradul  V,  cu coordonatele geografice: N- 47,50 și S-27,50   

        Satul Traian, numit la început şi ”Satul Nou”, a  luat fiinţă după primul război mondial, odată cu acordarea locurilor de casă în anul 1919 şi împroprietărirea efectuată în anul 1922 cu pământ din moşia lui Aristide Caragea, când s-au dat populaţiei din Bivolari, un mare număr de  locuri de casă în acest loc, pentru a se întemeia un sat nou.  Satul este aşezat la 3 km Vestde Bivolari pe drumul judeţean 282 B,

Bivolari–Şipote-PlugariFlămânzi,Botoşani sau Hârlău.  Terenul proiectat a fi ocupat de noul sat se întindea spre nord până aproape de actuala pădure din Hârtopul Viei, coasta şi platoul de deasupra ei spre est. Dar aici dovezile arheologice de locuire sunt mai vechi decât în alte sate mari ale comunei.        Pe teritoriul satului şi în imediata lui apropiere s-au descoperit mai multe dovezi arheologice care confirmă prezenţa omului din timpuri străvechi^[61].

 În Berariu în capătul satului s-a descoperit o aşezare de înălţime Cucuteni AB, şi B.  În Buzdugan lângă cramă o aşezare de locuire din sec.IV e.n.şi un fragment de ceramică din epoca fierului.  În sec.XIX şi XX se semnalează prezenţa « odăilor » de vite şi oi ale moşierului,  la sud şi vest de fosta cramă din zona Buzdugan.

La înfiinţare, printre primii locuitori ai satului, au fost unii cetăţeni din  veniţi din zona Bucovinei (Rădăuţi, Milişăuţi..) care veneau vara şi lucrau chiar pe această moşie, iar toamna se întorceau acasă cu produsele câştigate ca  plată a muncii lor de o vară.  Condiţiile naturale bune de aici: teren agricol de bună calitate, păşune, pădure, curs de apă şi iazuri cu peşte, i-au atras în bună măsură.

  In momentul aplicării  Legii împropietăririi  aceştia s-au folosit de oportunitatea  de a-şi stabili domiciliul şi a fi împroprietăriţi aici, atât cu loc pentru casă, cât şi cu lot de teren arabil de 4 hectare.  Unele familii venind mai târziu au cumpărat terenul de casă sau de cultivat.

  Primile familii care s-au stabilit în satul nou au fost : Poleac, Huţuleac, Simion, Mihu, Petrişor, Ţâru, şi alţii şi-au vândut acolo proprietăţile şi s-au instalat în acest sat , unde condiţiile de trai leau considerat a fi mai bune decât cele din locurile lor de origine ; cupaţia lor de bază fiind agricultura şi creşterea vitelor

 Sporul natural al populaţiei, a imprimat satului o dinamică de dezvoltare superioară chiar vechiului sat Buruieneşti, a cărui vechime pare să fie din timpul lui Alexandru Cel Bun (14001430).  În anul 2011 populaţia satului Traian era de 25o suflete în timp ce satul Buruieneşti de 234.  Până în anul 1948 în sat nu exista decât cimitirul. Copiii din clasele I-IV  erau nevoiţi să meargă la şcoala din  Bivolari pe jos, la distanţă 3 km. La recensământul din 1956  se aflau 30 de familii cu  151 de suflete şi 18 analfabeţi. Acuma satul este electrificat, are şcoală , biserică, telefon, prăvălie şi condiţii asemănătoare cu celelalte sate mari din comună.             În anul 2011 satul avea 247 suflete faţă de Buruieneşti cu 220.     

     In politica regimului comunist, satul Traian era propus pentru dezafectare,  adică pentru desfiinţare iar populaţia urma să fie mutată la blocurile care se construiau în centru la Bivolari, cu riscul ca trăind la ţară, măcar un strat de pătrunjel să nu  aibă unde semăna.  Dar toate acestea au trecut ca un vis urât.   

Acum există în schimb o migraţie a tineretului spre alte localităţi, în căutarea unui loc de muncă, fenomen care nu reuşete să reducă  dinamica pozitivă a creşterii populaţiei satului.  Condiţiile din sat sunt acum bune, iar primele case noi moderne apar şi la Traian ; satul cel mai amărât de altătadă.  

 Primăria a construit un local nou pentru şcoală şi  grădiniţă dotat cu toate utilităţile moderne necesare, iar  locuitorii satului ajutaţi de mulţi oameni cu suflet bun din comună şi împrejurimi, au depus tot efortul ca să clădească pe deal, alături de şcoală, biserica satului cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Aceşti sfinţi au scos pe creştinii din puşcării şi din peşteri, şi le-au redat libertatea  de credinţă.  Au cercetat ascunzătorile de pe Golgota, au descoperit Mormântul şi Sfînta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos.   

De atunci Sfânta Cruce a fost înălţată  pe turla bisericii construită de ei ca mărturie a biruinţei  învăţăturii lui Hristos în lume.             La 23 septembrie 2012 a avut loc suljba arhierească de sfinţirea bisericii de către I.P. Teofan    Mitroplitul Moldovei şi Bucovinei.  

         Cu această ocazie preotul Ojog Emil a fost ridicat la rangul de preot stravofor purtător de c   ruce, pentru efortul depus la ridicarea acestui sfânt locaş, iar un număr de donatori şi binefăcători au primit diplome de vrednicie, între care dl.  inginer Lungu Gheorghe  ca principal ctitor , urmat de  Pasnicu C-tin,  Donisă Eufrosina  și Ioan, primarul Liuviu Teodorescu, Ciornea Marian şi Paraschiva,  Pasnicu C-tin, Leonte Dumitru (tatăl), Huţu Traian şi mulţi alţii.  Cu această ocazie s-au sfinţit şi localul nou pentru şcoală şi grădiniţă.

 Foto 1 :  I.P.Mitropolitul Teofan la slijba de sfinţire.  

 Foto 2 : Localul nou al şcolii şi grădiniţei de copii din  satul Traian 23 septembrie 2012

                   SATUL TABĂRA  NOUĂ  

Oficial atașat statistic și administrativ satului Tabăra. Sat de gradul V .  Coordonate geografice :  

     Satul este aşezat la obârşia pârâului Saha la 5 km vest de vechiul sat Tabăra, 3 km de Buruieneşti şi 11 km de centrul Bivolari.

         A luat fiinţă după împroprietărirea din anul 1922. Numele de Patruzeci de Sfinţi provine de la faptul că împărţirea locurilor de casă a noului sat a fost programată pe 6 martie 1922, când în calendar este această sărbătoare. Cei înscrişi să primească acele locuri se tot anunţau să nu uite să meargă la

„Patruzeci de Sfinţi” acolo, la împărţirea

locurile de casă. Aşa a rămas numele vetrei satului şi după împărţirea locurilor. În eventualitatea că satul va dobândi dreptul de localitate, se va putea opta pentru unul din cele două nume provizorii.

     Primii care s-au instalat cu gospodăria în noul sat au fost cetăţenii Grigore Nicuţa şi Ion Articuci. În anul 1948, s-a înfiinţat o şcoală primară cu clase simultane I-IV, iar în anii următori s-a construit şi localul pentru şcoală, unde mulţi ani a slujit ca învăţător, domnul Andrei Bădărău, până la pensionare.

      Făcând naveta zilnic pe jos de la Bădărăi, dânsul a calculat că distanţa parcursă de el în aceşti ani de serviciu, ar fi depăşit lungimea Ecuatorului, care este de 40.000 de km. Copiii din sat, care doreau să urmeze clasele următoare, faceau naveta la Şcoala Tabăra, la distanţă de 5 km. Acum, din lipsă de copii, școala din sat și-a încetat activitatea. În timpul dictaturii comuniste satul era propus pentru desființare.   

       Satul Tabăra Nouă are două drumuri de acces din pământ către șoseaua națională DN 24 C spre satul Tabăra și spre satul Buruienești. Este conectat la reţeaua electrică, dar fără alte utilităţi.  

Statistic, este inclus la satul Tabăra.  

       În anii comunismului, Cooperativa de Consum Bivolari, preşedinte Perju Gheorghe, cu Grigore Nicuţa au înfiinţat în casele sale prima prăvălie din sat. Au preluat-o apoi Duman, Căliman, şi Todireanu C-tin care are acum are o fermă de 200 de oi.

         Satul  răzășesc Bădărăi – în vechime numit Iugani

A ținut de comuna Bivolari până la 19  septembrie 1950

          Din vechime satul s-a numit Iugani, sat de răzeşi din timpul lui Alex.Cel Bun (14001432) care a organizat apărarea Moldovei cu acele movile de pe dealurile Prutului stabilind câte un mic număr de plăieşi ce asigurau permanent pe aceste movile, observarea şi semnalizarea apariţiei pe valea Prutului a năvălitorilor, ziua cu fum şi noaptea cu foc.  Pentru acest serviciu domnul Moldovei i-a învrednicit cu o moşie răzeşească de 310 fălci, ce se întindea din Prut până în drumul Furului.  

Movila  există şi acum  numai la numai de 1 km în vestul satului pe Dealul Caradanei. Terenuri aveau şi peste Prut la Fedeşti şi Giuleşti, drept Bădărăi şi Santa Mare.                                  

          Numele vechi de Iugani se presupune că provine de la domnul Moldovei Iuga Ologul, care a domnit în 1399-1400 şa a dat apoi domnia fratelui său Alexandru Cel Bun. Despre acesta Iuga, N.Iorga spunea că „dădea pământ la viteji”. Primii stăpâni pe o pătrime din  Iugani îi aflăm la 22 februarie 1700, când comisul Toader Ciocârlie împarte fiului Ştefan Ciocârlie şi nepotului Ştefan Goia, moşia, vecinii şi ţiganii.^[62] Un strămoş al acestora, Ivan Ciocârlie se afla în sfatul lui Ştefan Cel Mare.  

Numele nou de Bădărăi şi l-a luat după anul 1800, după cel al familiei Bădărău veniţi din Chilia ocolul Ciuhur,(actual încorporat în Cuhneşti) peste Prut, care la acea vreme ţinea tot de ţinutul Iaşi. Aceştia s-au impus prin starea materială ca stăpâni, ştiinţa de carte şi numărul mare pe linie bărbătească. Mihai Bădărău, fiul şătrarului Ioniţă Bădărău, în anul 1812, când avea 20 s-a întâmplat că Rusia a răpit Basarabia după ce i-a învins pe Turci. Atunci Mihai Bădărău a preferat să rămână peste Prut pe moşia familiei sale. El a primit acolo gradul de nobil ca sutaş. A ajutat sătenii din satul Balotina să-şi mute locuinţele din zona inundabilă, mai sus pe moşia lui şi a construit şi o biserica de lemn în anul 1847, unde este şi mormântul său.      

        La 18 aprilie 1722 Patraşcu Bădărău împarte cu verii săi Bahrineşti moşia de 320 stânjeni din Juleşti, după care „moşia umbla pe 4 bătrâni cu câte 80 stânjeni fiecare”(Patraşcu Bădărău,Bejan, Bahrin Andronache şi Nechifor Cercel).

         La recensământul din 1772, stăpân era Ion Banari, satul avea 9 familii iar din neamul

Bădărău^[63] se regăseau atât în Chilia cât şi în Bădărăi (Iugani), având şi moşii în Giuleşti drept Bădărăi peste Prut. Am vizitat aceste locuri în anul 2011 şi am aflat că satul Chilia a fost contopit cu satul Movileni şi Cuhneşti.

FOTO: Crucea lui Bădărău Patraşcu  și  Biserica de lemn adusă de la Ulmi-Belceşti în anul 1826 Cea mai veche din comună. 

Acun este un mic lac numit Chilia însă în Cuhneşti există multe familii numite Bădărău.           Întemeietorul a fost  Patraşco Bădărău-căpitan, fiul lui Gheorghe primul venit în Iugani căsătorit cu Ştefania lui Tulbure, care având patru feciori, şi o singură fiică, prin numărul mare de urmaşi pe linie bărbătească cu stare materială bună şi ştiinţă de carte, şi-au impus cu timpul numele asupra satului, din Iugani  în Bădărăi.

        Semnificaţia acestui nume, ar putea să nu le convină unora din familia Bădărău, fiindcă la origine a fost Bade-rău, o poreclă care a corespuns pe vremuri acelei persoane. Totuşi sunt puţine familii din Moldova care au dat ţării atâţia oameni vrednici şi chiar intelectuali de mare valoare.           În imediata apropiere se afla satul Tabăra care  era cel mai mare din tot Ocolul Turia, sat al Mănăstirei Cetăţuia, cu care Bădărăii colaborau în activităţi ce au ţinut sute de ani. Activităţi cum a fost; serviciu ca plăieşi la movilele de observare,podari la podul plutitor pe Prut şi  la „menzil ” adică la poştă, unde slujeau toţi bărbaţii activi ca poştaşi călări numiţi „calaraşii de Tabăra” care duceau cu viteză poşta călare  pe Drumul Hotinului şi al Iaşului sau luând parte la oastea ţării  în luptele de apărare când Moldova era în pericol.  

        Despre Bădărău Patraşco-căpitan se spune că ar fi ctitorit biserica (veche) din Tabăra unde spre sfârşitul vieţii s-a şi călugărit cu numele de Paisie, şi că a murit în anul 1777, fiind înmormântat în cimitirul vechi din Tabăra. Totuşi crucea de mormânt se află acum în curtea bisericii din Bădărăi, fiind cea mai veche de pe aici.

       Presupunem că a fost adus cu totul de la cimitirul (părăsit) din Tabăra de urmaşii săi, sau după aducerea actualei biserici din satul Ulmi-Belceşti în anul 1826.  

       Urmaşii căpitanului Patraşco Bădărău au ajuns mulţi din ei să capete privilegii domneşti ca şi căpitani, polcovnici, jignicieri, şetrari, medelnicieri şi mai ales primari. Primar al comunei Bărărăi şi apoi al comunei Bivolari, medelnicier şi privighetor de ocol, cum a fost Andrei Bădărău, tatăl ilustrului său fiu Alexandru Bădărău.  

 FOTO :  Fostul demnitar Alexandru A. Bădărău (1859-1927), şi  casa lui părintească  din Bădărăi  Sau Vulturul Moldovei, cum îl numeau colegii din partidul Conservator.

           Şi tot cineva din neamul Bădărăilor a adus Biserica de lemn de la Ulmi-Belceşti ce rămăsese pustie „în urma epidemiei de ciumă din  anul 1813 când puţinii supraveţuitori ai satului Ulmi, au fost nevoiţi să părăsească vechea vatră de locuire de pe valea pârâului Bosie, pentru a se aşeza la sud – vest de valea Mangului în apropierea satului Poleni”^[64]. 

           Aducerea acelei biserici în anul 1826 a fost  aprobată de  Mitropolitul Veniamin Costache, la intervenţia lui Ioan Neculce (fiul cronicarului), arendaş la ambele moşii mănăstireşti din Ulmi şi Tabăra. Fiindcă la noul loc al satului Ulmi s-a construit atunci o nouă biserică de zid, vătaful moşiei de la Tabăra-Bădărăi fiind atunci Niculiţă Bădărău, (fost şi primar al comunei Bivolari) sa ocupat direct de această operaţiune. Deci ca vechime, această biserică este din secolul XVIII şi a fost înregistrată ca monument istoric.^[65]   

Totuşi recensăminte mai vechi, ca cel rus din 1772 arată că satul avea un preot, 9 moldoveni şi doar un singur mazâl.  Se înţelege că a existat şi până atunci pe acel loc o bisericuţă.  

        În anul 1803 satul avea 18 familii. În anul 1820, înaintea aducerii bisericii de la Ulmi, nu apare aiciun preot. În schimb după aducerea ei sunt înregistraţi: în 1832 unul, în 1838, doi. În anul 1845 satul avea 1 preot, un diacon şi doi dascăli. În 1872 biserica era fără preot şi gira preotul Teodor Forăsecu de la Tabăra.

         În 1823 moşia Bădărăi în Iugani avea 25 odgoane pe Prut, 21 odgoane în ţarină, 24 otgoane la movila Chiradanei, 21 la prisăci şi 18 odgoane la drumul Furilor.   

  În sat existau 11 birnici, care au fost răzeşi, deveniţi clăcaşi prin pierderea terenului în favoarea celor privilegiaţi: Neculai Bădărău jignicier, Pavel Bădărău, Manole Tăutu,  C-tin Albotă, serdarul Teodor Burghele şi alţii. Pentru aceasta în anul 1843 răzeşii din Bădărăi deschid un proces contra serdăresei Maria T. Burghele pentru că le-a fost luat din moşioara lor de către aceasta suprafaţa de 173 stânjeni. Normal că ţăranii au pierdut procesul la Divanul de apel, ba au şi fost obligaţi să plătească cauţiune suma de 213 lei.¹⁰⁰ Dar foştii răzeşi nu s-au lăsat şi după 100 de ani şi-au răscumpărat răzeşia. În anul 1942,  26 de persoane s-au asociat într-o obşte şi au înfiinţat o cooperativă, au împrumutat bani de la bacă şi au cumpărat de la Alexandru T. Bădărău suprafaţa de 71,5 ha. pe moşia Bădărăi.        În 1872 biserica era fără preot, postul fiind girat de preotul Forăscu Teodor de la biserica Tabăra.^[66]  

 Între anii 1865-1871 satul Bădărăi a fost comună atrăgând satele Tabăra şi Buruieneşti, primar fiind medelnicierul Andrei Bădărău, care apoi a desfiinţat primăria comunei Bădărăi, a adus satele la comuna Bivolari iar el a primit şi aici funcţia de primar, pe care a dus-o cu succes mulţi ani de zile.         Din neamului Bădărăilor s-au ridicat mulţi boieri şi intelectuali de seamă cum au fost Andrei Bădărău – medelnicer, supraveghetor al Ocolului Turia, primul primar al comunei Bivolari in timpul domniei lui Al. Ioan Cuza. Fiul acestuia: Alexandru Bădărău senator şi deputat în parlament, mare politician conservator, primar de Iaşi care a adus apa în oraş şi a amenajat Râpa Galbenă cu o vedem acum.

       A avut trei fii: Teodor cu moşia Bădărăi, Mircea moşia Buruieneşti şi Dan profesor universitar la Iaşi, toţi cu studii superioare şi moşii în Bivolari şi la Iaşi.

       De moşii au scăpat uşor după 1945 cu ajutorul politicii P.C.R. care a făcut într-un fel dreptate. Dar staţi că după revoluţie au venit moştenitorii lui Mircea Bădărău cu acte-n regulă şi au revendicat 117 ha la Iaşi, în Copou, Bucium şi Vişani, cu vie, livezi, teren agricol şi pădure. Ultimul moştenitor studenta în economie (în 2005) Adriana Ghelţ, avea posibilitatea să obţină pentru aceste terenuri suma de 10 milioane euro¹⁰². 

          Al. Bădărău ca politician a început ca socialist în studenţie şi a terminat ca mare conservator. În anul 1881 fiind student la drept în Iaşi cu verişorul său C-tin Mille, au fost exmatriculaţi din facultate pentru propagandă socialistă. În acelaşi an s-au înscris la universitatea din Paris unde au continuat această activitate.    A fost parlamentar şi ministru cu mai multe portofolii.      În decursul timpului familia Bădărău s-a ramificat înrudindu-se cu familii ca: Bahrin, Lefter, Scorpan, Ioan Bâlcu poruşnic, C-tin Albotă polcovnic, Ştefan Simion polcovnic, Simion Leahu căpitan, Costache Burghele polcovnic, fiul Teodor Burghele serdar, C-tin Mille jurnalist socialist, Manole Tăutu, profesori doctori: Chişleag .Pedefunda şi Ballif, toţi înrudiţi cu acest neam.           Avem chiar şi în zilele noastre numeroşi reprezentanţi de frunte cu obârşia în acest sat:

Bădărău A. Dan, prof.univ.(decedat), Bădărău P. Dan magistrat, fost procuror şef al judeţului Iaşi, Bădărău Stela notar şef pe judeţele Iaşi şi Vaslui, Bădărău Andrei Gabriel, profesor la Universitatea, A.I. Cuza Iaşi.    

         Din familia Teodorescu sunt: patru medici, un farmacist, un jurist, doi profesori, un ofiţer, două învăţătoare etc. Un sat mic de 40 de familii  cu oameni mari, care nu uită  de unde au plecat şi ajută satul şi biserica lor când se află la nevoie. Până în anul 1950, copii şcolari din Bădărăi veneau la şcoala din satul Tabăra. De la acea dată s-a făcut şcoala în sat, pentru elevii de clasele I-IV.       Satul Bădărăi a ţinut tot timpul de comuna Bivolari şi plasa Turia până în septembrie 1950, când noua împărţire admnistrativă a R.P.R după model sovietic cu raioane şi regiuni în loc de judeţe, satul Bădări a fost rupt abuziv de comuna Bivolari şi judeţul Iaşi trecând la noua comună Santa Mare  regiunea Suceava la 19 sepyembrie 1950

 Biserica a rămas mulţi ani în vechea organizare și subordonare la protopiatul Iași.

Situaţia bisericii de lemn din Bădărăi.  Chiar dacă a fosta adusă la 1826 deja cu materialul într-o stare de uzură, tot timpul de atunci şi până acum a fost mereu reparată şi restaurată de credincioşi. Teodor Burghele şi mama sa au donat în anul 1883 pe 22 şi 30 septembrie mai multe obiecte de cult făcute din argint de mare valoare.¹⁰³ 

¹⁰² Ziarul de Iaşi din 16 mai 2005 pg.4A

¹⁰³Arhivele Naţionale din Iaşi, fond Mitropolia Moldovei inventar 606 vol.II dosar 3/1883 şi dosar 44/1833 

        Pomelnicul existent evidenţiază reparaţiile făcute în timp şi numeroşii ei binefăcători.         A scăpat de nevoi şi de război şi de comunişti, dar acum în plină libertate, cât pe ce să fie distrusă tocmai de cei care sunt puşi s-o ocrotească şi s-o apere sfintele lăcaşuri.

         Această biserică a trecut în anul 2009 printr-o situaţie foarte critică, fiindcă preotul paroh Nechita Alexandru de la Santa Mare sprijinit de primarul comunei, au dorit cu orice preţ să demoleze bisericuţa de lemn. Creştinii din sat s-au opus demolării bisericii, fiindcă zic ei, aici îi leagă moştenirea lăsată de strămoşii lor; unde au fost creştinaţi prin sfântul botez, au primit taina cununiei, şi au condus pe ultimul drum pe bătrânii lor.

        La încercarea de demolare a bisericii de către preotul Nechita Alexandru, însoţit de o ceată de derbedei din alte sate, în ziua de 1 aprilie 2009, oamenii au sărit împotriva demolatorilor, apărând-o cu preţul vieţii, chiar dacă primarul cu poliţia susţineau pe demolatori. A fost nevoie de intervenţia promptă şi hotărâtă a P.S. Episcop Calinic Botoşăneanul şi a părintelui protopop Iaşi II părintele Andrei, pentru a opri săvârşirea acestui păcat.  

          Este greu  pentru un creştin să înţeleagă ura acestora faţă de biserica satului şi de enoriaşii ei. Se presupune că la mijloc sunt sumele mari de bani care se manevrează la o asemenea lucrare, chiar dacă se face şi cu muncă voluntară. Drept exemplu poate fi contribuţia paraclisierului Ghe. Bădărău care a efectuat lucrarea acoperişului cu tablă fără plată.     Şi mulţi alţi credincioşi şi-au adus contribuţia la această lucrare.           În urma acestor necazuri, credincioşii din satul Bădărăi au cerut  ca biserica de lemn, (vechime de 200 ani) cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril să fie reactualizat statutul ei şi clasată ca monument istoric de cult ortodox, restabilindu-se drepturile ei fireşti de protejare şi conservare în conformitate cu prevederile Legii nr.422  din 18 iulie 2006. Credincioşii au fost de acord  să se construiască şi biserica nouă, dar fără să fie demolată cea veche.    Primăria prin adresa nr.725 din 1 aprilie 2009  a cerut acordul Direcţiei Jud.pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani pentru demolarea bisericii vechi, motivând că demolarea este necesară pentru a face loc construirii noii biserici. Direcţia judeţeană de Culte Botoşani nu a aprobat demolarea ci desfiinţarea, adică închiderea şi conservarea ei. Altminteri era obligatorie autorizaţia de demolare a Inspectoratului de Stat în Construcţii, dacă nu, era caz penal.          Dacă preotul şi primarul au văzut că au intrat în încurcătură, au făcut totul şi în anul 2012 au ridicat “la roşu” noua biserică, alături de cea veche pe care a trebuit să o păstreze şi a mai rămas încă suficient loc. Slavă Domnului! Numai că după 2 ani nu s-a mai făcut nimic, nici tencuială, nici pictură sau zugrăveală, nici pardoseală jos, nimic.şa vor trece mulţi ani, după care  se v-a cere bani iarăşi de la buget sau de la credincioşi pentru reparaţii. Şi tare mă tem că din două biserici nici una nu va fi  în bună

regulă.  Foto: Catapeteasma bisericii vechi de ziua hramului din  8.11.2005

[1] Gh.Balica, Rev. Arh. Nr VI, 1963, pg.142

[2] Vasile Chirica şi Marcel Tanasachi – Repertoriul Arheologic al Jud. IAŞI 1984

[3] V-le Chirica şi Marcel Tanasachi – Repertoriul Arheologic al jud.Iaşi  1984

[4] DIR.XVI – II pg.61 din 30 aprilie 1554

[5] DIR XVI-III pg  69 din 20 aprilie 1576

[6] ANI-Planuri şi hărţi vol.II 3206/1845

[7] Th.Codrescu,  Uricariul vol.VI , condica liuzilor. pag.346 ³² ANI. Fond Visteria Moldovei dosar nr.258/1838 Catagrafia fiscală a satelor. 

[8] ANI fd.Secretariatul de Stat al Moldovei cota 1745/1852 pg.12  

[9] Analele Academiei Române XXXVI Secţia Istorie nr.5-N.Iorga,Istoria Evreilor în Ţările Noastre pg.171-173

[10] Analele Academiei Române XXXVI Secţia Istorie nr.5-N.Iorga,Istoria Evreilor în Ţările Noastre pg.171-173

[11] Orăşelul nostru Bivolari  – Haifa 1981 – art. I. Kara  pg. 29

[12] Recensăm. Ge-ral al Pop.1930 vol.I partea I pag.127

[13] Fost prefect al jud.Iasi şi guvernator al Ţinutului Iaşi (Rezident Regal) cu case şi moşie la Hermeziu  Trifeşti. Avea bune relaţii cu negustorii evrei şi sprinjinea administraţia locală şi plasa din Bivolari.

[14] ANI.Prefct.jud.Iaşi ds.64/1941  vol.II pg.3 Cercetarea abuzul legionarilor târgul Bivolari din zilele 26-27 noiemb.1940  ⁴¹ Inf. Mariana Ailiesei, fostă Amariei, de 75 ani în anul 2011.

[15] Inf. Vasile Zacopcenu,  fiul lui Ghiţă Zacopceanu, Bivolari, 77 ani în 2010  

[16] Inf. Moscovici Meer – Rişon Lezion Israel 75 ani  în 2008

[17] Cartea „Orăşelul Nostru Bivolari” şi informaţii de la Haim Foghelman

[18] Foghelman Haim 88 ani în 2011

[19] Inf. Papană Alex.88 ani în 2011. Vezi și Ziarul de Iaşi.

[20] Inf. Papană Alex.88 ani în 2011 fost paznic la lagăr. Ziarul de Iaşi.

[21] Monitorul oficial din 15 sept.1926, tabel cu  locuitorii târgului  Bivolari la  1916 şi 1922.

[22] Inf. Foghelman Haim, 80 ani, în 2006 la Kiriat Ata Israel

[23] Arhim.Ilie Cleopa-Călăuză pentru cunoaşterea şi apărarea Credinţei Ortodoxe, 1975 pag.60 (Kedrona)

[24] Contribuţia evreilor  din România la cultură şi civilizaţie, Ed. Hasefer, 2004 pagina 759.

[25] Idem pagina 758-  *Autorul acestui calcul de împărţirea istoriei lumii în două : înainte şi după Hristos este un compatriot de-al nostru din secolul VI, din Dobrogea de astăzi, pe nume Dionisie Exiguul, în traducere: cel mic, cel modest sau cel smerit. Ajuns cleric cu înalte studii la Roma, a făcut aceste calcule, descoperind data naşterii Lui Iisus pe care Sinodul Ecumenic l-a introdus în calendarul creştin. Dionisie e sărbătorit la noi pe 1 septembrie.  

 **Evreii reîntorşi în Israel sunt verificaţi în evidenţe speciale, ca să vadă din ce seminţie fac parte, (din cele 12),   prietenul meu, Harabagiu Carol, plecat în 1964,  acolo a primit numele de familie Cohen (slujitorii templului) în loc de Harabagiu.  În sinagogă, ei se bucură de un oarecare privilegiu, având rezervate locurile „Helovimilor”.

[26] Traducere de D-na Gheva Doruţa (fostă Foghelman) din Israel -Kfar Saba- născută în 1938 în Bivolari şi soţul Haim Gheva.

[27] Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie. ed. Hasefer,2004, pag.822. Iacob Loebel, mare activist şi fondator al societăţii ce-i poartă numele, pentru sprijinirea tinerilor studioşi, educaţia culturală, sportivă  şi muzicală a culturii israelite, şi-a găsit sfârşitul în mod accidental, murind la datorie la Bivolari, în anul 1917 „departe  de casă şi de iubiţii lui”.

[28] ANI fond.Pref.dos.1862/12 pg.1

[29] ANI Col.doc.pac.827 fila 121

[30] DRH. Vol. II  A  Moldova pag.282

[31] Monografia judeţului Iaşi  Ed. Sport -Turism Bucureşti 1980 ⁵⁸  bis-Bogdan.A.Indice de nume pag.637.

[32] DRH. Vol. III A-pg.93 60 DRH. Vol. III  ⁶⁰ Uricariu lui Th.   

[33] Uricariu lui Th. Codrescu, vol.VI. Condica liuzilor pe anul 1803.pagina 344.

[34] ANI-Col.Doc.pac.403/142

[35] Pref.Jud.Iş. ds.12 /1865 pg.16

[36] Pref. jud.Iş.ds. 12/1865 pg.42

[37] ANI Pref.jud.Iş. ds.12/1870 pg.21

[38] Marele dicţinar geografic al României. G.I.Lahovari pag.462.

[39] Pref.jud.Iaşi dos.49/1941pag.2.

[40] Recensăm. Ge-ral al Pop.1930 vol.I partea I pag.127

[41] Se spune despre acest morar, Ghe.Alexuc, rutean venit din Bucovina la lucru la moşierul din Şipote, că fiind pus să sape acestuia un beci, ar fi găsit o oală cu galbeni cu care şi-a cumpărat din Austria,moara de grâu cu făină albă de lux.  

Când în martie 1944 a venit armata sovietică (fraţii lui ucraineni) cu războiul, i-a primit bucuros, oferindu-le jumătate din turma lui de oi şi făina de grâu din magazia morii.  Urmare acestei fapte a devenit prieten cu gen.Malionvski care  Generalul Malinovski şi-a instalat  în casele lui Alexuc din Șipote , al doilea birou de comandă a Frontului II Ucrainean  (primul era în Bivolari – casa Biliuţă lângă şcoala veche).    În august 1944, generalul împreună cu Ana Pauker au făcut de faţă cu el,lista noului guvern., iar pe el l-a făcut prefect.

Fiindcă nu putea face faţă funcţiei de prefect al Iaşului, om cu 4 clase, Ana Pauker l-a aranjat ca lucrător special în serviciul român de securitate în  Bucureşti, lăsănd  oile şi moara , casa şi toată gosopdăria la Şipote. Odată cu căderea Anei Pauker în dizgraţia lui GheorghiuDej, a căzut şi el. A fost considerat chiabur sau burghez, fiindu-i confiscată toată averea.

[42] DIR  XVII  v. IV p.216-217

[43] P.P.Panaitescu Călători străini în ţările Române,  Editura Academiei Române, 1930,  pag.26.

[44] P.P Panaitescu, Călători străini în ţările Române,  Editurad.Academiei Române,  1930, pg.37. ⁷⁴  Ibidem  pg.23

[45] Întăritură de apărare înconjurată de valuri mari de pământ săpate numită zamcă sau tabără militară de apărare. Polonezii foloseau asemenea metodă de apărare în Moldova :la Suceava  la mănăstirea Zamca, la Ţuţora pe Prut şi la Tabăra-Bivolari. ⁷⁶ N.Iorga. Istoria Românilor  prin  Călători. Editura Eminescu,  1981, Vol. MCMLXXXI,  pg. 344-345.

[46] Vasile Băican, Geografia Moldovei reflectată în documente cartografice din secolul al.XVIII-lea,  Edit.Acad. Române,  ed. 1966,  pg.136.

[47] Arh.Naţ.Buc.Fond  Mănăstirea Cetăţuia pachet V pg.15, nr.crt.2, Hrisov  C-tin N. Mavrocordat

[48] ANI. Fond Prefectura jud. Iaşi  dos.57/1895 pg.271

[49] CDM vol.IV Bucureşti 1970 pg.156 – Fond Mănăst. Cetăţuia pachet VII. Arh. Naţ.Bucureşti. 

[50] Condica liuzilor din 1803.Uricariul lui Th.Codrescu vol.VI pagina 344.Satul, moşia şi oamenii lui Tanasă Gosan, figurează în plasa Turia cu  4 familii (liudi) ce ţin de acesta  la Mănăileştii ?.

[51] Istoria Oraşului Iaşi-junimea Iaşi-1980 C-tin Cihodaru şi Ghe.Platon.pag.73.

[52] DRI.XVI vol..I. pg.106.

[53] Luca Arbore- portarul cetăţii Suceava- echivala ca funcţie, de pârcălab sau hatman, şeful cetăţii şi oştirii Moldovei.

[54] Grigore Ureche- Letopiseţul ţării Moldovei ed.Minerva 1978 pag.96.

[55] M.Costăchescu. Documente Moldoveneşti de la Bogdan V.V. 1504-1517. Buc. 1940. Pg.422.

Luca Arbore a lăsat moştenitorilor , în speţă , fiicei sale Odochia, în această zonă moşia Soloneţ cu mori în Soloneţ, şi alt sat peste Prut sub Derenie  (Chetriş)„unde au fost vataman Căliman”, adică satul Călineşti -celălalt sat de peste Prut..     

Al.Gonţa  Doc.Ist.Rom.Inst.N. Iorga Acad.Rom.l995 Indic.nume pg.531.  Cornul sau Cornişor numele vechi al satului Cornul lui Ştefan Negrul, apoi proprietari parţiali, Ignat stolnic şi postel. Iosip Veveriţă fost pârcălab la Cetaţea  Hotin şi Cetatea Nouă, (Roman) care la 28 martie 1552 în sfatul domnesc a lui P.Rareş.  ⁸⁷ C-tin Chiriţă  Dicţionarul Judeţuluiu Iaşi pag.221

[56] Buletin I.Neculce nr.3 /1923,f.I, pag.203.

[57] C.Bobulescu – Banul Tănasă Gosan 1769 – 1831,17 iunie pag.48

[58] Idem doc.citat pag.52 ⁹¹ Idem doc.citat.pag.53

[59] Idem doc.citat.pag.54-55

[60] Holera Neagră era numită astfel, fiindcă era adusă de tătarii de la Marea Neagră. ⁹⁴ Arh.Naţ.Iaşi- Visteria Moldovei, dos.258/1845 pag.95-98.

[61] Repertoriul Arheologic al judeţului Iaşi –autori Chirica şi Tanasachi pagina 59

[62] Colecţia Docum. Moldoneneşti  vol.IV pg.471

[63] Moldova în epoca feudală vol.VII pag.201 Editat.în Rep. Moldova 1972

[64] Belceşti – Studiu monografic – 2007 Ghe. Enache  pg.153

[65] N.Stoicescu,Repertoriul Bibliografic al  Localităţilor şi Monumentelor Medievale din Moldova 1974 pg.51 ¹⁰⁰ ANI Doc. Pac.433/34

[66] Sinodicul întocmit de protopot I.Possa -1872

telor Medievale din Moldova 1974 pg.51 ¹⁰⁰ ANI Doc. Pac.433/34

[66] Sinodicul întocmit de protopot I.Possa -1872